Aceste cuvinte ale poetului Hölderlin figurează într-o strofă a elegiei „Pâine și vin”, compusă spre sfârșitul anului 1800. Nu este vorba aici de consolare, de liniștire, de reconfortare și nici măcar de solidaritate. Rimbaud este cel care ne oferă cheia: „Vreau să fiu poet și muncesc pentru a deveni vizionar”. Fără îndoială, creatorii au ceva de prevestitor, ceva de vizionar.

          Un tablou pictat în primăvara anului 1914 de Giorgio de Chirico în onoarea prietenului său, poetul Guillaume Apollinaire, și-a schimbat titlul. Inițial se intitula „Omul țintă”. Însă astăzi este numit „Portretul premonitoriu al lui Guillaume Apollinaire”. De Chirico a pictat un semicerc alb ce ne duce cu gândul la cele pe care le vedem pe siluetele decupate, servind drept țintă în standurile de tir. Doi ani mai târziu, Apollinaire ajunge pe câmpul de luptă unde, asemeni multora, va servi drept țintă pentru armata inamică. Iar în martie 1916, Apollinaire este rănit în urma exploziei unui obuz, în partea stângă a frunții, exact în locul în care De Chirico pictase semicercul alb!

          Cât despre Victor Brauner, acesta îşi „prevăzuse” singur pierderea unui ochi. Și-a făcut un autoportret fără un ochi, cu mulți ani înainte de a şi-l pierde realmente în timpul unei bătăi între alţi doi pictori: „Mi-am dat seama că faţa-mi era plină de sânge iar ochiul stâng nu mai era decât o enormă rană deschisă. Chiar în acel moment am asociat în minte portretul pe care mi-l făcusem cu şapte ani mai devreme și, în vâltoarea acestor gânduri confuze, asemănarea izbitoare a rănii m-a trezit la realitate, întipărindu-mi în memorie pentru totdeauna această imagine ce se amplifica. Întins în ambulanță, nu mai vedeam nimic, sângele îmi acoperea ochiul drept. De altfel, în momentul operaţiei, nu i-am vorbit decât despre acel autoportret Doctorului G. şi prietenilor care m-au însoţit. Doctorul le confirmase că ochiul era pierdut. Eu o ştiam deja. Aşa cum Giacometti ştia, el care era obsedat de mişcările din timpul mersului, că va fi într-o zi lovit de o maşină şi condamnat la handicap definitiv.”

          Ceva mai recent, Mallorquin Miquel Barcelo a pictat în 2002 „Valul uriaș”. „Valurile lui Monet, numeroase, se strãduiesc sã sfãrâme stânca. Valul lui Barcelo, unic și nimicitor, parcã ar vrea sã înghitã tot.”- (Pierre Péju). Este cu atât mai impresionant cu cât acest artist a „repetat” acest val când a lucrat la Capela San pere de Palma. Acel „tsunami” din 26decembrie, 2004 a fãcut mai mult de 200 000 de morți în sudul Asiei.

          Pe 16 mai, 2005 un avion plin cu turişti ce reveneau din Panama s-a prăbuşit în mlaştinile din Maracaibo, în Venezuela. Dramă tragică din care n-a mai rămas niciun supravieţuitor din acele familii, bărbaţi, femei şi copii din Martinica. René Hénane face legătura dintre această catastrofă aeriană și poemul lui Aimé Césaire, „Inventarul insulelor de nisip”, scris în 1960:

„frumoase 

frumoase

Caraibe

ce imensă colivie

ce păsări

cadavre de animale

cadavre de păsări

în jurul mlaștinii

e mai puțin frumos ca mlaștina

mai puţin frumos ca Maracaibo” 

          Dar ce să spunem și despre poetul haitian Frankétienne care repeta pe 12 ianuarie, anul acesta, la Port-au-Prince o piesă intitulată „Capcana”?  

B – E întuneric beznă! Nici pic de lumină! Doar tenebre! 

A – Bătăi intense de prăpastie când abisul ne inghite. 

B – Frică ş panică! 

A – Corpuri muribunde! Corpuri desfigurate! Corpuri sfâşiate!

B – Corpuri torturate! Corpuri dezmembrate! Corpuri laminate!

A – Durerea se mişcă în măruntaiele noastre într-un fierbinte zdrăngănit de cioburi, schije şi fiare. 

B – Dar nicio lumină. Nicio scânteie. Nici măcar falsa lumină a unei umbre.  

A – Planeta întreagă se clatină. Planeta se poticneşte. Planeta tremură. Planeta oscilează. Planeta se balansează şi se răstoarnă în tresăriri de spaimă şi deraieri de teroare. Întuneric. Nicio licărire printre dărâmăturile oraşelor, periferiilor, palatelor şi casteleleor în hecatombă cacofonică.

A și B – La Operă este cangrenă! Macabra Operă a șobolanilor! 

          Și exact în acel moment cutremurul a dărâmat casa şi odată cu ea şi proiectele teatrale. Totuşi a izbutit să iasă viu în stradă, iar locuitorii cartierului Delmas îşi strigau unii altora: „Poetul este viu! Poetul e în viaţă!”.