Născută
la
Oradea,
în
1978.
Absolventă
A.S.E.
|
|
|
|
|
|
Născută
la
Oradea,
în
1978.
Absolventă
A.S.E.
|
|
Popasul din tablou (Conexiuni, nr. 22-23, dec.2006 - ian. 2007)
Uşa din fier masiv era mâncată de rugină şi de vreme. Stătea uşor întredeschisă lăsând loc suficient să te strecori înăutru. Cărarea pavată cu bucăţi mari de piatră neagră începuse să fie năpădită de rădăcinile buruienilor acum uscate în toamna târzie. De o parte şi de alta a aleii rodurile de flori şi gardul viu arătau sinistru acum, după ce veştejitseră şi nimeni nu le-a mai curăţat.
E toiul zilei dar atmosfera e întunecată. Norii groşi de culoare închisă acoperă cerul parcă nemişcaţi complet, iar dincolo de ei, se desluşeşte vag un cerc mic, incolor care cu greu poţi crede că e soarele. Pare că nici el nu s-a clintit din acel loc de ani nenumăraţi împrăştiind în jur mai multă beznă.
Deasupra pământului pluteşte o pâclă de ceaţă sau fum. Pomi bătrâni cu crengi groase şi contorsionate se profilează dincolo de drumul pavat care duce spre intrarea casei imense, de o arhitectură bizară. Câteva scări, prea înalte, continuă drumul până la uşa mult prea mare şi ea. Totul pare supra dimensionat. Şi uşa aceasta este semi-deschisă.
Prin crăpătură încerc să disting ceva din interior. Un gând fugar îmi străbate raţiunea pentru o clipă... chiar aş vrea să disting ce este în interior?
De o parte şi de alta a intrării sunt doi stâlpi groşii, de piatră, năpădiţi de vene noduroase de iederă. Poate că vara, când totul e înfrunzit, conacul şi grădina arată mai frumos. Mă uit din nou prin preajmă: o bancă părăsită de vreme, într-un fel de umbrar construit din fier pe care s-au căţărat trandafiri poate, dar acum sunt doar o încâlcitură de fire subţiri şi groase; o fântână arteziană cu o sculptură indescifrabilă, o fată cu un ulcior aş presupune, dar în bezna asta e greu de spus; iar departe, dincolo de copacii groşi, ceva la nivelul pământului atrage atenţia, morminte având cruci aş presupune, dar poate e doar imaginaţia mea, e mult prea departe ca să văd până acolo.
Întocându-mi privirea înapoi spre casă disting pentru prima dată o licărire vagă la una din ferestrele de la primul nivel. O lumânare arde probabil înăuntru. Cercetez cu atenţie celelalte ferestre. E ciudat că abia acum văd acea licărire, doar am venit de atâtea ori aici. Sunt aproape sigură că ieri nu era lumină la fereastra aceea.
La ultimul nivel o altă fereastră îmi atrage atenţia. E întuneric complet... şi totuşi. Mă apropii mai mult, ridicându-mă pe vârfuri încercând să desluşesc... o umbră, da sunt convinsă că e o umbră neagră dincolo de fereastra aceea. Cineva se uită la mine din casa părăsită.
Am o tresărire când aud un scârţâit de uşă în spatele meu. Întorc capul. E ora închiderii. Personalul muzeului a început să se agite nervos deranjând intenţionat puţinii vizitatori care au mai rămas în săli, încercând să le sugereze „delicat”, că e cazul să plece.
Mă uit din nou la umbra din fereastră. Acum pare mult mai clară. Ce ciudat că nu am văzut-o niciodată până acum. Doar am venit de atâtea ori să privesc tabloul acesta care îmi stârneşte un interes inexplicabil şi fascinat. Pot distinge foarte clar o fată cu părul despletit uitându-se la mine din fereastra întunecată a cona-cului din alt secol.
Încerc să caut în grabă alte detalii pe care le-am pierdut până acum. Dar una dintre femeile ce lucrează la muzeu stinge becul, spunându-mi că orele de vizitare s-au terminat. În sală mai sunt şi alte persoane la fel de indignate ca mine de atitudinea femeii, „mai este un sfert de oră până la închidere”, îi atrage cineva atenţia. Dar ea explică acrită, dând din mână a lehamite, că ea „tre’ să facă şi curăţenie până atunci”. Nu are nici un sens să mă contrazic cu femeia aceia, îmi spun în sinea mea. Doar venisem aici pentru un pic de linişte, de certuri am parte destulă toată ziua, la servici, la facultate, la piaţă prin autobuze. Trec pe la garderobă să îmi iau geanta şi haina. Am să vin mâine din nou să studiez mai cu atenţie tabloul. Poate găsesc alte detalii care mi-au scăpat până acum. Când să ies în stradă, sticla fumurie a uşii îmi oferă o reflexie foarte dezordonată a propriei mele persoane. Mă opresc o clipă să-mi aranjez părul despletit răvăşit. Îmi închei geaca până sus, la gât şi ies în strada întunecată: s-au lăsat nori de ploaie.
Soarele verde (CONEXIUNI nr. 14, aprilie 2006)
Se uita hipnotizată la soarele verde.
Petele şi modelele făcute de erupţiile solare se înfăţişau sub forma unui arabesc fascinant. Încerca să distingă anumite regularităţi şi forme cunoscute în vârtejul de nuanţe, dar singura comparaţie care îi venea în minte erau valurile unei mări pe furtună izbindu-se violent de stânci. Din cauza concentrării prea intense începu să aibă senzaţia că voalurile de nuanţe se mişcă. Ştia însă că asta era imposibil, ea nevăzând decât instantanee luate la mari intervale de timp. Se lăsă pe spate clipind des, încercând să-şi oprească lăcrimarea ochilor. Urmări apoi atent conturul Soarelui, insistând în partea de jos a discului. Încerca să distingă cu ochiul liber pata neagră, minusculă, care trebuia să fie Mercur trecând prin faţa soarelui, interpunându-se pentru câteva ore între astru şi Pământ. Ştia că punctul va fi prea mic ca să îl vadă în felul acesta, totuşi insista.
Schimbă filtrul şi soarele deveni de un roşu aprins. Prea închis îşi spuse, nu putea distinge nimic. Schimbă încă o dată filtrul, portocaliu-gălbui, dar petele solare nu se mai zăreau. Se mai jucă o vreme modificând reglajele de la imagine, încercând să obţină cea mai bună luminozitate şi o claritate cât mai mare, dar până la urmă reveni tot la filtrul verde.
Profesorul, care se plimba printre rânduri în timp ce preda, ajunse în dreptul ei. Se gândi o clipă că poate ar fi cazul să închidă site-ul în care urmărea soarele şi să deschidă programul pe care lucrau la seminar. Astrul verde, imprimat pe retina ei, parcă avea însă o putere hipnotică. Nu schiţă nici cel mai mic gest şi con-tinuă să-l privească. Profesorul se în-toarse la catedră povestind ceva des-pre baze de date şi administrarea lor.
Privea de multă vreme erupţiile solare, nemişcate, dar conturate pe fondul negru, când i se păru că distinge un punct negru, clar, printre nuanţele văluroase de verde. Ştia că nu putea fi Mercur, acesta trebuia să traverseze partea de jos, iar punctul apăruse sus în dreapta. Putea fi orice, o distorsiune... sau doar o părere. Nici o clipă nu se gândi la ceva mai serios şi totuşi îşi propuse să urmărească pata neagră, minusculă.
Când ajunse acasă, peste o ju-mătate de oră, porni calculatorul şi deschise iarăşi site-ul cu transmisia soarelui. Rămase aproape şocată când reuşi iarăşi să perceapă pata de un ne-gru intens ce se vedea în interiorul Soarelui, la câţiva milimetri de disc. Acum i se părea chiar că poate distin-ge o formă triunghiulară în punctul negru.
Se uită în partea de jos a discului; nici urmă de Mercur, ceea ce era de aşteptat deoarece imaginea aceasta nu era suficient de mare pentru a permite observarea planetei pe fundalul Soarelui.
Începu să caute alte cadre care să înfăţişeze traversarea lui Mercur prin faţa Soarelui. Găsi fără nici o problemă zeci de fotografii făcute la o magnitudine mult mai mare înfăţişând doar partea de jos a discului solar şi, de data aceasta, foarte distinct, cercul negru, bine conturat, al lui Mercur.
Găsi chiar un set de fotografii făcute la intervale atât de mici că, vizualizându-le rapid, una după alta, putea consemna traiectoria pe care se mişca Mercur, formând un arc de cerc.
Nu reuşea totuşi să găsească nici o poză cu soarele verde, filtrul ei preferat. Se pare că specialiştii prefe-rau culori mai puţin bizare.
Se întoarse la site-ul cu soarele verde. Umbra neagră era de pe acum un triunghi bine conturat, cu latura de câţiva milimetri. Se gândi o clipă cât de mare trebuia să fie obiectul acela ca să poată fi atât de clar, în timp ce, pe imagine, ea tot nu putea distinge planeta Mercur. Imediat însă izbucni în râs la absurditatea gândului său, când îşi dădu seama că nu putea să-şi facă o idee despre mărimea obiectului atâta timp cât nu ştia unde, între Soare şi Pământ, se află. Dacă presupunea că era la aceeaşi distanţă ca Mercur, atunci da, putea spune că era o chestie imensă. De câteva zeci de ori mai mare decât Pământul... şi de o formă triunghiulară.
Începu să caute pe net alte fotografii ale soarelui mult mărit. În cele care înfăţişau Mercur traversând discul solar nu putea vedea triunghiul deoarece prezentau doar partea de jos a astrului. După o vreme reuşi totuşi să găsească instantanee nu foarte reuşite ale traversării lui Mercur, dar care înfăţişau întregul Soare, pe ele însă nu se vedea nici urmă de triunghiul negru, care între timp mai crescuse în dimensiuni, mutându-se şi câţiva milimetri înspre interior.
Era destul de intrigată de ce nu putea vedea triunghiul şi în celelalte fotografii, când îi veni o idee. Schimbă din nou filtrul şi soarele deveni roşu. Triunghiul dispăruse complet. Trecu prin toate filtrele posibile încercând diverse combinaţii, triunghiul însă nu era acolo. Când puse înapoi filtrul verde, triunghiul apăru clar conturat, cu laturile egale, negru intens de parcă ar fi fost decupat din soare.
Căută multă vreme pe toate site-urile pe care le cunoştea înregistrări ale soarelui făcute cu filtrul verde. Întrebă prietenii de alte site-uri, trimise mai multe cereri către persoa-ne preocupate de aşa ceva. Până dimineaţa văzuse mii de poze, doar câteva însă erau făcute cu filtrul acela verde, însă pe ele nu se putea distinge nimic ciudat.
Între timp triunghiul mai crescuse câţiva milimetri şi, după ce toată noaptea se îndreptase spre centrul discului Solar, acum părea că se întoarce spre margine.
Tocmai când vroia să renunţe fiindcă se făcuse dimineaţă şi trebuia să meargă din nou la facultate deschise un mail pe care îl primise de la una din listele de discuţii ale fanilor împătimiţi de astronomie. Rămase o clipă împietrită... în mail avea un desen caricatural, o glumă de prost gust, de genul benzilor desenate în care clasicul extraterestru verde cu urechi în formă de pâlnie îi spune unui la fel de clasic pământean cu spaima întipărită pe faţa schimo-nosită: „Am venit să vă furăm soarele.” Glumă stupidă şi fără nici un sens, fără pic de tâlc sau umor, dar soarele era acelaşi. Un soare verde cu văluri de erupţii din care era decupat un triunghi negru.
Închise enervată mail-ul şi imaginea cu triunghiul minuscul negru pe fundal verde îi reapăru pe monitor. Aproape că iseşise complet din discul solar. Schimbă cu un gest zvâcnit filtrul şi soarele deveni portocaliu, fără urmă de triunghi pe el. Se ridică de la calculator îmbrăcându-se în grabă. Era deja în foarte mare întârziere. În timp ce alerga spre facultate îşi propuse să schimbe setările de la site-ul cu soarele, ca să nu-l mai vadă niciodată pe cel verde.
14 martie 2006