Conceptul  în  activitate         ( Medicina Mentis )       (CONEXIUNI nr. 60, martie 2010)

                                       Motto:  „În orice concept , elementul reprezentativ

                                                                nu este decât câmpul de întâlnire a unei

                                                                acţiuni cu o reacţiune” (Ch. Blondel)

                                                    CONCEPTE  DESPRE  CONCEPT

         Teoria conceptelor ca moduri dea gândi despre ceva, deosebit de stereotip şi de concepţie. Parte a teoriei gândirii şi a epistemologiei, dar nu a metafizicii şi ontologiei (despre obiecte )- eroarea lui Descartes (gândesc deci exist) . Condiţia deţinerii conceptului: individuare simultană şi ierarhizare a familiei de concepte. Depinde de relaţiile subiectului cu mediul şi îndeosebi cu cel social, respectiv  relaţiile lingvistice. Dimensiunea normativă a conceptelor priveşte temeiurile subiectului de a concepe judecăţi şi constituirea judecăţilor dependentă de identitatea conceptului. Conceptul fixează referentul său împreună cu lumea. Un concept este individuat prin condiţia ce trebuie satisfăcută pentru ca un subiect să deţină acel concept şi totodată să fie capabil de a avea opinii şi alte atitudini ale căror conţinuturi includ conceptul.

          Teoria atribuirii explorează mecanismele  constituirii reprezentărilor cognitive a lumii sociale, mai precis cum interpretăm acţiunile altuia, dar şi  ale noastre, proprii.  Se evidenţiază tipuri de atribuire- interpretare: personală şi situaţională, distorsiuni sau erori de atribuire: efectul actor observator şi influenţa controlului social. Încă profesorul Ion Petrovici a observat că , „în memorii,  autorul prezintă lucrurile,  ca şi când ceea ce s-a produs sub constrângerea împrejurărilor s-ar fi realizat din  voinţa proprie”. Asemănător se exprimă mai târziu Lucian Blaga : „Omul norocos se încântă, atribuindu-şi inteligenţei sale toate succesele”.

        Etimologia latină  rămâne sugestivă pentru variatele întrebuinţări posibile ale termenului concept . El provine din latinescul concepere, care înseamnă :

             -zămislire ( procreare), aspectul ontic ;

             -observare (surprindere), aspectul cognitiv;

             -formulare  (exprimare), aspectul lingvistic;

             -dictare (promulgare, edictare) , aspectul deontic.

      I.Noţiune şi Categorie.

      II. Conceptul - Esenţă sau Semn ?

      III. Atribuire şi Deţinere.

      IV. Abstractizare, Generalizare si Categorizare

I.     Noţiune şi categorie

     M.T.Cicero a  fost primul care a folosit cuvântul latin  NOTIO pentru a traduce cuvintele greceşti ennoia (concept) şi prolepsis (anticipare) . În filosofia scolastică,  noţiunea semnifică o abstracţie simplă şi elementară , care se cere dezvoltată ulterior . N.Cusanus a folosit expresia „noţiunea lucrurilor”pentru a denumi  cunoaşterea umană în opoziţie cu cea divină , care era definită ca „producerea lucrurilor „ . În filosofia modernă   şi contemporană termenul noţiune păstrează o semnificaţie generală de reprezentare mentală . C.R.Motru scria că limba nu are atâtea cuvinte câte aspecte prezintă realitatea (Curs de psihologie, 1927).

Ion Petrovici consideră  Noţiunile „elemente  şi scop” ale Logicii. El insistă : „Noţiunile nu sunt anumite date concrete , ci prelucrările acestor date, ale tuturor. Noţiunile sunt icoana unităţilor , aspectelor şi legăturilor observate în lume , nu aşa cum apar la un moment dat în vălmăşagul intuiţiei brute , ci aşa cum  sunt în ele însele , în orice caz aşa cum apar totdeauna faţă de conştiinţa impersonală a tuturor oamenilor. „ ( p. 52, Teoria Noţiunilor, 1924, Jockey  Club).  

    Notiunea poate fi elementara daca  acopera un camp de informatii usor accesibil observatiei si spontan inteligibil, preluabil fara dotari fizice sau intelectuale  superioare, dar poate fi subtila ori complicata, daca se refera la compartimente ale cunoasterii realitatii, care cer concepte elaborate si capabilitatea desfasurarii intelective a unor ierarhii de relatii si conditionari multiplu corelate .   

    Paul Popescu-Neveanu atrăgea atenţia : Conceptul desemnează un înţeles generic impersonal spre relativă deosebire de noţiune , în care accentul se pune  pe înţelegere şi idee, în care funcţia  referenţială (de trimitere la real) este desfăşurată şi particularizată. Astfel, ideea poate să capete forme particulare de la o persoană la alta. Numim ideea după greci, de la „ a vedea”. . Rezultând din generalizări succesive , conceptul elimină la maximum trăsăturile concrete, sensibile şi se reduce la o schemă generală. După cum scria J.Piaget : „Conceptul nu este decât o schemă de acţiune sau de operaţie „ (Psihologia inteligenţei , Edit. Ştiinţifică,p.41),1965.                                                                                                                                                                                                                                                             Daca limitam sensul termenului ”notiune” la posesia de informatie minimala coerenta, care permite orientarea intr-un anume domeniu al practicii umane, atunci notiunile sunt accesibile inca din copilarie  si se pot transforma in cunoasteri specializate , daca posesorul notiunilor le adanceste, argumenteaza logic si le foloseste sistematic, realizand cunoastere specializata ( Precocitate).

     Daca  localizam in notiune capacitatea de a produce afirmatii sau desfasura actiuni in spatii stiintific creative de inalt nivel formal, precum fizica ori matematica, sau implicand analize , experiente si interpretari complicate, cum ar fi genetica, ele nu se insusesc prea usor. Uneori efortul de a capata notiuni in compartimente subtile ale gandirii creative duce la formarea de concepte false, la obtinerea de informatii incorecte sau fara relevanta , care nu expliciteaza procesual si cauzal , campul de evenimente asupra carora se alcatuiesc (Improvizatie si impostura, Diletantism).           

      În filosofia şi logica clasică  , termenul „categorie” reprezintă ultimul şi cel mai general predicat , ce poate fi atribuit unui lucru , prin care acesta  poate fi cercetat şi exprimat . Platon în dialogul „Sofistul „ consideră categoriile determinări ale realităţii şi le numeşte „cele mai înalte genuri” ( cinci : fiinţă, stare, mişcare,  identitate, alteritate) .   Pentru Aristotel , există zece predicate fundamentale ( fiinţă individuală , cantitate, calitate, relaţie , spaţiu, timp, modalitate, acţiune, pasivitate, posesiune ), cu  funcţie logică şi ontologică. W.Occam neagă valoarea ontologică a categoriilor, fiind  considerate ca nume ce se referă la clase de obiecte .

     Pentru I.Kant categoriile nu exprimă realitatea, ci modul nostru de a cunoaşte . Categoriile sunt formele a priori  ale intelectului în număr de  douăsprezece

 ( unitate, pluralitate, totalitate, existenţă, inexistenţă, limitaţie, substanţă, cauzalitate, comunitate, posibilitate, realitate, necesitate). Aşadar, intelectul când gândeşte, judecă, aceste categorii sunt formele  judecăţii, condiţii ale valabilităţii cunoaşterii lumii fenomenale. C. Noica a scris despre  categorii la Platon, Aristotel  şi  Kant în lucrarea „Douăzeci şi şapte  trepte  ale realului”  (Ed.Ştiinţifică , 1969)  .

       J.G.Fichte  nu extrage categoriile din judecată, ci din Eul pur. Hegel le consideră  ca determinări ale gândirii şi ale realităţii , reducându-le  astfel la conştiinţa de sine .

      Pentru E.Husserl , categoriile sunt obiective deoarece definesc o „regiune” a realităţii. Pentru M.Heidegger  categoriile devin  determinări ale fiinţei fiindului , iar la C.S.Peirce sunt folosite ca structuri ideale şi descriptive ale realităţii. Pentru acesta din urmă , semnificaţia unui lucru sau concept nu e altceva decât ansamblul de acţiuni , adică al habitudinilor de răspuns pe care suntem gata să le punem în act.  Habitudinile sunt deci semne ale semnificaţiei pe care o atribuim lucurilor.

         Problema numărului minim sau a optimului necesar nu se pune în cazul categoriilor . C.Noica a observat urmându-l pe Hegel  că „ orice întruchipare reală ţine implicit - e drept – de toate categoriile laolaltă „ ( op.cit. p.116) .De altfel , subliniază Noica : „Ceea ce uneşte, transmite şi se transmite , apare astăzi conştiinţei cunoscătoare mai   puternic decât ceea ce este  „ ( p.114).

        Categoriile gândirii au fost numite „ genuri supreme” , iar  noţiunile pot fi considerate „specii inferioare „ ale fiinţei. Astfel că despre concepte se poate vorbi în termeni de mediere  între acestea. Noţiunea , conceptul şi categoria formează o scară în creştere ca extensiune şi o scară descrescătoare ca intensiune. Categoria este cea mai abstractă şi noţiunea cea mai concretă în această serie. Din acest motiv nu suntem de acord cu autorii pentru care se poate pune semnul identităţii între noţiune şi concept.

      II.  Esenţă sau semn

      Există cel puţin două întrebuinţări  pentru termenul „concept „ : - ceea ce cunoaştem despre un lucru şi corespunde esenţei sale şi -ceva prin care cunoaştem un lucru, adică un semn care îl defineşte.

Conceptul considerat ca esenţă apare la Socrate, când încearcă să ofere o definiţie corectă fiecărui lucru.Platon însă considera conceptul ca fiind cunoaşterea adevăratei realităţi a lucrurilor sau ideilor . Aristotel a definit esenţa (substanţa) lucrurilor prin concept, care trebuia  să fie universal şi necesar. Scolasticii abordează logic conceptul ca termen, deci ca element al propoziţiei şi astfel îl disting de lucrul reprezentat şi de numele prin care este exprimat. Exista doua teorii in filosofia contemporana care tind sa explice natura conceptului. Teoria reprezentativa a mintii afirma despre concepte ca sunt reprezentari ale mintii, in timp ce teoria semantica a conceptelor (derivata din distinctia lui Frege dintre concept si obiect) afirma ca sunt obiecte abstracte 

      După cum va spune  J.Piaget , „un concept este comprehensiunea semnificaţiei unui termen „ . Astăzi , distingem în cadrul conceptului o extensiune (denotat sau semnificaţie) , adică mulţimea obiectelor despre care poate fi predicat şi o intensiune (comprehensiune sau conotaţie)  adică mulţimea aspectelor conţinute într-un termen.După extensiune, conceptul poate fi singular sau universal, dar după comprehensiune , poate fi concret sau abstract , finit sau infinit . Din perspectiva completitudinii, conceptul poate fi propriu sau analogic, clar sau obscur , complet sau incomplet.

     Kant deosebeşte conceptele empirice, extrase din experienţă (generalizări) de cele pure sau forme a priori ale intelectului, care fac posibilă cunoaşterea fenomenelor , numindu-se categorii. Hegel considera conceptele  ca gânduri obiective, „în sinele” lucurilor. Iată conceptul de concept la Hegel : „Cum fiinţa în sine si pentru sine este un mod afirmat nemijlocit, conceptul în simpla lui raportare la sine însuşi este un mod determinat absolut, dar un mod determinat absolut care, raportându-se numai la sine, este, de asemenea, în chip nemijlocit, identitatea simplă” (p. 579, Ştiinţa logicii, Ed.Acad.)

 Husserl foloseşte mai des cuvântul esenţă, decât concept. Interpretarea conceptului   ca semn al unui lucru sau ca element (semnificant) prin care este semnificat un obiect a fost introdus de Stoici în Antichitate. Ideea străbate până la Abelard în Evul Mediu. Acesta considera conceptul ca o expresie referitoare la o realitate semnificată, o referire numită supoziţie. Conceptul  cuprinde , am putea spune fie o informatie-realitate precis denominabila, cuprinzand sensul sau multimea sensurilor alocabile unui cuvant, fie o realitate compozita, multi semnificanta , localizabila si descriptibila modal prin conexiunea specifica a unui sir de concepte distincte, necontradictoriu corelate, exemplu o particularitate fenomenala, comportamentala , mentala, emotionala sau mixta.   

    G.Frege a încercat să suprapună conceptul cu semnificaţia sau obiectul desemnat de semn. În această direcţie se situează interpretările lui Husserl , Carnap, Quine. În a doua parte a sec.XX , mai ales în domeniul ştiinţelor, conceptului i-au fost atribuite funcţii descriptive , clasificatoare, organizatorice , anticipative  şi  de proiectare a experienţei.

      În latină , „conceptum” înseamnă cugetat sau gândit. Într-adevăr , conceptele sunt constitutive pentru gânduri. De exemplu, conceptul”frumos” este o parte constitutivă a gândirii (cugetării sau judecăţii): „Adonis este frumos”. Una dintre trăsăturile esenţiale pentru concepte   este că pot fi împărtăşite de persoane diferite şi de către o singură persoană în decursul timpului. Trebuie, deci, să le distingem de ideile particulare , care pot veni în minte la un moment dat , spontan. Asa cum gandurile sunt compuse din concepte ce pot fi reprezentate prin cuvinte, in mod similar despre aceste concepte (cunoscute sub denumirea de concepte lexicale) se crede ca ar fi compuse din concepte si mai de baza .

       În lucrările de psihologie , unde interesează deseori sistemul de reprezentare internă a agentului, conceptele sunt considerate ca tipuri de reprezentare internă ale căror  apariţii sunt mobilizate (provocate) în ocazii diferite , aşa cum tipul  de cuvânt „leu” poate avea multe inscripţii diferite în apariţiile sale (jucărie, sculptură, monedă, animal de circ etc. ).

       L.Blaga   a folosit expresia „concepte-imagini” pentru aproximări simbolice  ale unui domeniu transempiric ascuns, un fel de plasticizări ale rezultatelor cunoaşterii teoretice. Cu ajutorul lor se poate da teoriilor sau ipotezelor ştiinţifice un grad mare de intuitivitate. Conceptele-imagini  sunt mijloace de a tatona natura intimă a fenomenelor...În lucrări de tinereţe (Daimonion, Mit şi gândire), Blaga foloseşte termenul imagini – sinteze   pentru a desemna ipoteza şi mitul, care sunt deopotrivă imagini creatoare ce servesc la simplificarea complexităţii şi diversităţii existenţei. „Supusă unei atari alambicări sau sublimări, intuitivitatea îşi redobândeşte locul cuvenit în desfăşurarea ştiinţei”(Experimentul şi spiritul matematic, p. 652).

       Dar numeroşi filosofi consideră că aceste tipuri de imagini interne nu sunt chiar concepte , ci sunt numai tipuri de cuvinte din limba naturală. Un subiect poate exprima conceptul”oraş” prin cuvântul ORAŞ , un altul prin cuvântul MUNICIPIU, un altul încă prin imaginea mintală a  bulevardului cu magazine foarte aglomerate, unii ca şi ceilalţi posedă de altfel acelaşi concept „oraş” .În plus, subiecte diferite pot folosi aceeaşi reprezentare spre a exprima concepte diferite: cineva poate utiliza imaginea coloanei „fără sfârşit” pentru a exprima monumentul ca atare, altcineva pentru a exprima (opera lui) Brâncuşi , un al treilea poate dori să exprime astfel oraşul Târgu-Jiu. Termenul de concept este compatibil  cu mai multe interpretari , incepand de la semnificatia minimala a unui cuvant izolat, trecand la semnificatia contextuala a unui cuvant inglobat intr-un mesaj , apoi la semnificatia unui sir de cuvinte si sfarsind cu semnificatia unitara a unui discurs specific, tratand un anume subiect.

E.Goblot subliniază: „ Conceptul nu este un fapt ...Conceptul nu este decât o virtualitate , o posibilitate nedefinită de judecăţi...OM poate califica nu numai toţi oamenii care sunt, au fost şi vor fi, dar şi pe toţi cei care pot fi imaginaţi. Iar numărul lor nu este limitat, deoarece ei nu sunt decât posibilităţi”. (p.89), Traite de Logique, 1921, Libr. A. Colin).

Unii filosofi  consideră că obiectul comun al gândurilor subiectului, nu este altul decât referentul gândirii lui. Totuşi, cel puţin în câmpul conceptelor generale există minimum trei modalităţi de a concepe referentul:

1.extensiunea sau mulţimea obiectelor reale care satisfac predicatul. De exemplu, oraşele particulare : Bucureşti, Cluj, Iaşi etc.

2.intensiunea sau funcţia care merge de la lumile posibile la mulţimile de obiecte posibile, care satisfac predicatul considerat într-o lume ...Astfel, „oraş” va fi funcţia care conduce de la lumea reală la mulţimea ce conţine Bucureşti, Cluj, etc. Şi de la o altă lume la o mulţime de oraşe posibile, de exemplu , oraşul piramidă (?)

3.proprietatea cauzal-eficace, de exemplu „urbanitatea”, pe care toate obiectele posibile respective o au în comun.

      Logicienii extensionalişti ca W.Quine , care evită orice menţiune de proprietăţi şi de lumi nonreale preferă prima opţiune. Logicienii modali şi semanticienii formali, ca R.Montague care caută să dea seama de semantica limbilor naturale, tind să o prefere pe  cea de a doua ; numeroşi filosofi ai minţii ca J.Fodor, care se interesează de interacţiuni cauzale între reprezentări şi lume, tind să o prefere pe a treia. De altfel, se consideră  deseori, de exemplu , G.Frege, C.Peacocke că trebuie să distingem pentru un referent al unui termen general sensul sau „modul  de prezentare”  (deseori se foloseşte aici şi termenul „intensiune”). În plus , „a fi triunghi echiunghiular”şi „a fi triunghi echilateral” dau referinţă la aceleaşi  lucruri nu numai în lumea reală, ci şi în toate lumile posibile. Ele par să aibă aceeaşi extensiune  reală  şi posibilă , dar totodată sunt poate supuse aceloraşi legi cauzale, fără a înceta să fie concepte diferite. Pare necesar a spune că toate triunghiurile echilaterale sunt echiunghiulare şi numai ele . Aceste sensuri sau concepte în sensul restrâns al termenului sunt deseori considerate ca regula internă ce determină extensiunea conceptului în sens larg, în oricare dintre accepţiile deosebite mai sus. 

III. Atribuire şi deţinere

        În psihologia cognitivă, conceptele naturale explicite, adică denumite , se pot împărţi în concepte de indivizi, de obiecte sau de entităţi (sportivi, mere sau numere întregi) şi concepte de proprietăţi : acestea se împart la rândul lor în concepte de atribute (culoare, mărime, formă, amabilitate, divizibilitate etc. ) şi conceptele de valoare ale atributelor (verde, roşu, albastru, mare, mic, mijlociu , deştept , prost, serviabil sau nu etc) . Această structură acoperă destul de bine diversitatea cognitivă a gândirii spontane.  Limbajul utilizează pe larg şi începătorii din ştiinţele cognitive se bazează deseori pe  achiziţionarea unor concepte de  atribute anterior necunoscute.

     Amintim cearta universaliilor , adică disputa în problema conceptelor generale . În cadrul conceptualismului (nominalism moderat), Abelard a considerat universaliile ca semne mentale (sermones, adică discursuri sau cuvinte) , deci cuvinte cu semnificaţie. Aşadar universalul este un nume care desemnează o imagine confuză extrasă de gândire dintr-o pluralitate de indivizi similari. William Occam identifică însă universalul cu actul nostru intenţional îndreptat spre realitatea singulară...

      Menţionăm teoria atribuirii care explorează mecanismele prin care încercăm să construim o reprezentare cognitivă coerentă a universului social şi, mai precis, în ce mod încercăm să interpretăm acţiunile altuia şi respectiv ale noastre proprii.

      Conform cu F.Heider (1958) interpretările noastre privind comportamentul altuia se pot grupa în două mari categorii : personale şi situaţionale. O atribuire este personală când raţiunile comportamentului unei persoane sunt atribuite unor trăsături personale, precum caracterul sau temperamentul. De exemplu, „George îl îmbrăţişează pe Ion deoarece este prietenos „ reprezintă o atribuire personală a  comportamentului lui George. O atribuire este situaţională dacă raţiunile comportamentului   unei persoane sunt atribuite unor caracteristici ale mediului, precum alţi oameni şi tipul de ocupaţie , ce trebuie îndeplinită, ba chiar şi şansa . De exemplu, „George îl îmbrăţişează pe Ion deoarece este fericit „ reprezintă o atribuire situaţională pentru comportamentul lui  George.

       Dincolo de erorile de atribuire datorate euristicilor pentru judecăţile utilizate de către subiecţi, o eroare clasică de atribuire este numită eroarea fundamentală de atribuire (L.Ross, 1977) . În esenţă, această eroare constă în subestimarea factorilor situaţionali în interpretarea acţiunilor altor actori sociali  şi a  supraestima factorii situaţionali, în interpretarea propriilor noastre acţiuni. Această tendinţă mai este  numită efectul actor-observator. O variantă a erorii fundamentale constă în atribuirea succeselor noastre unor cauze personale (Petrovici şi Blaga) . De exemplu : „Eu reuşesc pentru că sunt inteligent sau  pentru că muncesc . Aşa cum observă L.Blaga: „Omul norocos se încântă, atribuindu-şi inteligenţei sale  toate succesele „ (p.250, Elanul Insulei). Pe de altă parte , eşecurile noastre se datorează unor cauze situaţionale (am căzut la acest examen pentru că nu am noroc)  şi totodată inversarea acestor criterii în interpretarea acţiunilor altor actori ( ea a reuşit pentru că examenul a fost uşor ; el a fost respins deoarece este prost înzestrat intelectual). Atribuirile propuse de actori sunt totodată în parte sub control social.

   Iată cum prezintă lucrurile , apelând la propria experienţă de viaţă (prof.univ., academician şi ministru al educaţiei) Ion Petrovici :„Alpinistul, care urcă îndemânatec pe potecile înguste ale muntelui , ajungând sprinten pe culme, e admirat sincer de toată   lumea pentru voinicia sa. Dar aceluia care prin munca şi meritele sale se ridică sus, pe treptele vieţii sociale , cei mai mulţi atribuie această ascensiune – nu capacităţii sale, ci...norocului”. (p.309, Prin meandrele trecutului, Cartea Românească , 1979). Alt exemplu, studenţii americani tind să utilizeze atribuiri personale pentru comportamentele negative pe care le observă, pe când studenţii indieni tind să utilizeze atribuiri situaţionale pentru aceleaşi  evenimente .

     J.Piaget a subliniat că „Orice acţiune , aplicându-se unor obiecte se acomodează (la ele), adică suferă în negativ amprenta lucrurilor asupra cărora se aplică. Dar esenţialul este în modificarea obiectului , impusă , adică asimilarea obiectului la schemele subiectului” (R.E.540).                           

      Să revenim la faptul că stările mentale au conţinuturi. De exemplu, o opinie poate avea conţinutul că eu voi primi cartea de la editură curând, iar o speranţă poate avea conţinutul  că lucrarea mea se va bucura de succes în librărie. Atunci, se poate defini un concept ca entitate capabilă să fie un constituent a unor astfel de conţinuturi. Mai precis, conceptul  este un mod de a gândi despre ceva:  un anumit obiect, o proprietate , o relaţie sau o altă entitate.

     Dar concepte diferite pot să fie, oricare dintre ele, moduri de a gândi despre acelaşi obiect. Aceeaşi persoană se poate gândi pe sine la modul persoanei I-a (eu insumi) sau ca fiind conferenţiar sau ca fiind acum în sediul Catedrei. De altfel , un concept X este distinct de un concept Y, dacă este posibil ca o persoană să creadă, în mod raţional , că „X este în acest fel „fără să  creadă şi că „Y este în acest fel” (acelaşi). Aşa cum cuvintele pot fi combinate spre a forma propoziţii structurate: „Iarna, turturii topiti se intorc pe acoperisuri fulgi ”  , conceptele au fost şi ele gândite ca fiind capabile să se combine în conţinuturi  structurate complexe (cugetări) : „Adevărul este cea mai  mare minciună” sau cum credea Blaga: „Minciuna este vacanţa adevărului”...Când aceste conţinuturi complexe sunt exprimate în limba română prin propoziţii care conţin particula „că ...” aşa ca în exemplele de mai sus, despre opinie şi speranţă, ele vor fi capabile să reprezinte adevărul sau falsul , în funcţie de felul în care este lumea (starea de lucruri).

       Conceptul trebuie deosebit de stereotip şi de concepţie. Stereotipul  prezintă o evaluare rigidă şi incorectă a celuilalt, deoarece nu se  bazează pe o cunoaştere de tip ştiinţific. În sociologie, stereotipul numeşte  o credinţă sau un ansamblu  de credinţe pe baza cărora un grup de indivizi atribuie caracteristici determinate unui grup de persoane. Genurile de stereotip cel mai frecvent studiate sunt cele create şi utilizate în interiorul unui grup social .Ele sunt definite pornind de la sex (de pildă misogin, nimfomană), vârstă (nevârstnici şi prea vârstnici),  etnie (grupări pe criterii genetice, lingvistice , culturale , ca ţiganii), naţionalitate (colonialişti , sovini), clasă socială (elitism, vulgaritate) , religie (dogmatici , eretici) etc.

         Pe scurt , se numeşte concepţie  un sistem de idei pentru a înţelege şi interpreta fenomenele, o perspectivă , fel de a vedea sau viziune de ansamblu asupra existenţei. Trebuie să putem ajunge să credem că un lucru cade sub un concept (precum savant) , dar fără să credem cu fermitate în acelaşi timp, că acel lucru cade sub stereotipul asociat cu conceptul (scientist, pozitivist).

       Întotdeauna, o teorie  a unui anumit concept trebuie să fie deosebită de o teorie a obiectului sau a obiectelor pe care le selectează. Deoarece teoria conceptului este o parte a teoriei gândirii şi a epistemologiei , dar o  teorie a obiectelor este parte a metafizicii şi respectiv ontologiei. Unele personalităţi din istoria filosofiei şi , probabil , chiar  unii dintre contemporanii noştri,  sunt vulnerabili la acuzaţia de a nu fi respectat pe deplin distincţia dintre cele două genuri de teorii. Astfel, Descartes pare să fi trecut de la faptele despre certitudinea cugetării „Eu gândesc” , referitoare la modul de gândire la persoana I-a, către concluzii despre natura nematerială a obiectului care era el însuşi. John R. Searle replică:”Dacă se presupune că ştiinţa face  o prezentare a modului în care funcţionează lumea şi dacă stările de conştiinţă subiective sunt parte a lumii, atunci trebuie să căutăm o explicaţie obiectivă (epistemic) a unei realităţi subiective (ontologic), realitatea stărilor subiective ale conştiinţei „ (Problema conştiinţei în vol. „Există oare conştiinţă ?  All, 2000,ed.GG:Constandache p.51). S-a pus astfel problema dacă  se poate obţine o ştiinţă obiectivă din punct de vedere epistemic pentru un domeniu care este subiectiv din punct de vedere ontologic.

       Deşi scopurile unei teorii a conceptelor sunt distincte de scopurile unei teorii a obiectelor, se cere ca fiecare teorie să aibă o explicaţie adecvată a relaţiilor sale cu cealaltă teorie.  De altfel, o teorie a conceptelor  este inacceptabilă dacă nu oferă nici o explicaţie a modului în care conceptul este capabil să selecteze obiectele pe care, efectiv , le selectează. Asemănător , o teorie a obiectelor este inacceptabilă , dacă nu face posibilă înţelegerea modului în care putem avea concepte ale acelor obiecte.

Ce individualizează un concept  dat? Iată o întrebare fundamentală în filosofie. Altfel spus, ce îl face să fie  cel care este, mai curând decât oricare alt concept?Pe scurt, un concept este individualizat prin condiţia ce trebuie satisfăcută pentru  ca un subiect să deţină acel concept şi totodată să fie capabil de a avea şi alte atitudini ale căror conţinuturi au conceptul între constituentele lor. De altfel, un enunţ care individualizează un concept spunând ce se cere pentru ca un subiect să posede acel concept poate fi descris ca oferind condiţia de deţinere a conceptului...

     Ceea ce trebuie să evităm este menţionarea ca atare a conceptului în discuţie, în conţinutul atitudinilor atribuite subiectului în condiţia de deţinere . Altminteri, noi am presupune deţinerea conceptului într-o explicaţie ce era destinată să elucideze deţinerea lui. Discutând despre ceea ce consideră subiectul ca fiind constrângător, condiţiile de deţinere pot respecta şi o intuiţie a lui Wittgwnstein din perioada

târzie :  că stăpânirea unui concept de către un subiect este indisolubil legată de modul în care el consideră firesc să continue  să aplice conceptul în cazuri noi. 

Uneori o familie de concepte   are  această proprietate : nu este posibil să stăpâneşti pe oricare dintre membrii familiei de concepte fără a le stâpâni pe celelalte. Este vorba nu doar de polarităţi precum libertate – responsabilitate, abstract – concret, sănătos-bolnav, norma-patologic, necesar-întâmplător etc. Două dintre familiile de concepte care au, în mod plauzibil , acest statut  sunt acestea : familia care constă în unele concepte simple , 0,1,2,..., din numerele naturale şi conceptele corespondente ale cuantificatorilor numerici, există 0 în cutare fel, există 1 în cutare fel ,...şi familia care constă în conceptele opinie dorinţă.Asemenea familii, au ajuns să fie cunoscute ca „holisme locale”. Un HOLISM local nu preîntâmpină individuaţia unui concept prin condiţia sa de  deţinere. Mai degrabă el cere ca toate conceptele din familie să fie individuate simultan. Astfel, cineva ar spune ceva de forma aceasta : opinia şi dorinţa formează unica pereche de concepte  X,Y astfel încât, pentru ca un subiect să le deţină,trebuie să satisfacă cutare condiţie ce implică subiectul, (X+Y) . Pentru ca aceste condiţii de deţinere şi altele să individualizeze corect, este  necesar să existe o ierarhizare a conceptelor tratate. Condiţiile de deţinere a conceptelor mai înalte în grad trebuie să presupună numai deţinerea conceptelor de la aceleaşi  nivele sau de la nivele mai joase în ierarhie.

         Amintim că holismul studiază părţile organismului numai în relaţia cu întregul, analizând modul în care părţile se inserează în întreg potrivit unei perspective finaliste. Potrivit metodei „simplificării holiste” , se pot deduce grade de  realitate  mai puţin înalte analizând întregul pentru a ajunge la componentele sale. Apărut ca perspectivă epistemologică  aplicată biologiei, răsturnând ipotezele mecaniciste, holismul a găsit aplicaţie în ştiinţele umane , susţinând că organismul social e ceva mai mult decât suma membrilor  şi a relaţiilor existente între ei. 

        O condiţie de deţinere poate, în diverse moduri , să considere deţinerea unui anume concept , de către un subiect, dependentă de relaţiile subiectului cu mediul său. Multe condiţii de deţinere vor menţiona legăturile dintre un concept şi experienţa perceptivă a subiectului. Experienţa perceptivă  reprezintă lumea  ca fiind într-un anume fel. Este discutabil faptul că singura explicaţie satisfăcătoare a ceea ce înseamnă că experienţa  perceptivă reprezintă lumea într-un anume fel, trebuie să se refere la relaţiile complexe ale experienţei cu mediul subiectului. Dacă aşa stau lucurile, atunci menţionarea unor astfel de experienţe într-o condiţie de deţinere va stabili deţinerea acelui concept dependentă, în parte , de relaţiile cu mediul ale subiectului. T. Burge (1979)  a agumentat şi el, pornind de la intuiţiile privind anumite exemple, că, chiar dacă rămân constante proprietăţile şi relaţiile subiectului care nu ţin de mediu, conţinutul conceptual al stării lui mentale poate varia, dacă variază şi mediul social  al gânditorului. O condiţie de deţinere care individuează în mod corect un astfel de concept trebuie să ia în considerare relaţiile sociale  ale subiectului, în particular, relaţiile sale lingvistice .

      Este normativ, în sens larg , orice se referă  la normă, reprezentând o valoare sau un model. În filosofia valorilor se indică normele universale la care gândirea, voinţa şi sentimentele trebuie să se conformeze. Astfel  de norme sunt date de ştiinţele filosofice – logică, estetică, etică – pentru a atinge adevărul, binele şi frumosul. Sunt în opoziţie cu ştiinţele naturii care descriu fapte şi legi. Aşadar, numim normativitate proprietatea unor activităţi sau stări de lucruri  de a fi supuse la reguli sau de a fi evaluabile (preţuite) .

       Conceptele au o dimensiune normativă – acesta este un fapt  subliniat recent de către S. Kripke. Pentru orice judecată al cărei conţinut implică un concept dat, există o condiţie de corectitudine pentru acea judecată, o condiţie ce este dependentă parţial de identitatea conceptului. Caracterul normativ  al conceptelor se extinde şi pe teritoriul temeiurilor pe care le are un subiect de a concepe judecăţi. Percepţia vizuală a unui subiect poate da acestuia un bun temei pentru a judeca.Un  copil observă  imediat la circ:  „Acel om este pitic” ;  ea nu îi dă , prin ea însăşi  , un bun temei pentru a judeca : „comicul este pitic” , chiar dacă omul pe care îl vede este  comicul-pitic.  Toate aceste conexiuni normative trebuie explicate printr-o teorie a conceptelor. O abordare a acestor chestiuni este de a privi către condiţia de deţinere a unui concept şi de a lua în considerare cum este fixat , prin concept , referentul său, împreună cu lumea. O propunere este că referentul conceptului este acel obiect (sau proprietate sau funcţie) ce face ca practicile  judecăţii şi inferenţei menţionate în condiţia de deţinere să conducă totdeauna la judecăţi adevărate şi la inferenţe valide.  

       Această propunere ar explica de ce anumite temeiuri sunt cu necesitate bune temeiuri pentru judecarea conţinuturilor date. Întrucât această condiţie de deţinere ne permite să spunem ce anume din judecăţile anterioare ale subiectului face ca el să angajeze mai degrabă un concept, decât un altul , această propunere va avea încă un avantaj. Ea ne va permite să spunem cum este determinată condiţia corectitudinii pentru o judecată în care conceptul este aplicat unui obiect nou întâlnit. Judecata este corectă dacă noul obiect are proprietatea care, de fapt, face ca practicile judicative menţionate în condiţia de deţinere să producă judecăţi adevărate sau inferenţe valide.

      Temeiurile sunt conţinuturi abstracte de atitudini propoziţionale , starile - temei sunt elemente psihologice  care joacă roluri motivaţionale. De altfel, existenţa unui temei este un eveniment mental,  poate fi legat cauzal de acţiunea in desfăşurare .

În loc de concluzie

Vom propune un rezumat,  reformulând problematica plină de meandre a conceptului şi a familiei sale , mereu activă şi folositoare.

      Într-o formulare simplificată, numim categorii  acele forme foarte generale privind diversele relaţii pe care le stabilim între situaţii sau idei . Cu alte cuvinte, o astfel de categorie reprezintă o clasă de persoane sau de obiecte având aceaşi natură.

     Aşadar, în accepţiune filosofică generală, concept înseamnă ceea ce posedă o persoană atunci când înţelege sau este capabilă să folosească o porţiune din  limba  pe care o vorbeşte. Criteriile de stăpânire a unui concept pot fi slabe, reclamând doar capacitatea de a recunoaşte sau distinge la ce se aplică o expresie. De exemplu, stăpânirea conceptului de ploaie   nu presupune altceva decât capacitatea celui în cauză ca în prezenţa unei ploi să remarce „Plouă !” şi să deschidă umbrela sau să se adăpostească pe aproape. Pentru agronom situaţia este mai complicată . Nişte criterii mai exigente ar putea presupune stăpânirea comportamentului logic sau gramatical pentru respectiva expresie. Astfel, ploaie este un substantiv comun, nu un nume propriu. În plus pot fi presupuse cunoştinţe factuale (ploile sunt necesare câmpului) sau capacitatea de a defini sau indica esenţa ploii (circuitul apei în natură).

      În altă ordine a gândurilor, de exemplu la G.Frege, o expresie-concept este ceea ce în prezent se numeşte termen-predicat. Deoarece expresiile concept cuprind un loc liber , ce poate fi umplut printr-un termen singular sau să fie legat printr-un cuantificator , Frege le considera ca fiind expresii esenţial incomplete care trebuie să aibă ca referinţă nişte entităţi incomplete în acelaşi mod , şi anume concepte. Din acest motiv, conceptele se cer  net deosebite faţă de obiectele de orice fel  , inclusiv faţă de clase . În semantica lui Frege, un concept este referinţa unui predicat şi nu ne putem referi la el printr-un termen – subiect.

     Revenind, a stăpâni un concept  înseamnă a fi capabil să foloseşti în judecăţi un termen: această abilitate se asociază cu capacitatea   de a recunoaşte când se aplică termenul şi capacitatea de a înţelege consecinţele aplicării lui. Termenul „idee”  era folosit în acelaşi sens , dar este acum evitat din cauza asocierilor lui cu reprezentările mentale subiective, care pot fi irelevante pentru stăpânirea unui concept. 

        O formulare clasică, sugestivă, numeşte concept o idee  abstractă şi generală. Se pot distinge, pornind de aici , două probleme .

Problema filosofică se referă la realitatea  conceptelor ; pentru empirişti sau nominalişti  conceptul nu este decât un cuvânt ( Locke, Hume), dar pentru raţionalişti conceptul are un fel de  realitate în spirit (Platon, Kant).

Problema psihologică se referă la formarea conceptelor, adică actul prin care spiritul trece de la constatarea unui caz particular (Ion este un student înalt) la conceptul general de înalţime. În dialogul Teetet, Platon a arătat despre concepte că îşi au originea în spirit şi nu în experienţă, deoarece în lumea exterioară Ion este înalt în raport cu Gheorghe şi scund în raport cu Vasile. Dacă toate conceptele experienţei sunt relative, atunci conceptul în sine (înălţime) provine din spirit şi nu din experienţă. H.Bergson propune intuiţia, cunoaşterea absolută ce face abstracţie de medierile categoriilor inteligenţei geometrice sau analitice , proprie cunoaşterii ştiinţifice şi adecvate pentru exigenţele vitale ale omului. (Evoluţia creatoare, 1907). „Prin intuiţie , desemnez instinctul care a devenit dezinteresat , conştient de sine, capabil să reflecteze asupra obiectului său şi să-l extindă indefinit”

( H.Bergson) .  A mai rămas un pas, îl vom efectua împreună cu Jean Cazeneuve : Riturile şi condiţia umană explicabile în „sinteza între dorinţa de a trăi în limitele unei condiţii umane bine definite şi tendinţa de a sesiza puterea şi fiinţa adevărată în ceea ce este dincolo de orice limită ”. (Sociologia franceză contemporană, 1971, Ed.Pol. p.775)

      IV. Abstractizare, Generalizare si Categorizare

              Termenul abstractie numeste simultan operatia cognitiva si rezultatul acestei operatii. Mai precis , abstractia este operatia cognitiva ce consta in izolarea, in cadrul unei reprezentari, a unui element, a unei calităţi sau a unei relaţii. Apoi  abstractia inseamna si rezultatul acestei operatii, adica reprezentarea mentala a unui concept abstract .

            Problematica abstractiei ne trimite la Aristotel si la Teoria inductiei  ce a fost elaborata in cadrul criticii doctrinei despre existenţa separată a ideilor la Platon...

 Aristotel nu accepta aceste idei platonice separate de lumea sensibilă, el le integra în realitatea procesului   concret  al lumii: natura accesibilă investigaţiilor umane.

       În sec.XVIII d’ Alembert raportează „ideile simple” la două specii: Noţiunile abstracte, a căror abstragere este la originea şi ideile primitive, provocate de simţuri. Pentru empirişti (Locke, Hume, Condillac, etc.)  prin abstracţie şi pornind de la datele simţurilor se constituie ideile de reflecţie, de mod, de substanţă şi de relaţie. Kant determină abstracţia ca unul dintre cele trei acte ale intelectului care prezidează / guvernează conceptelor, Hegel dădea abstracţiei o conotaţie  peiorativă: evoca ideea universalului abstract, lipsit de momentele care îl constituie şi de relaţiile care îl definesc, în opoziţie cu concretul . În cele din urmă , Russell consideră că principiul abstracţiei permite construirea de termeni noi, pornind de la termeni daţi.

       Pentru psiholog principiul abstracţiei este asimilabil cu formarea conceptelor: proprietăţile obiectelor sunt extrase în vederea utilizării ca indici pentru alegerea acţiunilor sau criterii de categorizare în descrierea obiectelor. În opoziţie cu entitatea care posedă o realitate şi care nu este disociabilă de contextele în care a fost observată şi utilizată abstracţia relevă esenţial o idee şi pote fi evocată plecând de la trăsături comune altor obiecte. Conceptele de „abstract” de „abstracţie” au ca funcţie, într-o teorie a cunoaşterii, de a se distinge de produsele lor (abstractul este totdeauna general).  

          Se numeşte abstracţie reflexivă acel proces de abstracţie care se îndreaptă asupra propriilor acţiuni sau operaţii. Având în vedere schemele  însele, procesul diferă simultan de procesul de abstracţie aplicat obiectelor, cât şi de simpla reflecţie asupra propriei activităţi cognitive, denumită şi metacogniţie. În general  schema este   o reprezentare mentală abstractă ce permite rezolvarea de probleme şi orientarea acţiunii, neglijând detaliile. În psihologie, o schemă reprezintă ansamblul carcaterelor unui obiect, eficace în determinismul reacţiei instinctive, în interpretarea informaţiei perceptive sau chiar ceea ce într-o acţiune este transpozabil în aceleaşi situaţii sau generalizabile, la situaţii analoge.

          Este model abstractiv  un model  al memoriei si al reprezentării mentale, care presupune elaborarea si stocajul , pornind de la un ansamblu de experiente singulare, a unei reprezentari unice si abstracte (concept, schema), care le recapitulează pe cele din urmă. Modelele abstractive se opun modeleleor nonabstractive , care postulează că orice exeprienţă perceptivă lasă o urmă singulară, care se combină cu urmele anterioare (modele de aparenţă globală). În realitate , modelele abstractive presupun că procesul de abstractizare se produce în momentul stocajului în memorie, pe când modelele nonabstractive presupun că abstracţia se produce în  momentul recuperării informaţiei în memorie. Există totdată modele mixte care încearcă o sinteză între cele două poziţii extreme.   

           Contrar aparenţelor, CEARTA UNIVERSALIILOR  nu s-a stins la sfârşitul Evului Mediu. Dainuirea ei probeaza dificultatea , dar si importanta problemei in dezbatere.Ea reapare sub noi denumiri si evidentiaza mereu noi perspective si aspecte. Amintim ca cearta universaliilor a fost prilejuita de problema conceptelor generale, care pot fi predicate despre orice individ, precum genurile (animal) sau speciile (om). Problema se refera la raporturile dintre gandire, limbaj si realitate: adica relatia termenilor cu fiinta si structura realitatii.

        Dupa logica si filosofie , mereu alte discipline s-au angajat  in disputa. Astazi, pot fi considerate patru mari conceptii  de baza la care se adauga modele hibride (cel putin la fel de numeroase) ; acestea amalgameaza caracteristici formale provenind din mai multe surse . Retinem deci numai principalele conceptii  privind categorizarea din ştiinţele cogniţiei. 1. Teora clasica;  2. Teoriile denumite ale „aerului de familie” ; 3. Teoriile exemplaritatii; 4. Teoriile intemeiate pe alte teorii.

         Conceptul, ca o notiune mai elaborata, pretinde precizari cu privire la operatiile de generalizare si abstractizare (corelate). Universalizarea este mai mult decat logica, este se poate spune chiar deontologica. R.Hare a numit universabilizare aplicarea judecatii morale la toate situatiile similare. Pentru el, un principiu universal poate sa se refere la cazuri care se verifica foarte rar, dar un principiu general trebuie sa considere toate cazurile si indivizii apartinand unui grup oarecare. Cu alte cuvinte, un predicat este universal daca  poate fi definit  fara a face vreo referire la alti indivizi decat cei care se reduc la formula „ asemanator lui a” sau „neasemanator lui a”. Cu alte cuvinte, universabilizabilitatea este conduita necesara dar nu suficienta, pentru justificarea judecatilor morale. De exemplu, imperativul categoric al lui Kant : Faptuieste astfel ca maxima conduitei tale sa poata deveni principiu al unei legislatii universale !

        Iata principiul universalizabilitatii : un principiu nu este moral daca nu este universal in sensul dat. Aceasta teza nu e pur logica, deoarece nu face parte din logica generala, ci apartine unei logici formulate in termeni  ca „bun „ sau „ar trebui” (J.Mackie). Iar principiul dupa care actiunile sunt ghidate de judecati ce folosesc astfel de termeni , cu o logica speciala, (modala), este un principiu etic , care reclama un anumit gen de echitate. Se poate spune că generalizarea este o procedura marcat psihologica, pe cand  abstractizarea presupune inductia si in cele din urma Inteligenta Artificiala .

         Vorbind despre CATEGORIZARE  sau  CATEGORISIRE ( termen usor peiorativ) trebuie subliniat ca este un mod al conduitei adaptative.

CATEGORIZAREA  este un proces ce permite regruparea unor diferite entitati intr-o aceeasi reprezentare unitara, pe baza proprietatilor pe care le impartasesc intre ele. Marile teorii ale categorizarii s-au dezvoltat cu prilejul studiului experimental privind categorii de obiecte si au fost generalizate ulterior, eventual, la alte domenii: concepte complexe, procese, persoane etc. Ele difera fundamental dupa modul in care parvin sa: A, dea seama de  coerenta categoriala si B: Sa situeze raportul ce se creeaza intre aportul de informatie furnizat de categorie si cautarea economiei cognitive in activitatea de categorizare (spor de informatie cu economie cognitiva).

Pot fi amintite patru mari conceptii actuale pe care se alcatuiesc modele hibride, cel putin tot atatea , care combina caracteristici formale ce provin de la izvoare variate. Este vorba in primul rand despre 1. o teorie clasica , 2.despre teorii considerate ca avand acelasi „aer de familie”, 3. teorii ale exemplaritatii si 4. teoriile „intemeiate pe teorii”. Pe scurt , incercam...să dăm o ilustraţie conceptiilor  bazale prin intermediul unui exemplu unic privitor la categoria  PISICA .

-Modelul clasic o reda prin proprietatile necesare si suficiente : FELINA sau FELIDA, mamifer carnivor , cu corp zvelt , mladios, cap rotund, coada lunga si gheare retractile.

-Pentru teoriile despre „aerul de familie” este vorba de o reprezentare abstracta (mijlocitoare) a exemplarelor de pisica pe care le cunoaste subiectul: pisicile copilariei , cele impaiate (la cunostinte sau la muzeu), zeita – pisica Bastet din mitologia egipteana etc.

-Pentru un model al exemplaritatii, categorizarea va opera pe baza reprezentarilor  prezente in memorie, ale unor exemplare de pisici: domestice (pisica iubitei), salbatice – angora , siameze , birmaneze etc. (Numai noaptea, toate pisicile sunt negre).

-Pe cand un model intemeiat pe teorie se va focaliza pe ceea ce defineste „esenta „ pisicii (agerimea, de unde expresia : a avea ochi de pisica ), sprijinindu-se pe un model cauzal pentru  proprietatile sale (inselatoare, cum se spune: pisica blanda , zgarie rau) si pe o reprezentare globala a situatilor in care acest animal detine un rol (cand pisica nu-i acasa , soarecii joaca pe masa).

E.Benveniste , 1966 a definit categoriile lingvistice drept clase de forme caracterizate distinctiv si succeptibile de a avea functii gramaticale. Astfel, membrele unei anumite categorii lingvistice pot figura in aceleasi contexte sintactice. Dar aceste forme , cuvintele limbii, vehiculeaza simultan informatii gramaticale si semantice . Categoriile lingvistice sunt caracterizate prin elemente marcate sau nemarcate (barbat/femeie in categoria fiinta umana) si prin fenomene de gradualitate. La fel cum vrabia, gaina si strutul au un loc distinct in scara de tipicalitate a pasarilor, inghetat , rece, racorit,  caldut, cald si arzator, se situeaza pe o scara crescatoare in cadrul categoriei graduate a adjectivelor de exprimare a temperaturii. Ne putem intreba acum daca abordarile psihologice ale categorizarii sunt adaptate la descrierea limbilor.

        Chiar daca G.Lakoff considera că studiul lingvistic al categorizarii este una dintre primele surse de evidenta asupra naturii structurilor  categoriale in general, o categorie in sensul lui  Rosch nu este o clasa lexicala, ci o clasa de obiecte sau de concepte . Ea este totusi, in general desemnata printr-un nume , numele limbii nefiind astfel decat simboluri,  etichete ( labels in engleza ), permitand desemnarea de obiecte sau de concepte. De altfel, se stie ca lexicul nu este organizat in maniera taxonomica; teoria prototipului , care  postuleaza o astfel de organizare nu poate decat cu dificultate sa i se aplice. F. Rastier (1991) justifica astfel introducerea conceptului de „parangon” pentru a inlocui pe cel de prototip. Parangonul, in cadrul unei categorii lexicale, este termenul cel mai dens, cel mai valorizat. El poate desemna alti membri ai categoriei, chiar si categoria insasi (precum in chineza , termenul care semnifica jad se extinde la pietrele pretioase in general).

      Interesul categorizarii in limba este de a evita pentru locutor sa trebuie a enumera proprietatile obiectului despre care vorbeste, situandu-l intr-o clasa . Orice operatie de categorizare se efectueaza in vederea unui scop, si intr-un cadru precis : taxonomistul categorizeaza  spre a generaliza, terminologul pentru a defini sintetic, tehnicianul dintr-o perspectiva operatorie, Categorizarea cunoaste, de altfel , variatiuni individuale sau proprii unei comunitati lingvistice sau culturale .

      In psihologie, CATEGORIZAREA inseamna conduita adaptativa fundamentala prin care noi, „decupam” realul fizic si social. Functia sa cognitiva  este crearea de categorii (de obiecte, de indivizi, etc) necesare pentru tranzitia de la continuu la discret. Conceptia clasica a categorizarii,  numita „aristoteliciana”, presupune echivalenta logica a elementelor  dintr-o aceeasi categorie, in sensul ca aceste elemente impartasesc toate ansamblul de trasaturi necesare si suficiente care definesc aceasta categorie. Aceasta conceptie a marcat primele lucrari de psihologie cognitiva, precum cele ale lui J. Bruner si colaboratorii, concentrate pe formarea categoriilor bine definite.

      Paradigma primordiala este aici aceea de obiecte construite pornind de la combinarea unui anumit număr de dimensiuni (forma, culoarea, mărimea etc) şi în raport cu care subiectul trebuie sa descopere o regula de categorizare, arbitrar aleasă de către experimentator. Acesta  din urmă prezinta succesiv un sir de obiecte indicând, pentru fiecare din ele, daca aparţin sau nu categoriei. Şirul propus este astfel încât există logic posibilitatea ca , după un anumit număr de observaţii, să se descopere regula cu certitudine.

       Accentul este pus, pe tratamentul analitic şi logic, prin testarea ipotezelor , exemplelor şi contraexemplelor intâlnite.

II. Aceasta conceptie logica a categorizarii se regaseste, de asemenea , in psihologia dezvoltarii  cu lucrarile lui J.Piaget asupra genezei logicii claselor, studiata din punct de vedere al capacitatii de a coordona intelegerea (sau intensiunea) şi extensiunea categoriilor bine definite (intelegerea corespunde ansamblului de trasaturi necesare si suficiente, care definesc o clasa). Dupa Piaget , aceasta capacitate logica nu apare la copil decat la 7-8 ani , varsta  reusitei la proba de cuantificare a incluziunii (Exista mai multi de A sau mai multi de B, in prezenta unui sistem de tip A,A’ si B cu A mai mare ca A’ , A inclus in B si A’ inclus in B. Aceasta reusita dovedeste instalarea unei structuri logico-matematice (gruparea aditiva a claselor : compunerea operatiilor directe A+A’=B si inverse B-A’=A) care asigura tratamentul analitic al categoriilor bine definite , ierarhizate dupa  un sistem inclusiv.

         Conceptia strict logica si analitica a categorizarii presupune ca toate categoriile sa fie tratate fundamental in aceeasi maniera (unele  dintre ele sunt subclase in raport cu altele ) si ca toate exemplarele unei aceleasi categorii sa fie la fel tratate in mod echivalent.

III. Aceasta conceptie a fost pusa sub semnul intrebarii de lucrarile lui E. Rosch asupra „categoriilor naturale” , de unde rezulta : 1) ca in cadrul diverselor niveluri de categorizare intr-o ierarhie de incluziune de clase (sau taxonomie) , unul dintre niveluri, numit „nivel de baza” este psihologic mai pregnant decat celelalte si 2) ca exemplarele unei aceleasi categorii nu sunt echivalente decat ca apartenenta categoriala , dar se repatizeaza, dimpotriva , dupa un gradient de reprezentativitate sau de tipicalitate („aer de familie”). Astfel, pentru o categorie data, anumite exemplare sunt putin reprezentative denumite „atipice” sau „ periferice”. Altele, in schimb, sunt foarte reprezentative : sunt numite „tipice” . Reprezentantul    cel mai tipic al categoriei este prototipul . El asigura functiunea de punct de referinta, „amer  psihologic”pentru categorizarea noilor instante.

     Cercetarile conduse sub impulsul lui Rosch au aratat ca estimarile de prototipicalitate  sunt in corelatie cu informatia. Se categorizeaza exemplarele tipice mai rapid si mai corect decat exemplarele atipice. Copii si adultii au mai bune performante in cadrul sarcinilor de rationare,  daca  se utilizeaza exemplare tipice (de exemplu , in proba lui Piaget de cuantificare a incluziunii).

       Abstractizarea unui prototip , pornind de la o serie de exemplare poate corespunde unui prototip mediu sau model. In primul caz, este vorba de exemplul constituit de valori medii ale dimensiunilor care structureaza materialul. In al doilea caz , este vorba de exemplarul constituit din valorile  cele mai frecvent prezentate. Pentru  modelele  numite „dupa exemplare” (si nu „dupa abstractie de prototipuri „) nu este necesar sa presupunem ca subiectele elaboreaza rezumate statistice , prototipuri medii sau modale, care reprezinta categoriile. Categorizarea poate, intr-adevar , sa corespunda regruparii de exemplare, dupa „aerul de familie” al lor (L.Wittgenstein): adica similitudinea lor globala, fiecare exemplar conservand identitatea sa proprie. A categoriza un nou obiect, consta atunci in a cauta in memorie, in functie de o metrica de similitudine exemplarele care seamana cel mai mult cu acest obiect.

       Miza cercetarilor este aici de a da seama in termeni simbolici sau conexionisti (retele subsimbolice de extragere a prototipurilor sau de integrare a exemplarelor din pluralitatea de procese de categorizare , fie ca este vorba de categorizare logica si analitica sau fondata pe principii de tipicalitate sau de „aer de familie” (ca si alte forme de categorizare implicand scheme  sau scripte , teorii explicative etc.) specificand intrucat  actualizarea acestor procese este strans dependenta de structura materialului si exigentele sarcinii /problemei.

        Teoria clasică, din punct de vedere istoric cea mai veche , face ipoteza că o categorie este definită prin prezenta proprietăţilor individual necesare şi global suficiente, care dau seama de coerenţa categorială . În acest sens, categoria    este asimilabilă cu un concept . Avem  astfel o concepţie foarte clar economică , informaţia oferită de categorie se limitează la proprietăţile necesare şi suficiente. Procesele de categorizare  se întemeiază pe aplicarea de reguli ; dacă proprietăţile sunt verificate , atunci obiectul aparţine categoriei. Până în anii  1960 se găseau numeroase ilustraţii ale acestei concepţii în lucrări experimentale despre „formarea conceptelor” (Bruner,Goodman şi Austin, 1966) şi era admis că perspectiva clasică oferea o descripţie convenabilă a categorizării obiectelor din lume.

       Totuşi , absenţa frecventă, în protocoalele subiecţilor a proprietăţilor necesare şi suficiente în timpul realizării de sarcini în producţie şi îndeosebi  faptul, subliniat în repretate rânduri , că toate elementele aparţinând unei categorii date nu au aceeaşi reprezentativitate ( o portocală este un mai bun exemplu de fruct decât o lămâie), au multiplicat punerea sub semnul întrebării a teoriei clasice.

      Teoriile numite ale „aerului de familie” sau ale „tipicalităţii” au cunoscut o dezvoltare considerabilă în anii 1970 din impulsul lucrării lui E. Rosch (1976) şi cadrul lor de aplicarea depăşit rapid  categoriile de obiecte . Tipicalitatea (sau reprezentabilitatea) este aici un fenomen central, despre care ne dăm seama prin ponderea mai mult sau mai puţin importantă acordată proprietăţilor în reprezentarea categoriei . Proprietăţile, care au cea mai mare pondere, conduc la un „aer de familie” (basculantele nu sunt taxiuri, salopetele nu sunt ale intelectualilor), care creşte în funcţie de similaritatea dintre obiecte : importanţa în „inima” categoriei (precum exemplarele cele mai tipice) va fi mai slabă pentru elementele marginale (adică exemplarele nontipice). Pe de altă parte , pentru Rosch anumite decupaje din lume pe care le operează individul sunt privilegiate prin jocul însuşi al interacţiunilor dintre aparatul nostru perceptiv şi mediul înconjurător: ele dau  naştere categoriilor numite „ale nivelului de bază”.

          În această  familie de teorii , dacă coerenţa categorială se află totdeauna fondată pe proprietăţile împărtăşite  , constrângerile sunt mai relaxate decât mai înainte, în măsura în care o propietate dată poate foarte bine să nu fie verificată de toate exemplarele. De aceeaşi manieră, dacă aceste concepţii postulează că informaţia atrasă de o categorie este mai întinsă , ea rămâne totuşi limitată la tendinţele centrale ale categoriei  şi la importanţa atributelor, iar în acest sens , această concepţie rămâne economică.

        Dezbaterile şi repunerile în cauză se poartă în esenţă asupra a două aspecte , care desemnează limitele acestei abordări : a) faptul că o informaţie proprie unui exemplar poate să rămână în memorie şi să fie exploatată conjunctă cu o informaţie asupra tendinţelor centrale ( noi propoziţii  fiind făcute în această problemă de teoriile exemplarului);  (b) obsevaţia că subiectele  par intim convinse de prezenţa propietăţilor necesare şi suficiente (ceea ce va fi exploatat de teoriile „bazate pe teorii”).

        Teoriile numite „ale  exemplarului” pot fi puse în relaţie cu dezvoltările experimentale asupra memoriei , episodice, care stipulează că informaţii particulare  sunt susceptibile de a rămâne în memorie timp foarte îndelungat . În această perspectivă , fiecare obiect întâlnit , adică orice apariţie a unui obiect poate , în mod potenţial să lase o urmă în memorie. Într-o interpretare extinsă, acest tip de concepţie poate să nu implice nici un proces de abstracţie : economia cognitivă este, deci, nulă şi aportul de informaţie este maximal, deoarece este centrat pe exemplarul însuşi.

         Ca şi cele două precedente, dar într-o manieră radicală, această abordare este bazată pe calcule de similitudine : o entitate ilustrează o categorie în măsura în care urma sa este suficient de apropiată de una sau de mai multe reprezentări care constituie categoria. O explicitare a ceea ce fondează similitudinea se relevă aici crucială, două entităţi putând să fie judecate similare asupra unui aspect ( un purece şi o pietricică au ambele o masă). În multe modele de acest tip se insistă asupra faptului că exemplarele pot fi necodate iniţial sau pot fi uitate în decursul timpului (de exemplu, Hintzman, Nosofsky), acestea pentru a răspunde la două elemente susceptibile de a pune problema : o sarcină necesită o memorie enormă şi mecanismele de cercetare în memorie sunt încetinite  de volumul de date.

       Aici trebuie semnalate teoriile hibride ale categorizării – adeseori numite „teoriile schemei” – care se ocupă cu punerea la locul lor a modelelor  păstrând avantajele teoriei exemplarului, regăsind totodată caracteristicile economice propuse de teoriile precedente. McClellend şi Rumelhart (1985), de exemplu, se situează  în cadrul unei memorii distribuite, unde trăsăturile specifice evenimentelor se suprapun în momentul stocajului de informaţie. Această suprapunere de trăsături conduce automat la o abstracţie (tendinţă centrală), deşi poate fi menţinută într-o oarecare măsură  specificitatea evenimentelor.

        Pentru teoriile „întemeiate pe teorii” , structura conceptuală nu poate fi concepută numai în termeni de similitudine, ci şi în termeni de cunoaştere în plan secund, „teorii” pe care subiecţii le construiesc despre lume pentru ei înşişi. Categoriile nu sunt descrise sub forma de simple liste de proprietăţi, ci de proprietăţi cărora trebuie să le precizăm corelaţiile şi dependenţele cauzale. Apartenenţa categorială se referă la adeziunea la o teorie, adică la adeziunea la un corp constituit de relaţii despre care se pune problema coerenţei : trebuie să se poată explica atribuirea categorială. Contribuţiile cunoaşterilor din planul secund la procesul de categorizare sunt variate: a determina care sunt atributele necesare şi sufuciente sau pur şi simplu criticile: a crede că obiectele posedă o esenţă comună (esenţialism psihologic), care ar explica asemănările de suprafaţă. Această orientare teoretică a fost ilustrată exeprimental de studiul teoriilor biologice naive, de exemplu. Acestor  concepţii le lipseşte încă precizarea efectelor cunoştinţelor din planul secund pentru construcţia structurii conceptuale.

        Textul nostru este fragmentat, nu numai din raţiuni explicative, ci şi din cauza elaborării în etape. Am încercat să ne deplasăm de la general spre particular, ceea ce înseamnă trecerea de la logică şi filosofie spre ştiinţă şi îndeosebi psihologie, respectiv ştiinţe cognitive . Ultima  secţiune a fost elaborată mai întâi înainte de anul 2000 şi apoi după. Sunt multe aspecte comune, dar şi deosebiri semnificative. Voi rezuma rezultatele studiului într-un tabel comparativ. Cunoaşterea  orientează acţiunea, dar acţiunea trebuie să asculte şi de valori...    

BIBLIOGRAFIE

 E. Benveniste, Problemes de lingvistique generale , 1966,Ed.Gallimard

L.Blaga, Daimonion, 1930, Cluj,  Ed.Societatea de Mâine

L.Blaga, Mit şi gândire, Isvoade, Minerva, 1972

L.Blaga, Experimentul şi spiritul matematic, Ed.Ştiinţifică 1969

L.Blaga, Elanul Insulei, 1977,Dacia Cluj

H.Bergson, Evolution Creative, 1907, Ed. Alcan Paris

F.Cordier, Les representations cognitives privilegiees, 1993, Tipicalite & Niveau de Base , Presse Univ. du Lille

T.Burge Individualism and the mental, in Midwest Studies in Philosophy,    4/1979 p. 73-121

J.Cazeneuve, în vol. Sociologia franceză contemporană, -Riturile   şi condiţia umană 1971, Ed.Pol.

D.Dubois (ed) Semantique et cognition: Categories , Prototypes, Tipicalite , 1991, CNRS, Paris

Frege G . Scrieri logico – filosofice, 1977, Ed.Ştiinţifică şi   Enciclopedică

E.Goblot, Logique, A.Colin, 1921       

Hegel, Ştiinţa logicii, Ed.Acad., 1966

F.Heider, 1958, The psychology  of interpersonal relations, New York – Wiley

Kripke S. Numire şi necesitate, Ed. All, 2001

C.Noica , Douăzeci şi şapte trepte ale realului, 1969, Ed.Ştiinţifică

I.Petrovici,Teoria Noţiunilor, 1924,Jockey Club

I.Petrovici, Prin meandrele trecutului, 1979, Ed.Cartea Românească

J.Piaget, Psihologia Inteligenţei, 1965,Ed.Ştiinţifică p.41

J.Piaget, Etudes d’ epistemologie genetique IV, P.U.F. , 1957 p.51

J.Piaget, Reprezentation de l’ espace chez l’enfant , 1948, p.7, Ed. Delachaux & Niestle

P.Popescu – Neveanu, Dicţionar de Psihologie, 1978, Ed.Albatros

Platon, Teetet, Soc. Rom. De Filos.  F.A.

Peacoke C. What are concepts ? in Midwest Studies in Philosophy nr. 14/1989,

E.Rosch, Cognitive representations of semantic categories in Journal of Experimental Psychology general 104, 1975

C.Rădulescu Motru , Curs de Psihologie, 1927, Ed.Cultura  Naţională

J.F.Richard, Generalisation du Signal et de la reponse , 1966, PUF, Paris

L.Ross, 1977, The intuitive psychologist and his shortcomings: Distorsion in the attribution Processis N.Y.- Academic Press

J.R.Searle, în vol. Există oare conştiinţă? 2000, Ed.All, G.G.Constandache