1. O introducere ca la carte 

Dacă, atunci când mă vedeţi dirijând circulaţia, m-aţi întreba cum mă cheamă, v-aş răspunde: „Sunt subofiţer Chioaşcă Victor, din brigada „Circulaţie” a Poliţiei Capitalei. Vă rog să prezentaţi actele la control!” Dar nimeni nu mă întreabă niciodată cum mă cheamă. Mă mai întreabă unii de ce trebuie să rămână, mă rog, pe loc, când trece nu ştiu ce delegaţie cu sau fără steguleţ, sau cum să ajungă pe partea cealaltă a şanţului adânc care a căpătat denumirea „Pasajul subteran Băneasa”. Aşa că, dacă nu mă întreabă ei, pietonii sau conducătorii auto, îi iau eu la întrebări. Regulamentar, salutând, cu o mână pe chipiu şi cu cealaltă pe carnetul cu amenzi.

 Am pornit-o de jos. La absolvirea şcolii ne-au repartizat după medie. Eu am luat intersecţia dintre Valea Siretului şi Valea Arieşului din cartierul ANL Drumul Taberei. Nu era nici la Universitate, dar nici la Baloteşti, pe DN1. Era o intersecţie de media 5,13. Începuse construcţia blocurilor; străzile astea două erau chiar ca nişte văi săpate de roţile basculantelor. Cinci ani cât am dirijat circulaţia acolo nu s-a produs niciun accident major. Când am fost avansat la intersecţia aceasta de la Băneasa, blocurile erau tot la nivelul de fundaţie. În cinci ani, se lucrase la ele patru luni. Pe lângă felul exemplar în care dirijasem circulaţia intensă de pe şantierul ANL, cred că la avansare a mai contat şi faptul că toţi se fereau – ca de şef – de noua intersecţie de la Băneasa.

În primul rând – pentru că nu mai puteau să fluiere tot timpul. N-aveţi de unde să ştiţi, dar un agent de circulaţie se simte mic, inutil şi lipsit de orice putere dacă nu fluieră tot timpul. În al doilea rând – pentru că intersecţia asta e o minune a geometriei plane turnată pe asflat: semicercuri, linii drepte, iar semicercuri, insule triunghiulare pentru semafoare, linii întrerupte, linii continue, galbene, albe – de să înnebuneşti nu alta. Am făcut noi ceva geometrie la Şcoala de subofiţeri, dar am trecut tangent pe lângă racordări de cercuri cu linii drepte şi alte blăstămăţii la care ne dădeau răspunsul înainte de a ne da grila, că altfel picam toţi la examen.

D-aia zic că s-au ferit toţi când colonelul Reviţchi a cerut voluntari pentru Băneasa. Mă săturasem de şantierul din Drumul Taberei, astfel că am bombat pieptul şi am făcut pasul înainte, salutând cu mâna la tâmplă: „Permiteţi să raportez! Servesc orice intersecţie!” „E o intersecţie grea, Chioaşcă, să te gândeşti de două ori înainte de a opri pe cineva. Vin spre Kiseleff, se duc spre Pipera, se duc sau se întorc de la Snagov, sau de la Corbeanca. Miniştri, deputaţi, fii de miniştri, nepoţi de deputaţi sau senatori. Ai acolo tot tacâmul. Îţi trebuie miros ca să ştii pe cine să opreşti, şi pe cine nu. Să n-aud reclamaţii, că te trimit iar pe văi. Atenţie la coloanele oficiale; un câine vagabond dacă traversează neregulamentar prin faţa lor ... şi ăla eşti. S-a-nţeles?”

În Poliţie, dacă nu zici repede „Am înţeles, să trăiţi!” chiar dacă n-ai înţeles totul, sau dacă n-ai înţeles nimic, degeaba înţelegi mai târziu. Cercurile alea, stopurile în jdemii de faze, virajele în toate direcţiile nu le-am înţeles nici acum, după două luni de la inaugurarea pasajului, cu Boc şi Berceanu trecând prin el, şi eu dirijând totul, mândru, pe deasupra lor. Cum să nu mă simt mândru? Mai ales când opresc bătrânicile care se duc sau vin de la piaţă, şi care cred că mai pot traversa aşa, dintr-o dată, ca pe timpuri. „Imprudenţa costă, mamaie! Stai pe insulă până se face şi al doilea verde, şi admiră şi matale realizarea asta de tehnică înaltă care a săpat un şanţ atât de adânc. Nu e păcat să mori călcată de maşini, când ai la îndemână gripa asta nouă?”

Au început să mă cunoască toţi pietonii din zonă. Aproape toţi posesorii de Dacia 1300, 1310 şi Dacia Nova au luat deja câte o amendă de la mine. Cu ei merg la sigur: 90% din ei nu au mai trecut pe la Inspecţia Tehnică Anuală de când costa 100 lei în bani vechi. Trei Dacii 1300 n-au mai pornit după ce le-am oprit, aşa că am pe ce scrie tichetele de contravenţie.

Mai e ceva. Deşi e iarnă şi geru-i mare, prin intersecţie trec foarte multe tipe dezgheţate foc. Le mai fluieră câte unul, dar nimeni nu le fluieră atât de tare cum le fluier eu. Pe cele care schimbă un trotuar cu altul, în funcţie de sensul pe care e traficul mai intens, le ajut cu plăcere să treacă strada. Ele mă iubesc cel mai mult, mult mai mult decât pe colegii de la “Moravuri”. Dar n-aş vrea să le vorbesc aici de rău, când, de fapt, mă am bine cu ele. Sunt şi ele nişte participante la traficul rutier. Când pe jos, când pe sus. Dacă respectă viteza legală şi culoarea roşie a stopului, ce treabă să am eu cu ele? Fără ele, fără covrigăria de lângă aeroportul “Băneasa” şi fără restaurantul “Cocoşatu”, intersecţia asta a mea nu s-ar deosebi prea mult de cea din Drumul Taberei, sau de cele din Urziceni, sau din Mizil.

La salariu nu mi-au adăugat nimic. Doar un spor de complexitate, unul pentru tehnică nouă şi unul pentru lucrul la înălţime. V-am spus doar că dirijez circulaţia deasupra unui şanţ adânc de 15 metri, prin care trece DN1. Era totuşi o promovare, dar nici bucuria promovării n-a fost de lungă durată.

La două zile după ce bombasem pieptul şi căpătasem intersecţia de la aeroport, pe când eram la simulator şi exersam timpii semafoarelor de acolo, m-a chemat la el colonelul Reviţchi. M-am bucurat că scap de ora de simulator, că mă tâmpiseră butoanele alea. Bucurie scurtă, cum am mai scris mai sus. De fapt, dacă mă gândesc bine, toate bucuriile sunt scurte, şi numai orele de serviciu sunt lungi şi plictisitoare.

– Chioaşcă, uite de ce te-am chemat. Acum, că ai ieşit din noroaiele din Valea Arieşului, cred că îţi dai seama că nu trebuie să te opreşti într-o intersecţie. Fie ea cât de importantă, cu nu-ştiu-câte benzi, o intersecţie e doar o intersecţie. Nu rămâi pironit în ea. Aştepţi verdele, şi mergi mai departe. Tu trebuie să ajungi departe, Chioaşcă; acolo, departe, e viitorul tău. În fiecare joi seara, la ora 19, te prezinţi la Centrul Cultural al Ministerului, pe Cheiu’ Gârlei. Au nevoie de cadre tinere, de nădejde, ca tine, la cenaclul „Poliţia literară”. Te duci, faci ce-ţi spun ăia acolo, şi ai viitorul asigurat: nu te mai mută nici dracu’ din capitală. Dacă te afirmi, eu cu mâna mea îţi aprob apartament de serviciu cu două camere. S-a-nţeles?

– Am înţeles, să trăiţi! Servesc Poliţia Română, voi servi şi „Poliţia literară”! Numai să nu fie în Drumul Taberei, la ANL, că blocurile acelea nu vor fi gata niciodată.

Am ieşit de la colonelul Reviţchi mai cătrănit decât de la examenul de „Geometria străzii”. Măcar la ăla ştiam că o dădusem în bară. Dar acum, deşi ştiam că am făcut bine acceptând şi pacostea asta cu cenaclul literar, simţeam că mai rău de atât nici că se putea. Situaţia era disperată: ca în cazul unui accident cu victima în mijlocul intersecţiei. Cu gramatica stăteam rău de tot: pe tot timpul şcolii o dusesem din corigenţă în corigenţă la „Limba şi literatura română”. Ce ştiam eu să scriu? Rapoarte de tură. „Azi, o bicicletă condusă imprudent de un puşti de 11 ani, venind în viteză pe Valea Arieşului, nu a respectat semnul de cedează trecerea şi a intrat în plin într-un câine comunitar care vagabonda regulamentar pe Valea Siretului. Puştiul s-a ales cu un genunchi julit, roata din faţă făcută opt şi cu punga de seminţe risipită în toată intersecţia. Câinele a schelălăit puţin, dar şi-a putut continua drumul. S-a discutat cu părinţii puştiului ca să-i bage în cap semnele de circulaţie. Se va urmări îndeaproape situaţia, astfel ca accidente de acest fel să nu se mai repete, şi ca intersecţia Valea Siretului - Valea Arieşului să rămână intersecţia sigură care a fost şi va fi întotdeauna. Semnat: subofiţer Chioaşcă Victor”.

Atâta ştiam să scriu, atâta şi trebuia. Doar nu intrasem în Poliţie ca să scriu romane, sau poezii, sau piese de teatru. Când mai greşeam la rapoarte, mă mai corecta Nina, de la servicii, la care mă duceam să mi le bage pe calculator. Mai o virgulă, mai un acord. Îmi explica ea regulile, dar îmi intrau pe o ureche şi îmi ieşeau pe amândouă. Eu eram atent numai la genunchii ei. Când a văzut că-şi pierde timpul în felul acesta, Nina s-a hotărât să şi-l piardă într-un mod mult mai folositor: a acceptat să ne întâlnim. De trei ani ieşim în doi, sau în patru, cu Stănel, colegul meu de apartament de serviciu cu două camere, subofiţer şi el, dar la „Moravuri”, şi cu Patricia, casieră la Carrefour, care se îngrijeşte de felul în care Stănel îşi cheltuieşte leafa ca să aibă tot ce-i trebuie. Dar o să vă mai povestesc şi despre Stănel, şi despre Patricia, şi mai ales despre Nina. Nina, soarele serilor mele libere, lumina week-end-urilor mele la iarbă verde, sau la munte, cea pe care am luat-o la mare, la Saturn, la mare la greci, la mare la turci, la mare la croaţi, la Balaton la unguri, mă rog, peste tot. Nina, cea care cunoaşte la perfecţie limba română, ba chiar şi engleza şi franceza la nivel de scris. Mai puţin oral.

Joi m-am dus la cenaclu, cu inima strânsă şi cu un bloc-notes format A4, dăruit de Nina şi adus de Patricia de la Carrefour, de la Solduri. M-a dus Stănel cu Loganul şi cu fetele, că era în timpul serviciului lui. M-au lăsat la cenaclu şi ei s-au dus la „Caru cu bere”. Mai bine mă specializam şi eu pe târfe şi proxeneţi; cu intersecţiile astea uite în ce belea intrasem. Nu mai spun că lui Stănel îi decontau şi consumaţiile la restaurante sau la baruri...

Am intrat. Erau vreo 10-12, unii în uniforme, altele în civil. Civilele arătau mai toate bine, şi la decolteuri, şi la genunchi. Sigur că aţi observat că am o slăbiciune pentru genunchi: o tipă poate să aibă picioarele mai naşpa, mai slăbănoage sau mai strâmbe, dar genunchii arată întotdeauna bine câtă vreme tipa stă aşezată. Aş putea merge şi mai departe şi să spun: o tipă e întotdeauna bine când e aşezată.

Scaunele erau şi ele aşezate în semicerc, şi aveau braţe cu suport pentru scris, ca nişte măsuţe. În mijloc, cam ca mine în intersecţie, stătea un general, mi se spusese că e în retragere. M-am prezentat:

– Sunt subofiţer Chioaşcă Victor, din brigada „Circulaţie” a Poliţiei Capitalei. Vă rog să prezentaţi actele... pardon, actele nu vi le mai cer, că ne-au controlat legitimaţiile la poartă.

Generalul, sau scriitorul, sau profesorul – ce o fi fost – a zâmbit blând:

– Bun venit, Chioaşcă Victor de la „Circulaţie”. Asta ne mai lipsea. Avem aici membri de la „Criminalistică”, de la „Judiciară”, de la „Moravuri”... De la „Circulaţie”  n-aveam pe nimeni. Victor Chioaşcă – cred că merge ca nume de scriitor. Nu va trebui să-ţi alegi pseudonim. Sună viguros, cred că vei scrie proză realistă. Ceva experienţă literară?

– Nu prea, domnule general. Am trăit cam singuratic într-o intersecţie noroioasă, de şantier, din Drumul Taberei. De mâine sunt promovat în intersecţia de la Aeroportul Băneasa. Am recitat la şcoală, prin a IV-a, „Noi vrem pământ”. Cam slăbuţ la gramatică.

– Aici ne spunem pe nume, Victoraş. Fără grade. Sunt Simion Arnăutu: zece romane înainte de 1989 – toate vândute; trei după 1990 – toate în librării. Nu puteam să las să se risipească experienţa aceasta a mea; de aceea sunteţi aici, la cenaclul „Poliţia literară” cu sprijinul larg al Ministerului şi al DGP Bucureşti. Vom arăta ţării, lumii întregi, că Poliţia Capitalei se luptă nu numai cu infractorii şi criminalii, cu cei fără-de-lege, cu câinii vagabonzi, cu târfele vagaboande, dar ţine să ofere tuturor locuitorilor patriei, fără deosebire de gust, literatură de calitate în volume bine legate pe cheltuiala Ministerului.

Simion Arnăutu a continuat, de data asta adresându-se tuturor:

– La partea de gramatică a limbii române, vom discuta astăzi despre virgula dintre subiect şi predicat. Care virgulă nu trebuie să fie acolo, să fim bine înţeleşi. În partea a doua vom vorbi despre Jurnal. Jurnalul ca gen, sau sub-gen literar. Cum majoritatea sunteţi debutanţi în ale scrisului, cred că un bun început ar fi, pentru fiecare din voi, să ţineţi un jurnal zilnic.

La prima parte am fost numai ochi. I-am aţintit pe o roşcată tunsă scurt, poliţieneşte, ce inspira, literalmente, cuvintele profesorului. Pieptul îi sălta ritmic şi, în acelaşi timp, elastic. Îşi încrucişa, nervoasă, când stângul peste dreptul, când dreptul peste stângul. Nota totul, iar când pierdea ceva din spusele profesorului, se întorcea când spre cel din dreapta – un capitan cam ne-antrenat şi cam rotofei, cum sunt toţi cei de la partea sedentară –, când spre o tipă spălăcită, cu părul cam rar şi cu pantalonii de stofă groasă, largi ca pe vremea bunicii. N-am prea dat importanţă locului virgulei – aveam să mă bazez tot pe Nina ca să mi le corecteze şi să mi le pună cum ştie ea mai bine. Dar am aflat, când generalul i-a răspuns la o întrebare, că pe roşcată o cheamă Sonia Clopotaru. De tras clopote nu ştiu dacă era loc, pentru că avea verighetă la mână.

La pauză, Sonia a venit glonţ la mine.

– Ascultă, Cireaşă...

– Chioaşcă, să trăiţi... aşa de bine precum arătaţi...

– Victoraş, cum  vei şti tu unde să pui virgula, dacă m-ai dezbrăcat de vreo cinşpe ori în cursul orei? N-ai mai văzut laborantă criminalistă în civil? Sonia mă cheamă, ai auzit. Zi-mi şi tu pe nume, că îmi scrântesc limba dacă-ţi zic Chişcă. Ai trăit în pădure acolo, în Drumul Taberei?

Nu ştiu ce credeţi, şi nici n-am cum să aflu ce credeţi despre chestia asta, dar mie nu mi s-a întâmplat decât foarte rar să nu mă culc, în maximum două zile, cu o tipă care vine la mine şi mă admonestează că o dezbrac din priviri.

Părea să mimeze o supărare. Dar ochii o dădeau de gol, spunându-mi că glumeşte. Jucăuşi, negri, mici şi rimelaţi. Nu mai spun că şi acum, când se desfăşurase pe verticală, picioarele erau tot frumoase, cu muşchi alungiţi, ca de baschetbalistă, sau de alergătoare de sprint. Se balansa când pe unul, când pe altul, de-ai fi zis că e gata să ia startul în orice moment. Coapsele şi şoldurile îi erau doar uşor arcuite, ca în curbele de pe autostrăzi în care poţi merge liniştit cu 120-130 la oră fără teamă că vei ieşi în decor. Sânii ei mici împingeau nişte cupole semi-sferice şi semi-transparente printr-o bluză transparentă bine, astfel că nu trebuia să mă chinui să ghicesc cam pe unde sunt sfârcurile.

– Femeia potrivită la locul crimei. Dacă tu nu-i scoli, atunci înseamnă că sunt morţi de-a binelea. Te-au adus cu forţa, ca pe mine, sau eşti aici ca să venim noi cu drag şi voie bună la cenaclu?

– Uite, Victore, mie începe să-mi placă cum gândeşti. M-am săturat de glume proaste cu trasul clopotelor. Aşa încep toţi. Sau, majoritatea. Şi pe urmă constaţi că habar n-au de chestia asta. Domnule! Nu te pricepi, nu te bagi! De ce să încurci lumea degeaba? Ceva trecătoare prin intersecţia ta? Că vezi că eu... şi îmi arătă din priviri verigheta care deja îmi stătea în ochi şi în gât.

– O prietenă de trei ani... de fapt de 23. Foarte bună la gramatică şi, în general, la limbi. În rest – muncă şi iar muncă. Domnul Clopotaru e gelos? Te lasă să scrii liber?

Văzând că se apropie de noi căpitanul cel rotofei şi tipa aceea spălăcită, Sonia îmi luă bloc-notesul şi, făcându-se că îmi corectează singura propoziţie pe care o scrisesem: „Nu se pune niciodată virgulă între subiect şi predicat”, adăugă, dedesubt: „Există, totuşi, situaţii excepţionale în care e loc şi pentru virgulă între subiect şi predicat”. La sfârşitul frazei nu puse punct, ci puncte de suspensie, urmate de un număr de telefon mobil.

În timp ce scria, se aplecase astfel încât să-mi ofere cel mai potrivit unghi pentru a-i privi adânc decolteul. Certitudinea ucide – dar nu întotdeauna. Sutienul era, într-adevăr, transparent şi cu semicupă. Sfârcurile erau exact acolo unde le ghicisem prin bluză. Am scăpat teafăr, doar un pic mai emoţionat.

Deşi capul îmi era plin de idei, au încăput şi cele pe care le-a expus generalul Arnăutu în lecţia despre „Jurnal”. Poate că au ajutat la fixarea lor şi întrebările pe care le-a pus, tot timpul orei, Sonia. „Cât de intime pot fi gândurile pe care le transcrii într-un jurnal?” „Poţi da nume, adrese sau profesiuni fictive celor despre care scrii, pentru a le proteja identitatea?” „Ne menţinem la general, sau dăm cele mai amănunţite detalii, astfel încât cititorul să simtă ce simţim şi noi, ca autori, în situaţiile descrise?” „Poate fi incriminat cineva, şi adus în faţa legiuitorului, pentru faptele descrise într-un jurnal?”

La unele întrebări, privirea Soniei se rotea încet peste semicercul cu scaune şi poposea un pic mai mult asupra mea. Nu ştiu dacă am înţeles tot ce vroia să spună cu întrebările acelea, dar am băgat numărul ei de telefon în mobilul meu, cu numele Sebastian. Asta pentru că Arnăutu tocmai menţiona „Jurnalul” lui Mihail Sebastian, jurnal care făcuse oarece vâlvă prin referirile la unul Mircea Eliade. Apoi, după ce am memorat numărul ei de telefon, l-am şters cu pixul, înnegrindu-l pe foaia din bloc-notes.

Eram oare vinovat faţă de Nina? Îmi spuneam că nu. Privitul nu e faptă, nu e păcat; ce e frumos îi place şi lui Dumnezeu, nu? Păcătuisem tot atât cât păcătuiam când îmi lipeam ochii de vreo tipă bine care trecea pe stradă pe lângă mine. Eram aproape sigur că păcatul stă doar în faptă, iar de la privitul pe stradă, sau în decolteu, până la faptă, era o cale lungă. Şi, la urma-urmei, nu îi cerusem eu numărul de telefon. Da, dar o întrebasem dacă o lasă soţul să scrie liber, dacă e gelos sau nu. Asta unde s-o pun? Nu era nici privire – nevinovată, sau lacomă –, dar nici faptă. Era între. Era ca o intenţie. Dar, mă gândeam: nu amendezi pe nimeni doar pentru intenţia de a traversa strada pe roşu. Dacă era cineva vinovat, acela era colonelul Reviţchi şi ideea lui tâmpită de a mă trimite la cenaclu. Punct.

S-ar putea să fiţi miraţi, dacă aţi citit până aici, de faptul că transcriu tot ce-mi trecea atunci prin minte. Dar asta ni s-a cerut, asta fac. „Într-un jurnal, autorul analizează tot timpul ceea ce face, ce fac ceilalţi, ce se întâmplă lângă el – la serviciu, în familie, în concediu – sau pe scară largă – societate, univers, existenţă umană. Totul trebuie trecut prin filtrul acesta personal. Nu scrii ce scriu ziarele, sau, dacă totuşi scrii despre un eveniment politic important, atunci spui ce gândeşti tu despre el, nu reiei ideile altora. Cititorul te citeşte pe tine, nu vrea ce au scris alţii în ziare, sau ce au comentat alţii la televizor”.

Asta e. Dacă nu v-aţi dat seama până acum, spun aici, la pagina a şasea, sau la a cât-a va fi în volum, că eu scriu – şi voi citiţi – un Jurnal. Poate că asta nu v-a fost clar datorită faptului că sunt la primul, deci începător. Deşi încerc să aplic tot ce ne-a învăţat generalul Arnăutu, e probabil să nu reuşesc. De exemplu, Arnăutu ne-a zis ca în partea introductivă să ne prezentăm. Ca să ştie lumea – cititorii – cine scrie acel jurnal. Când e vorba de un scriitor cunoscut, ca Mihail Sebastian, sau ca Paul Goma, respectivul nu se prezintă în introducere. Toată lumea ştie despre cine e vorba – de pe copertă. Dar la necunoscuţi ca noi, e absolut obligatoriu să dăm un minim de date: nume, ocupaţie, localitate. Adresa nu e necesară – aşa a zis Arnăutu. Aşa a zis – aşa am şi făcut. Am început prezentându-mă regulamentar: nume, funcţie, loc de muncă. Am precizat şi intersecţiile: şi cea anterioară, şi cea actuală. Mi-am prezentat şi prietena actuală. E drept că toate astea mi-au luat cam mult, şi că aproape şase pagini sunt cam mult pentru o introducere într-un Jurnal. „Nu pierdeţi prea mult timp cu introducerea. Cititorul nu trebuie pierdut, ci atras de primele pagini. Căutaţi să intraţi cât mai repede în miezul lucrurilor şi, ajunşi acolo, analizaţi totul, în cele mai mici detalii. Imaginaţi pe lângă situaţiile reale. Puneţi-vă într-o postură în care nu veţi fi, poate, niciodată: de preşedinte al SUA, sau al României; de cosmonaut, sau de sclav din secolul II Î.C.; de iubit al Angelinei Jolie, sau al Elenei Udrea. Şi apoi, elaboraţi asupra situaţiei: ce aţi face, ce decizii aţi lua, cum v-aţi comporta. Asta doar ca o idee” – încheiase, mulţumit de sine, Arnăutu.

Cam asta încerc să fac şi eu. Prea multe nu mi s-au întâmplat în cei cinci ani petrecuţi în intersecţia din Drumul Taberei. Ar fi fost bine dacă s-ar fi întâmplat, pentru că, tot Arnăutu, în aceeaşi lecţie, ne-a sfătuit să face dese referiri la experienţa noastră trecută. Introspecţii în trecut – parcă aşa a spus. Ferice de Sonia: ea poate să scrie despre o mulţime de victime lăsate în urmă. O mulţime de cadavre. Dar nu numai despre trecut; ne-a mai zis Arnăutu să scriem gândindu-ne şi la viitor. La ce ne aşteaptă. Ce să ne aştepte? O nouă intersecţie în cazul meu, un nou cadavru în cazul Soniei Clopotaru.

Pe mine mă aştepta atunci, când am aflat că trebuie să scriu un Jurnal, intersecţia de la Aeroportul Băneasa. Mă mai aşteptau şi Nina, şi Stănel, şi Patricia, care la ora aceea terminaseră masa la „Caru cu bere” şi beau la „Semiramida”, plângându-mi de milă. Mă mai aştepta şi corvoada scrierii acestui Jurnal.

Sonia nu mă aşteptase: plecase, aruncându-mi zâmbetul ei jucăuş şi oarecum complice. Ieşind în urma ei, am văzut-o urcând într-un Audi alb şi pupându-se decent cu cel de la volan. Vroia să înţeleg că e soţul, şi i-am mulţumit în gând pentru că m-a ajutat să evit alte ipoteze care ar fi putut să-mi treacă prin minte. Deşi, pentru Jurnalul pe care trebuia să-l încep, n-ar fi fost chiar rău să am cât mai multe ipoteze, şi să intru la cât mai multe idei. Că aşa ne spusese generalul Arnăutu.

 (va urma=