Cu mai mult de 150 de ani în urmă, într-o mică poiană de la începutul unui ogaş, printre frunze de podbal, ferigă şi urzici sălbaticite prin care guşterii şi brotacii împărăţeau, un ştiubei făcut din trunchi de lemne se străduia să adune apa unui firişor de izvor, care oricum n-ar fi putut ajunge prea departe. Pe partea dinspre deal, o semicoroană de stejari-gârniţe şi câţiva salcâmi făceau ca umbra deasă şi răcoroasă să ţină până spre prânz, iar spre vale, pentru a nu adânci prea devreme ogaşul, Leoampă făcuse un stăvilar din pari înfipţi în pământ, printre care împletise crengi tinere de lăstăriş. Poiana să fi avut maximum 10 ari de luminiş, greu de menţinut sub agresiunea mărăcinilor de tot felul şi a tendinţei pădurii de a-şi recupera paguba făcută de Leoampă, deşi acesta şi nevasta sa mai mult uscături foloseau. Ogaşul, puţin mai încolo se adâncea şi cobora puternic, căci prin apropiere trecea pârâul venit din Valea Frasinului, unde ogaşul îşi dădea duhul. Pe malurile lui atât de înclinate doar mărăcinii şi salcâmii puteau accepta să crească sub pericolul permanent al dezrădăcinării şi ducerii la vale. În mica poieniţă, Leoampă avea un fel de bordei mai mare, făcut în totalitate din lemn, spoit pe dinăuntru şi lipit pe dinafară cu pământ clisos frământat şi amestecat cu paie subţiri şi lungi de iarbă uscată. În mica tindă din faţa casuţei puteai urca direct din bătătură (adică locul atât de călcat în picioare încât nu mai avea fire de iarbă), fie pe scara făcută din trei butuci cu înălţimi diferite, fie forţând puţin picioarele. Uşa de intrare, încastrată în construcţie, cu balamalele din lemn unse cândva cu seu, scârţâia îngrozitor şi trebuia rezemată pe dinăuntru cu un bulumac pentru a sta închisă. Înăuntru, separate printr-un perete erau două cămăruţe, prima cu vatră , a doua cu o sobiţă cu gură de băgat lemne din vatră. O cergă ţinea loc de uşă între cele două cămăruţe. Doar iarna se făcea foc în vatră, respectiv în sobă, pentru încalzire şi pentru fiertura lungă de poame, mânătărgi uscate ş.a. Leoampă nu se simţea bine niciodată în căsuţa lui, trebuind să umble mereu cocoşat, aproape îndoit de mijloc, pentru a nu-şi sparge capul de tavan, statura lui mătăhăloasă fiind deja legendară pe acolo. Oricum, nu intra în casă decât să se culce, iarna stând mai mult întins pe aşazisul lui pat, podit peste nişte ţăruşi înfipţi în pământ, peste care pusese câteva braţe de paie uscate şi deasupra o cergă de o sută de ani. Era un om ursuz, obligat de statură să umble cu ochii în pământ, mormăind răspunsuri monosilabice şi amânând ore întregi să spună vreo vorbă, chibzuită în capul lui nebulos cine ştie de cât timp. Ana, nevasta lui, micuţă de statură şi pipernicită în raport cu matahala, nu avusese nici un cuvânt când părinţii ei o măritaseră cu "sălbaticul", căci căsuţa lui era izolată de sat, pe partea cealaltă a Văii Frasinului, inconjurată de pădure şi doar o dâră de potecă boltuită de mărăcini şi de crengi te ducea la ea. Copii nu aveau, iar după măritiş, rolul părinţilor fusese luat de naşi, pe la care mergeau foarte rar, mai mult să-i ajute la câte o treabă mai grea (Leoampă) sau foarte uşoară (Ana). Altfel, traiau într-o semisălbăticie, doar firicelul de fum ce ieşea din vatră sau din bătătură şi care se vedea de pe partea cealaltă a văii, le arătau celorlalţi că la Leoampă totul este bine. Nu cultivau aproape nimic, neavând unde şi nefiind nici necesar, ei hrănindu-se cu fructe din pădure, pe care iarna le mâncau uscate ori fierte. De sărbători, după ce veneau de la biserică, mâncau câte odată mămăligă ori colacii primţi de pomană. În curte, doar o jigodie de câine, care făcea mare hărmălaie de formă, căci dacă mergeai către el fugea şi se ascundea lângă vatră, se luase după Leoampă într-o seară când venea din sat şi rămăsese acolo, fricos să se întoarcă.
Odată, şi de aici i s-a dus buhul, a venit târziu şi foarte beat acasă, băuse câteva pahare cine ştie pe la ce pomană, căci nu ţinea la băutură şi a bătut-o pe Ana, nimeni nu ştia de ce şi nici nu conta, căci în acea vreme bărbaţii nu dădeau nimănui socoteală de ce îşi băteau nevestele, atunci când aveau chef de asta. Se întâmpla astfel că, pe drum sau acasă, bărbaţilor să li se năzare că nu mai făcuseră de mult treaba asta ori nu o făcuseră temeinic data trecută şi atunci, metodic, cu multă atenţie îşi pocneau nevestele, fără să le spună de ce şi nici ele nu întrebau niciodată:

 -De ce dai, neică?, căci asta i-ar fi enervat de-abinelea şi ieşindu-şi din planurile iniţiale cine ştie la ce stricăciuni să se ajungă. Leoampă, nici nu este sigur ca o bătuse, dar beat fiind poate o chinuise mult până ce ea să înţeleagă de ce o târăşte şi pune pe cergă, pentru ca mai apoi să adune cerga de cele patru colţuri, să arunce pe spinare balotul, să coboare dealul până la pârâu, să urce abrupt pe partea cealaltă până la curtea naşului său, drum de aproape un kilometru, apoi-în faţa gardului- să strige transfigurat şi revoltat:
-Naşule!, -Naşule!, până ce acesta a deschis uşa, atât cât să audă- în timp ce Leompă deşerta conţinutul cergii peste gard- bolborositul înfundat al acestuia, spărgând iarăşi linistea nopţii:
-Ia-o, că nu-i bună!
Leoampă a dispărut apoi în noapte şi timp de două săptămâni nimeni nu l-a mai văzut.
Într-o seară, în amurg, a aparut în faţa curţii naşului şi se plimba ca omul fără rost, aşteptând să fie văzut şi întrebat ce căuta pe acolo. Familia naşului s-a făcut că nu-l vede, văzându-şi de treburile casei, aşa cum s-au făcut şi cei care treceau pe acolo şi pe care nici Leoampă nu-i băga în seamă. Singurul lui gând era să vadă dacă naşul lui îl întreba ce-i cu el pe acolo.
Târziu, spre miezul nopţii, când totul adormise în pacea satului furişat printre pomi şi greierii se gândeau să plece la culcare, paşii târşiţi ai matahalei se auzeau făcând rondul neobosiţi, ca un mecanism de neoprit.
Atunci, naşul ieşi în tindă şi îl întrebă:
-Ce faci fine, aici, la ora asta?
Leoampă, deşi gândise demult ce va spune, stătea împietrit cu capul în pământ şi după mult timp, bolborosi obosit:
-Naşule, mi-o mai dai?
-Ei, fine, treburile astea nu se discută noaptea!...Mai discutăm, noi, mâine!
Leoampă, uşurat, căci naşul lui i-a vorbit după măgăria pe care o făcuse, a plecat spre casă. A doua zi n-a venit. Poate a dormit buştean şi s-a trezit seara, poate i-a fost şi mai ruşine. Abia duminică, la biserică, s-a aşezat în spatele naşului, cu speranţa. După slujbă, naşul făcându-se surprins că-l vede, i-a zis:
-Măi fine, poate vii astăzi la noi, la masă!...