era ca un fel de primăvară peste ochii subţiri

ai pământului dar şerpii de-ntuneric răsăreau
din iarba vânătă

sâsâind obscenităţi
la adresa www.omenire.com
lângă poarta erei atomice
stăteau Dumnezeu şi
Sfântul Petru
judecând turmele de
crisalide
stadiul larvar a ceea ce
ar fi putut fi odată sufletele
noastre comune

era ca un fel de primăvară peste
epiderma subţire a timpului dar
şerpii de-ntuneric
mâncau antrax cu napalm
pe pâine
şi vomitau neutroni
cu care biciuiau apoi
ochii arzânzi ai
planetei-mamă
ce mai scăpau ici-colo
câte o niagară de
lacrimi uscate

 

atunci am îngenuncheat în iarba

cea vânătă şi fierbinte ca un

ou de pasăre phoenix

undeva în adâncul găurii negre
căreia obişnuiam să-i spun odată

inimă sufletul mi se zbătea

hăituit
căutându-mi în zadar marginile
şi plângând în hohote peste
întrebările lumii

dar nu mai era deloc primăvară iar eu

muream departe tare departe 

pe malul unei ierni
de plutoniu învelit într-un linţoiu
de vise
ce folos ce folos ce folos

că mă porecliseră
homo sapiens poate

mai bine aş fi fost
piatră sau strigăt
sau cale lactee

şi totuşi a fost doar un vis
cu şerpi atomici
şi cu şopârle chimice
care muşcau cu sălbăticie
din primăvara
ce nu avea să mai vină
vreodată

(din volumul in pregatire “Poeme Apocrife”)