George Dinu - Catre fata nevazuta a New York-ului

Capitolul 29. Hotel Hamaca

Se apropiau sărbătorile. Pe negândite, dar se apropiau, neîntrebând dacă vrem sau nu să vină, dacă eram pregătiţi sau nu să le întâmpinăm aici, unde bananele ţineau loc de cârnaţi, nucile de cocos ţineau loc de tobă de porc, ananasul, de varză murată, iar copăceii fără frunze vopsiţi în alb, de brad de Crăciun. Era o experienţă unică, pe care nu mi-o dorisem şi nu mi-o plănuisem niciodată în viaţa mea, indiferent cât de inventiv fusesem până atunci.

Moş Niculae nu ne băgase nimic în ghete, cu toate rugăminţile noastre prealabile, când sperasem ca măcar ce este al nostru să ne returneze. Dar Immigration-ul nu era Moş Niculae şi nici măcar o societate de binefacere pentru oameni fără casă. ¥ara asta insulară, cu vară permanentă, intrase şi ea într-un soi de frenezie, dar de alt fel. Părinţii alergau după cumpărat biciclete şi chiloţi de baie noi pentru copii, punând în faţa caselor lor doar nişte aschimodii de salcâmi uscaţi, nu ştiu de ce, poate că de boală, pe care îi văruiau în alb. Nu ştiu cine le vârâse această tradiţie în cap, dar Columb nu cred.

Milagros, trabahadoarea noastră, se văita cu subînţeles că nu are o bicicletă cât de modestă pentru fetiţa ei din flori şi, în milostivenia mea, mă gândisem la o mică chetă pentru acest copil amărât care mânca numai banane iarna, în loc de gutui. Vorbii pe rând cu ceilalţi, gândind că bine faci, bine găseşti şi cu mare greutate îi convinsei pe unii să strângem ceva bani, măcar de o jumătate de bicicletă, fără schimbător de viteze pentru început, şi la anul om mai vedea. Mă simţii uşurat când Oana îi dădu bruma de bani adunată cu mare greutate din mâinile sârbilor sau ale altor băutori de bere şi crescui mult în ochii acestei femei dominicane, decăzând totodată în ochii celorlalţi. Dar Dumnezeu este mare, ca şi Immigration-ul american, şi poate că va ţine cont de diferenţa dintre un hoţ de buzunare, chipurile persecutat politic, şi persoana mea, un simplu muritor.

Milagros luă banii cu lacrimi în ochi, hotărâtă să îl caute pe unul din taţii prezumtivi, pentru a mai completa la roata din spate a bicicletei, şi ne găti apoi cei mai grozavi platanoşi fierţi din viaţa ei. Platanoşi fierţi nu mâncasem încă, dar, întrucât nu murisem din cei prăjiţi, gustai cu mult respect pentru munca bietei femei şi pentru dolarii daţi de noi în această excursie exotică. Nu ştiu dacă marele Columb a mâncat platanoşi fierţi sau prăjiţi când a păşit pe acest pământ, dar cu siguranţă că nu pentru asta a făcut el efortul de a îndura lipsurile, timp de şase luni pe corabie, în drumul către lumea nouă. Cred că şi-a imaginat ce mi-am imaginat şi eu venind în America, şi anume câini fugind cu covrigi în coadă. În această ţară devenită latină cu ajutorul lui Dumnezeu, câini vagabonzi erau câţi vrei, latini ca şi stăpânii lor, ca şi noi de altfel, ca şi câinii noştri de acasă. Dar de covrigi nici nu putea fi vorba. Alergau ajutându-se de cozi să-şi ţină echilibrul, de schilozi şi înfometaţi ce erau. Şi “latin zici, viteaz zici”, aşa că ne mobilizarăm gândirea la a face pe creştinii, nedorind să ţinem post chiar în ziua de Crăciun.

De sărbătoarea asta cam uitasem, ce-i drept, cu minţile doar la America, la vapor şi la paşapoartele care nu mai veneau. Dar noua frenezie a acestei insule ne dădu alarma că zilele trec şi că, iarnă sau vară, Crăciunul cade numai pe 25 decembrie în fiecare an, indiferent unde te-ai afla.

Începurăm deci să gândim mai practic, scoţându-ne fumurile din cap, tăind America de pe listă, tăind şi România, mergând pe principiul naufragiatului. Focul fusese deja inventat, găini jumulite de vii văzusem şi un porc pârlit trebuia să găsim noi pe insulă. Problema bradului fu repede rezolvată, întrucât cuierul-pom, singurul obiect de mobilier mai scump din Casa fără Pisic, putea fi lesne întrebuinţat în acest scop. Părintele, singurul care l-ar fi putut revendica, nu îl mai folosea de mult, ţinându-şi hainele şi şapca bine ascunse, poate prin vecini, de frica vreunui sabotaj. Mergând mai departe pe logica rusului, ne întrebarăm cum să facem rost de ţuică pentru fiert. Aflaserăm noi că unii mai deştepţi obţinuseră alcool din cartofi, pentru că din portocale sau alte fructe tropicale gustul trebuie să fi fost îndoielnic.

Tot făcând planuri peste planuri şi negăsind muşterii pentru o nouă chetă necesară cumpărării celor trebuincioase, mă consolai cu ideea că, în ultimă instanţă, Dumnezeu e mare şi bun şi nu o să ne pedepsească dacă mâncăm banane ca desert şi platanoşi ca aperitiv tocmai în ziua naşterii Domnului. Îmi făcui şi eu cruce de trei ori, precum părintele, apoi rostii o mică rugăciune improvizată, înghesuind pe listă cârnaţi, paşapoarte, sarmale, vapoare şi tot ce mai are amărâtul de român pe masa lui sărăcăcioasă în ziua de Crăciun, hotărând însă ca măcar de băutură să mă ocup.

La acest articol, amatorii ieşiră mai repede la iveală, împărţindu-ne pe căprării. Sârbii promiseră să dubleze cantitatea de bere chiar de azi şi, din economiile făcute zilnic, în cazul în care nu o beau pe toată, cu siguranţă că se strângea ceva şi pentru sărbători. Nu mai erau decât două zile şi acţionară prompt. Cei patru români veniţi din Portugalia trecură la fabricarea alcoolului, folosind singura oală existentă în bucătărie pe post de alambic şi, spre surprinderea mea, păreau pricepuţi. Fetele, Oana şi Duda, se ocupară de curăţenia generală, mutându-i pe sârbi cu jocul de cărţi prin cele patru puncte cardinale ale sufrageriei, fără ca aceştia să cârtească vreun pic. Începuse să miroasă şi la noi a sărbători, chiar şi numai luându-te după praful care se ridicase până în tavan de la mătura improvizată din frunze de palmier. Şi pentru prima dată în istoria insulară a acestei urbe, se mătură şi se stropi porţiunea din faţa casei, de rămaseră vecinii perplecşi, gândind că poate dorim să cumpărăm Casa fără Pisic. Ziua asta de 23 decembrie nu am să o uit niciodată. Este ziua când bunătatea se răsplăteşte cu bunătate şi munca cu altă muncă.

Se făcuse seară şi toţi păream obosiţi, fiecare de roboteala de peste zi, mai ales pe o astfel de căldură, şi ne deciserăm să facem o scurtă pauză, stropindu-ne reciproc cu apă de la robinet. Dar zbenguiala noastră se întrerupse brusc, întrucât părintele se întorcea după o lungă absenţă, aducând sub braţ un mic pachet, care, după zâmbetul feţei, se întrezărea a fi o surpriză plăcută.

– Bună seara, dragii mei, şi Dumnezeu să vă binecuvânteze. A dat Cel de Sus şi am reuşit să îi înduplecăm pe cei de la Immigration... Am primit paşapoartele înapoi! Le am acum la mine şi sunt bucuros să vi le înapoiez. M-am zbătut mult pentru această treabă... Uite, Bogdane, ia-le tu şi împarte-le, pentru că eu mă grăbesc să prind avionul. Treburi urgente mă cheamă la Bucureşti. Mai avem un grup constituit, gata să vină încoace, şi mă duc să îl aduc. Rămân aici cu voi Dragomir şi Daniel, iar în seara asta va mai sosi de la New York Mihai, un băiat bun şi extraordinar de deştept, care îmi va ţine locul. A fost pilot în România şi acum îl susţin eu financiar să îşi termine şcoala în America. O să vedeţi ce băiat grozav este! Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă aibă în pază, dragii mei. Sărbători fericite! Şi ţie, George! Dacă mă întâlnesc cu mama ta, o să-i spun că sunteţi bine şi că foarte curând o să ajungi la soţia ta dragă. Doamne ajută! – încheie părintele, dându-i pachetul lui Bogdan şi ieşind în mare grabă, fără alte explicaţii. Şi dus fu, nemaivăzându-l niciodată pe acele meleaguri.

Rămaserăm toţi muţi, iar sârbii se strânseră ciorchine pentru a afla ce se întâmplă. Se împărţiră paşapoartele, fiecare uitându-se la al lui şi verificându-l pagină cu pagină. Ne retraserăm în grupuleţe, cu documentele în mână, nevenindu-ne a crede că le-am redobândit, că suntem noi cei din poze şi că orizontul ni se deschide din nou, fie şi numai în închipuirea noastră.

Refăcui cu Bogdan calendarul zilelor, descoperind că rezervarea noastră de întoarcere la Bucureşti fusese ieri. Pentru scurt timp, uitarăm toţi de Crăciun, de noi înşine, gândind exact ca omul naufragiat, care nu ştie către ce direcţie să apuce prima dată. Momentele astea de cumpănă nu sunt la îndemâna fiecăruia. Nu toţi oamenii emigrează, iar cei care emigrează nu o fac aiurea, ca noi. Experienţa aceasta unică am trăit-o pe viu, am determinat-o în mare parte sau m-am lăsat atras de ceea ce se cheamă mirajul vestului. Dar şi oamenii bolnavi de cancer se obişnuiesc cu ideea şi, într-un fel sau altul, se mobilizează pentru a-şi târî zilele mai departe, cu toată greutatea lor. Aşa eram şi noi acum, gata consolaţi, considerând că amărăciunea vieţii trebuie purtată şi că nu o poţi arunca la gunoi când doreşti.

Plecarăm aşadar fiecare să ne ascundem documentul. Experienţa cu paşapoartele şi faptul că cel mai apropiat consulat român era hăt, departe, ne insuflaseră teama pierderii sau furtului lor şi, în acest caz, dominicani ne chemam. Casa fără Pisic intră într-un fel de vrie, de ziceai că ne născuserăm a doua oară. Fiecare dorea să facă ceva pentru binele micii comunităţi, că, de, redeveniserăm cetăţeni. Terminarăm curăţenia şi începurăm a ne face planurile serii, nemaisimţindu-ne legaţi cu lanţuri de această insulă. Eu şi porumbeii ne hotărârăm să mergem la hotel Hamaca, pentru a juca biliard. Acest mare hotel, cu o dotare excelentă, nu numai în fete frumoase, ne atrăsese în multe zile când ploua sau când plaja devenea obositoare. Aici am jucat zeci de ore de tenis de masă, am dansat la discotecă, dar mai ales am învăţat să joc biliard. Stăteam deci gata îmbrăcat, aşteptând ca porumbeii să-şi termine coafatul, privind grădina din spatele casei, pe care eu o primenisem pentru Crăciun. Micile alei, care iniţial fuseseră invizibile, fiind acoperite cu frunze uscate şi crengi, acum erau curăţate. Cineva, cel care gândise iniţial acest mic colţ, avusese talent şi această muncă îmi dăduse mare satisfacţie, ca la dezvelirea unor ruine antice. Descoperisem aici multe plante exotice necunoscute mie. Câteva orhidee care creşteau natural, scoase la lumină dintre crengi, se învioraseră în numai câteva minute. Această climă tropicală era un adevărat mediu-minune. Niciodată nu am văzut până aici o viteză atât de mare de regenerare a vegetaţiei. Într-o singură zi, unul dintre copacii din colţul casei îşi pierduse toate frunzele în mod misterios. Fusese un fel de ninsoare a frunzelor. Privisem fenomenul, neputându-mi-l explica. La numai două zile era plin din nou de frunze mari. Arborele se chema ”copacul vieţii”. Am aflat ulterior de la Milagros că şi aici există un fel de toamnă pentru plante, că îşi schimbă şi ele frunzele, unele în perioade diferite ale anului. Stând şi privindu-mi opera, gândeam la această vegetaţie. Concentrarea mi se pierduse în firele de iarbă, urmărind o mică iguană. Şi auzul aproape că se pierduse tot în acea direcţie, ca atunci când eşti absorbit cu totul de un gând, nemaipercepând nimic din lumea care te înconjoară. Mă simţii strâns în braţe cu delicateţe de cineva care nu dorea totuşi să mă întrerupă din meditaţie. De cineva care, ca şi mine, iubea natura şi apreciase munca mea de a desţeleni un loc în care de fapt nu venea nimeni. Îmi revenii în simţiri şi recunoscui fără să mă întorc, mâinile micuţei sârboaice. Recunoscui parfumul ei, care din întâmplare era ca al Oanei, dar care mi se părea a mirosi mult mai frumos, şi asta doar prin asocierea inconştientă făcută de simţurile mele de bărbat cu o făptură care îmi plăcea din ce în ce mai mult. Rămaserăm aşa, fără să ne spunem nimic, vorbind poate doar prin telepatie, preţ de multe minute. Începuse să se întunece. Uitasem de mult de Oana şi Bogdan, ca şi ei de mine. Simţeam inima acestei micuţe blonde bătându-mi în spate şi ritmul ei îl acceleră pe al meu. Inimile ne băteau din ce în ce mai tare, şi conştientă de greutatea momentului, mă eliberă. Ne reculeserăm din acea visare divină ce te îndeamnă la fapte necugetate şi o pornirăm către ieşirea din spatele casei.

Seara aceasta era înnorată. Uşori stropi de ploaie veneau în valuri rare, parcă doar pentru a ne goni cât mai departe de nebunia casei. Ajunşi în stradă, accelerarăm paşii şi ne pierdurăm rapid după colţ, scăpând de privirile urmăritoare. Duda îşi strecură mâna în mâna mea, ca un cadou, fără ezitări, şi ne continuarăm mersul grăbit către Hamaca.

Hotel Hamaca a rămas mult timp pentru mine idealul unei luni de miere, chiar şi pentru cele două hamace ce stăteau spânzurate de o parte şi de alta a intrării principale, unde aproape tot timpul turişti mai îndrăzneţi şi mai graşi la pungă, cu tupeul banului, se tolăneau fără jenă, înfruntând cu impertinenţă privirile multora. Ziua aceasta de 23 decembrie, care păruse să readucă norocul în sufletele noastre, continua să promită şi o seară în aceeaşi notă. Mă trezii, cu Duda de mână, în faţa marelui hotel al vacanţelor şi, norocoşi fiind amândoi, găsirăm liber unul din mult râvnitele hamace. Mă avântai să încerc inconştient până unde merge reţinerea acestei fete, care în toate situaţiile anterioare parase intenţiile mele obraznice cu o diplomaţie demnă de invidiat. O trăsei de mână hotărât, nedându-i nici o şansă de gândire, o luai în braţe şi o aşezai în hamac, aruncându-mă lângă ea.

Hamacul este un alt fel de pat. El te obligă să stai apropiat de partener chiar dacă ai vrea să fugi, nedându-ţi nici o şansă să te îndepărtezi. Oricum te-ai răsuci, vii tot timpul unul în braţele celuilalt. Hamacul este un fel de plasă ca de păianjen, din care, odată vârât, nu mai poţi ieşi uşor. Îndrăgostit sau nu, hamacul este idealul în a te apropia fizic de celălalt. În toată visarea ei, micuţa sârboaică se trezi pe negândite intrată în această capcană, nemaiputând ieşi, îndepărta sau măcar scăpa din braţele mele, pentru că hamacul o arunca tot timpul către centru, unde mă aflam eu. Duda se zbătea ca o porumbiţă în colivie şi, obosită de ridicolul neputinţei ei, cedă, lăsându-se în braţele mele.

Seara asta era într-adevăr o seară norocoasă, chiar dacă afară începuse să plouă continuu. Stropi uşori, aduşi sub copertina hotelului de briza caldă, ne udau feţele şi simţii buzele Dudei, umede şi moi, lipite de ale mele. Seara asta a fost seara când buzele acestei fete au fost mai dulci decât cireşele coapte. Seara asta a fost seara când ploaia, vântul, depărtarea de ţară, dorul de rude şi chiar America au fost uitate. Ce bună este şi uitarea, chiar şi numai pentru cinci minute.

Cele cinci minute petrecute în hamacul hotelului m-au curăţat de toată amărăciunea adunată în sufletul meu până atunci. Uitasem totul, de parcă nici nu ar fi fost. Cele cinci minute de visare reală, cu frumosul şi plăcutul în braţele mele, le-am pus în buzunarul sufletului meu, ca pe o licoare miraculoasă ce te vindecă instantaneu de toate bolile.

Păşeam amândoi voioşi, cu moralul ridicat, către sala de biliard unde ne aşteptau Bogdan şi Oana, delectându-se cu o bere şi privind pe geam largul mării. Ne salutarăm ca şi cum nu ne-am fi văzut de mult timp, ne ocuparăm locurile şi, sorbind din berea gata comandată, ne lansarăm în conversaţii plăcute.

Hotel Hamaca a rămas locul unde mult timp am avut intenţia să mă reîntorc după ce ţinta mea, America, avea să fie atinsă. Ar fi fost ca o răzbunare pentru naufragiul meu pe această insulă. Dar acest loc minunat, cu hamacul lui minunat, cu sărutările sârboaicei ascunse în buzunarul sufletului meu au rămas doar amintiri şi niciodată nu am mai putut reveni, pentru a-mi lua revanşa. America a fost în final mult mai puternică. Ea m-a absorbit cu totul, obligându-mă să mă dedic integral ei, obligându-mă să las toate priorităţile vieţii mele la o parte, toţi oamenii mei dragi şi apropiaţi, dându-mi drumul aproape când eram complet vlăguit. Faţa nevăzută a Americii, pe care noi, cei dornici de emigrare, nu o putem vedea dinainte, avea să mă înlănţuie total, să mă subjuge, să mă îndemne la a renunţa la visare, poezie şi dragoste de frumos. Faţa nevăzută a Americii avea să îmi schimbe complet viaţa pentru mulţi ani, poate pentru prea mulţi. Faţa nevăzută a Americii avea să îmi răpească cei mai frumoşi şi productivi ani, nemailăsându-mă nici măcar să mă întorc pentru o zi la Hamaca.

Masa de biliard se eliberă. Sorbirăm ultimii stropi de bere şi ne instalarăm să jucăm o partidă cu fetele. Jocul acesta frumos, inteligent, făcut pentru lumea cu bani, nu avea mare priză aici, sau poate nu aici, în acest hotel. Cei doi jucători anteriori, o nemţoaică bătrână şi un neamţ foarte tânăr, care, dacă nu s-ar fi ţinut de mână ca îndrăgostiţii, ai fi jurat că sunt mamă şi fiu, se retrăseseră plictisiţi la o masă, la berile lor.

Masa aceasta de biliard a fost prima şi singura la care am jucat acest sport în viaţa mea. Pe acest nobil sport, unde creierul munceşte mai mult decât mâna, unde felul cum gândeşti ca să loveşti bila contează mai mult decât cu ce forţă o faci, l-am îndrăgit foarte mult şi cumpărarea unei asemenea mese a rămas ca intenţie pentru când am să mă potolesc de hoinărit prin lume.

Acest moment se apropie, pentru că faţa nevăzută a Americii m-a eliberat, pentru că eu m-am eliberat din strânsorile ei nevăzute şi pentru că a venit momentul să redevin cel care am fost. Momentul acesta este acum în mâinile mele, în literele mele, pe care le aştern acum pe hârtie ca o revanşă la toate revanşele vieţii mele. Scriu revanşa vieţii mele, scriu şi privesc toamna frumoasă de aici din Windham, în upstate New York, văzând parcă toamna românească de acum zece ani...

Scriu şi privesc masa mea de scris, cu creioane, cu pozele naufragiului meu, în care sunt mâinile Dudei, feţele prietenilor mei, palmierii, coralii, dominicanii, sârbii şi hamacul gol, doar cu amintirile mele în el, hamacul care s-a strecurat în buzunarul sufletului meu ca o împletire a două suflete rătăcite în lume. Privesc poza din care-mi zâmbesc cei patru temerari jucând biliard la hotel Hamaca şi încerc să mă concentrez ca atunci, când privirea îmi era la bilă, iar gândul la hamacul fermecat. Încerc să mă concentrez la o lovitură de maestru, cu sufletul răvăşit de dragoste, cu privirile celorlalţi aţintite asupra mea, cu ochii neamţului în ceafa mea, cu micuţa sârboaică alături de mine, al cărei sărut îmi dăduse puteri nemăsurate, uitând amărăciunea trecutului. Lovii. Lovii ca un îndrăgostit. Lovii cu ochii închişi: ce mai conta o lovitură când aveai dragostea alături de tine şi când doreai ca jocul să se termine cât mai repede şi să alergi la hamacul fermecat? Rămăsei cu ochii închişi, sprijinit de masa de biliard, imaginându-mi doar îmbrăţişarea sârboaicei. Se făcuse linişte şi auzii vag ţăcănitul bilelor lovite aiurea, al celor două bile rămase pe masă, care cădeau încet. Auzii aplauzele neamţului şi exclamaţiile celorlalţi. Eram totuşi un băiat norocos.

Seara asta frumoasă trecuse repede. Poate prea repede pentru unul ca mine. Ne pregătirăm să o pornim spre casă. Mâine era ajunul Crăciunului. Al primului meu Crăciun la tropice. Ne readuserăm aminte de el şi melancolia ne cuprinse pe toţi. Plecarea subită a părintelui către ţară ne întinsese nervii din nou, îndemnându-ne la o mică revoltă. Propusei să mergem la casa Sarei, unde Daniel şi Dragomir îşi aveau reşedinţa. Doream să aflăm ultimele noutăţi, dar mai ales cauza reală a plecării părintelui, întrucât nu crezusem o iotă din versiunea lui. Aş fi vrut să discutăm şi problema mesei de Crăciun, doar plătiserăm bani grei pentru această experienţă a lor, dar mai ales mi-aş fi dorit să aflu când ne vom urni de pe această insulă. Lipsa paşapoartelor pentru aproape zece zile ne blocase gândirea. Eram nerăbdător să aflu în ce condiţii ni se dăduseră documentele înapoi, întrucât tentativa de trafic de persoane se pedepseşte şi ea, iar într-o nouă capcană nu mai doream să cad. Chiar în cazul reîntoarcerii acasă, care părea din ce în ce mai posibilă, trebuia să ştiu la ce să mă aştept înainte de a păşi pe scara avionului.

Casa Sarei nu era departe de Hamaca. Parcurserăm mica distanţă nemaifiind tentaţi de nimic din feeria tropicelor, căci ploaia măruntă ne zgăndărise melancolia. Vedeam în această ploaie fulgii ninsorilor noastre de acasă. Micile salbe luminoase agăţate pe la streşini, la ferestre şi prin pomi, după tradiţia americană, ne făcuseră să simţim un nod în gât. Puţinii brazi reali care fuseseră împodobiţi în faţa sau în foaierul hotelurilor ne puseră repede pe gânduri, trezindu-ne la realitate. Eram în ajunul Crăciunului şi continuam să umblăm pe stradă în şlapi sau alţi papuci, precum internaţii din spitale. ¥inuta mea de vacanţă marca Nike nu mai prezenta mare interes, iar barba continua să-mi crească, urmând să ajungă în scurtă vreme ca a lui Robinson Crusoe.

Povestea cu vaporul, confiscarea paşapoartelor şi ultima sperietură din noaptea concertului cu Gipsy Kings mă destabilizaseră puţin, uitând de intenţia de a cumpăra o foarfecă sau a mă tunde, însă eu nu eram singurul în această situaţie. Începuserăm să arătăm ca nişte zlătari la odihnă, ajutaţi de bronzul excesiv ce se adunase pe piele chiar stând la umbră. Cu nervii întărâtaţi de aceste gânduri, găsirăm mult mai repede locuinţa Sarei, tăind toate colţurile de drum.

Sunarăm la uşă înşiraţi ca ţiganii veniţi cu Pluguşorul şi aşteptarăm, jucând tontoroiul mai mult de nervi. Casa Sarei era mare. De oameni bogaţi. Tatăl acesteia, un emigrant spaniol la a nu ştiu câta generaţie, era un întreprinzător prosper. Pe lângă proprietăţile lui, care-l situau printre bogaţii localităţii, se băgase puţin prin politică, trăgându-şi şi copiii, astfel luând naştere legătura de rudenie cu actualul preşedinte Balagher. Casa Sarei era scăldată în lumină. Cei doi musafiri americani, Dragomir, dar mai ales Daniel, îi prostiseră rău de tot pe aceşti spanioli cumsecade. Speranţa că fata lor, Sara, avea să se mărite curând cu un american îi electrizase, transformând imobilul, aproape în fiecare seară, într-un salon de petreceri. Aşa era această casă acum. Răsunând de muzică, având toate luminile aprinse, dornică să primească musafiri.

Sara era o fată bună şi educată. Drăguţă, cu un ten bronzat permanent, cu trăsături fine de orăşeancă, o toaletă elegantă şi bine croită pe talia subţire, această fată ne primi zâmbitoare, ca pe viitoarele ei rude. Minciunile gogonate pe care i le vârâse Daniel în cap ne oferiseră acest statut. Pătrunserăm astfel pentru prima dată în această casă, cu inimile deschise. Furăm repede invitaţi să luăm loc şi Milagros ne aduse în mare viteză patru ceaiuri. Cei doi şacali, Dragomir şi Daniel, “bulşitari” de meserie, ne primiră cu surprindere şi fără prea multă încântare. Le stricam într-un fel seara, întrerupându-i din minţit. Aceşti doi tâlhari se prezentaseră Sarei ca fiind cetăţeni americani cu vechime, pe când ei abia dacă îşi luaseră cetăţenia. Că sunt unul avocat şi celălalt om de afaceri în calculatoare şi turism. Că sunt putred de bogaţi şi că America le stă la picioare. Nu ştiu cât îi crezuse tatăl Sarei pe aceşti doi mincinoşi, ţinând cont că era om serios şi cu experienţă reală în afaceri, dar ăsta era secretul. Poate că dorea pur şi simplu să scape de fiică-sa din bătătură, măritişul fiind singura şansă de căpătuială pe această mică insulă. Poate că era atras de mitul american, în care omenirea încă mai credea, ca fiind singura salvare, sau poate că banii căpătaţi pe orice cale îi făceau cu ochiul. Iar din această afacere cu proşti aduşi din România şi Iugoslavia poate că ieşea ceva.

Dragomir şi Daniel se integrară în grupul nostru, ţinându-ne companie la băutul ceaiului, şi începură să vorbească generalităţi, doar-doar să prelungească momentul. Erau conştienţi că noi nu venisem degeaba aici şi nici perspectiva că vom ataca la baionetă nu le surâdea. Ca în multe situaţii, eu preluai frâiele conversaţiei, fiind singurul din grup total independent, întrucât întoarcerea acasă nu m-ar fi afectat prea mult. Cu toată antipatia voalată pe care o aveau faţă de mine, cei doi mă ascultau mai întotdeauna cu un fel de frică să nu le stric jucăria.

Adoptară amândoi expresia mieilor duşi la tăiat şi mă ascultară cu vădită sfială.

– Dan! Noi nu am venit aici să vă stricăm liniştea şi nici să bem ceai. Sara a fost foarte drăguţă, iar noi nu dorim să o dezamăgim făcându-vă tărăboi. Am vrea să organizaţi o mică şedinţă, unde doriţi voi, pentru a ne lămuri în privinţa situaţiei noastre. Mă refer la cea a întregului grup, întrucât Duda este presată de sârbii ei, care nu ştiu engleză pentru a comunica direct cu tine. Văd că aici nu e nici locul, nici momentul de aşa ceva. Ar fi şi penibil să ne certăm într-o limbă pe care ceilalţi nu o pricep nicidecum. Noi vom merge la Casa fără Pisic şi vă vom aştepta acolo. Cât de târziu, nu are importanţă! Nu ne culcăm devreme. Părintele Costea a şters-o englezeşte în România sau în altă parte şi nu mai avem chef de glume – încheiai eu foarte ferm.

– George, şi noi ne propuseserăm să venim să discutăm. Paşapoartele şi investigaţia Immigration-ului ne-au ţinut pe loc. Vom veni în această seară cât de târziu. Nu vă faceţi griji – încheie Daniel discuţia la modul amical.

Mulţumirăm pentru ceai, ne ridicarăm şi plecarăm ceva mai liniştiţi. Discuţia asta scurtă şi la obiect îi energiză şi pe porumbei, iar Duda păru de-a dreptul încântată de mine, după ce Bogdan îi traduse. Grăbirăm pasul către Casa fără Pisic, nerăbdători să îi înştiinţăm şi pe ceilalţi. Doream să îi avem de partea noastră, întrucât mulţi intraseră într-un fel de adormire, mulţumiţi de viaţa de trântori de aici, neconştientizând că asta nu va ţine la infinit. Cele zece minute de mers pe jos prin burniţa tropicală caldă ne făcură bine. Ne destinseră nervii şi ne dădură perspectiva modului cum trebuia pusă problema când şedinţa avea să înceapă.

Se făcuse noapte. Străzile pustii, iluminate ici şi colo, te îndemnau să stai mai degrabă la gura sobei decât să umbli printre copaci înfloriţi, bananieri încărcaţi de fructe sau să asculţi merenghe. Sărbătoarea asta mare care venea ne adusese aminte de origini, că suntem români şi că asta vom rămâne pe veci.

Intrarăm printre grilajele larg deschise ale casei noastre temporare şi strigarăm adunarea ca la armată. Era ora nouă seara şi mulţi zăceau ca nişte muribunzi, loviţi de gustatul ţuicii preparate din cartofi şi trestie de zahăr. Băutura asta, făcută la minut după o reţetă originală, împuţise toată casa, iar improvizaţia alambicului, cu ţevile de apă demontate de la chiuvetă, lăsase vapori grei de alcool să circule liberi, îmbătând până şi iguanele. Micile şopârle gâfâiau leşinate, nemairespirând până atunci aer cu iz de ţuică puturoasă, şi picau de pe tavan înaintea muştelor după care se aruncaseră.

Băieţii noştri veniţi din Portugalia erau tare încântaţi de isprava lor, în urma căreia fuseseră recunoscuţi ca şefi absoluţi de către sârbi. Gustai şi eu otrava, gândindu-mă că o să mor curând, dar fusei mulţumit, redescoperind gustul rachiului făcut din sfeclă de zahăr, à la Botoşani.

Sârbii se târâră spre centrul sufrageriei cu tot cu saltele, veniră şi ceilalţi români, iar eu explicai în mare viteză alerta mea provocată de plecarea părintelui, de insuccesele de până acum ale organizatorilor şi faptul că mă săturasem să aştept fără cel mai mic reper despre ce se mai putea face.

Ascultară toţi cele spuse de mine, tălmăcite de Bogdan şi Duda, fiecare promiţând să fie mai combativ la sosirea celor doi mincinoşi.

Aşteptarăm mult vizita celor doi, pierzându-ne răbdarea în cele din urmă, întrucât se făcuse aproape miezul nopţii. Ne băgasem fiecare prin colţurile camerelor noastre, doar sârbii rămânând în mijloc, unde îşi târâseră iniţial saltelele. Stăteam de vorbă cu Bogdan şi Duda despre cele întâmplate, Oana fiind deja adormită. Clapa trasă de cei doi, şi mai ales plecarea popii, ne făceau să credem că încăpuserăm pe mâinile unor escroci fără pereche. Duda era disperată, gândindu-se că întoarcerea în ţara ei devenise imposibilă, fiind război, şi că la New York nu o mai aştepta nimeni. Venirea cu noi în România i se părea, teoretic, singura soluţie şi cea mai la îndemână. Eu şi Bogdan glumeam pe această temă, dar începuserăm să luăm puţin treaba în serios, căci ne ataşaserăm sufleteşte de această fată, fiecare în felul lui. Ideea pornise iniţial de la Oana, care, sufletistă şi prietenoasă, se gândise să o ia temporar la ei acasă, în Bucureşti, unde loc în apartamentul părinţilor s-ar mai fi găsit. Duda zâmbise parcă încuviinţând, dar în subconştientul ei America, unde avea deja vechime, reprezenta ultimul lucru de care se putea lepăda, iar ideea că băieţii ei nu vor mai ajunge la tatăl lor o îngrozea, făcând-o să meargă orbeşte înainte, cu orice risc.

Ceasul arăta unu noaptea când, pregătiţi să ne culcăm, auzirăm motorul unei maşini oprindu-se în faţa casei. Ciulirăm urechile şi vocile celor doi români aşteptaţi de noi ne treziră din moleşeală. La o oră atât de târzie nu mai aşteptam nimic, dar şi aşa era bine. Ne reunirăm toţi în sufragerie, obligându-i pe sârbi să întrerupă jocul de cărţi.

Daniel şi Dragomir păreau pregătiţi de o înfruntare dură, întrucât feţele lor arătau ca ale unor elevi care învăţaseră conştiincios lecţia. Printr-o manevră foarte abilă, tipii ăştia doi mă vârâră pe mine în faţă, ca fiind, chipurile, singurul nemulţumit, profitând de faptul că toţi ceilalţi erau pe jumătate adormiţi, beţi sau desprinşi de realitate.

Şi aşa mă trezii pe nepregătite cu o întrebare-surpriză.

– George, de ce veşnic numai tu vii cu întrebări? Marea majoritate din grup au înţeles care-i situaţia, că este grea şi cere timp. Cum doreşti tu să te ajutăm? – sunară primele acuzaţii ale lui Daniel.

Pentru câteva minute, aceşti doi indivizi se simţiră stăpâni pe situaţie, văzându-mă complet blocat. Aşa şi era. Eu rămăsesem complet blocat, pentru că îmi subestimasem adversarii. În astfel de cazuri, şi au fost multe în viaţa mea, eu nu reacţionez în nici un fel. Pur şi simplu ascult, înregistrez totul foarte bine, chiar şi timbrul vocii celui cu care am de-a face, şi las totul pe mai târziu. Cât de târziu? Cât de târziu este nevoie, dar niciodată nu uit şi niciodată nu-mi las poliţele neplătite. Aştept de multe ori să se aştearnă şi ani peste o problemă aparent îngropată, dar nu renunţ la ea. Aşa sunt eu şi nici nu vreau să fiu altfel. Această tactică, pe care nu am învăţat-o de la nimeni, mă scuteşte de dueluri inutile, de nervi şi în multe situaţii problema se rezolvă de la sine sau soluţia îmi vine mai uşor în alt context.

Le întorsei spatele celor doi şi plecai în camera mea, lăsându-i fără răspuns, dar în faţa celorlalţi, cu care nu se pregătiseră de duel. Câştigasem bătălia fără război, întrucât plecarea mea îi puse pe ceilalţi din grup în situaţia de a se vedea descoperiţi şi abandonaţi. Grupul se trezi brusc din adormire, agitându-se unii pe alţii prin întrebări prosteşti, dar care le consumau nervii lui Dragomir şi Daniel, îi confuzau şi îi determinau să se încâlcească în minciuni. Când întrebările îţi vin de la cinci judecători, chiar şi proşti, dar puse în acelaşi timp, este mult mai complicat de făcut faţă decât atunci când îţi vin doar de la unul foarte deştept. Te blochezi, uiţi cine şi ce întrebare ţi-a pus, uiţi poate chiar în ce ordine şi, dacă întrebările nu au legătură una cu alta, devii propriul tău adversar.

Pseudo-americanii ăştia doi dăduseră în bâlbâială de-atâtea mincini contradictorii. Unul spuse că Sara i-a ajutat să primească paşapoartele înapoi, pe când la întrebarea: “Cât de riscant este dacă mai aşteptăm aici?”, Dragomir, celălalt “bulşitar”, răspunse mult mai târziu că, de fapt, din lipsă de probe, Immigration-ul restituise documentele. Numai după aceste două răspunsuri sârbii se întărâtară ca dracii, aţâţaţi de damful ţuicii care le mai plutea prin capete, şi începură să ameninţe cu bătaia. Bâlciul ăsta ţinu mult, cu tot felul de înjurături, mai ales americane, ieşite din gura sârbilor, pentru că între timp mai învăţaseră şi ei ceva engleză.

Ca să scape din încurcătură, Daniel promise o masă regească de Crăciun, cu purceluş la tavă, cu vin de Malaga, cu îngheţată italienească, cu roşii şi brânză, salată verde, struguri şi nimic exotic. Nimic din ce creştea pe această insulă, pentru că ni se acrise de banane, portocale, grepfruturi şi alte drăcii din astea culese de prin pomi. Făgădui că vom pleca foarte repede de aici, chiar şi prin alte insule mai scumpe – şi avea să se ţină de cuvânt.

Sârbii ăştia începură să îmi placă grozav, mai ales că îi promiseră şi ei o bătaie bună părintelui Radu de la New York, indiferent care avea să fie deznodământul aventurii. Continuară să înjure încă mult timp, inclusiv după plecarea lui Daniel şi Dragomir.

Adormii greu în acest vacarm, dar adormii şi visai frumos. Visai numai Dude şi hamace, hamace şi sărutări, sărutări şi legănări.

(va urma)