În romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are  etapa sa cronologică, epoca istorică, personaje care se deosebesc între ele sau se aseamănă, după cum merge firul ,,poveştii”. În „Femeie în faţa lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleacă spre civilizaţia  Sarmizegetusei şi credinţa bătrânului Zamolxes, dar  face şi trecerea spre condiţia femeii în lumea de azi. Romanul  se inscrie în proza erosului, având ca temă mitul iubirii şi motivul cuplului. Experienţele limită trăite de eroină, aflată în căutarea iubirii perfecte, simbolizează unitatea primordială a spiritului uman, dorinţa de a descoperi absolutul. Totuşi, o astfel de iubire nu poate fi oferită decât Dumnezeu, Cel despre care autoarea afirmă în carte că venea „călărind un asin; nu avea plete, nici barbă, nici mustăţi… doar o coroană aprinsă de spini.”

Melania Cuc – „O scriitoare originală”

,,Numele scriitoarei Melania Cuc...  este un nume care mi-a reţinut atenţia prin  unele poezii, proze, însemnări, interviuri, reportaje şi anchete literare  ce au impus-o în peisajul  literaturii române contemporane ca pe o scriitoare originală şi înzestrată cu multiple disponibilităţi creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu.

Autoare a douăzeci de volume de versuri şi proză, printre care  „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperării”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenuşă” sau „Graal”, Melania Cuc este deţinătoarea a numeroase nominalizări, distincţii, diplome, premii şi medalii. Între acestea se remarcă Premiul Editurii Minerva  pentru Poezie, obţinut la  Festivalul de literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, Târgovişte, 1988 sau DIPLOMA şi Premiul I , acordate la Concursul Naţional de Proză “Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2003. În 2009, Melania Cuc primeşte Diploma şi Titlul de Femeia Europeană pentru Municipiul Bistriţa, pentru cultură europeană. Fiecare din cărţile pe care le-a scris Melania Cuc are viaţa ei, destinul şi vibraţia proprie. De referinţă pentru opera sa sunt cărţile de proză, dar şi cele cu tablete.

“O monedă subţire”

Acţiunea din povestirea Melaniei Cuc, “Femeie în faţa lui Dumnezeu” oscilează undeva, la limita dintre real şi fabulos. Aşa cum o spune şi titlul, eroina este o femeie, “Dacia Diugan, singura artistă din lume care îşi asigurase nu averea imobiliară, nu contul din bancă, nu sănătatea, nu viaţa, ci… picioarele”, dansatoare în trupa Gloria Mundi. Dacia ajunge într-un moment de răscruce în viaţă, când are de parcurs un intinerariu spiritual decisiv. Fugită de acasă pentru că este sătulă de existenţa artificială pe care o duce în lux, alături de Sergio, un bărbat care nu o iubeşte, ci doar profită de pe urma ei, Dacia  o întâlneşte în tren pe baba Chiva, ţigancă dăruită cu “harul” ghicitoriei, un fel de oracol, de profetesă, care îi anunţă dansatoarei, viitorul. Călătoria ei spre Munte se realizează într-o atmosferă fantastică, noaptea, cu acest personaj misterios, Chiva, care în cele din urmă, dispare, ca şi cum ar fi fost „extrasă prin vrajă.”

De la Chiva, Dacia află “ce va va fi sigur”, cu ea. “Acolo, unde văz că te-o trimes Soarta, nu-s-există prăvălii cu chiloţi-şnur şi cu pijamale de mătasă... Tu, soro, dacă mai ajungi până la capăt de linie îi bine, îi tare bine…”, o anunţă Chiva.” Mai mult, baba dispare şi pe bancheta unde stătuse, rămâne “o monedă subţire” ce  “mărturisea, fără cuvinte, că fiinţa aceea nu fusese chiar o fantasmă... Dacia simţi cum acvila regală din efigie, îşi împlântă clonţul, scormoneşte în carnea sa tânără, cum îi cuibăreşte cu indiferenţă la durere, celulă după celulă, cum îi atinge şi măduva din şira spinării, dar… osul vertebrei este încă puternic, tare şi nu se rupe, nu se frânge de bunăvoie.» Acvila sau pajura reprezintă în simbol, un spirit protector al lumii, începutul, arhaicul, primordialitatea.

“Lumea din care plecase”

Dacia are parte de un “dincolo” şi un “dincoace”. Ea se crede “detaşată de lumea din care plecase. Dincolo, în lumea din care ea evadase sau din care fusese ,,extrasă”, era încă zi plină, era amiază, cu arşiţă trasă în aparate sofisticate de climatizare, caniculă purtată direct dintre ciulinii bărăganelor de odinioară. Dincoace, în vagonul de lemn vechi, lumina Lunii pline mânjea noaptea ca pe o ciozvârtă de carne crudă, vopsea în roşu de lupanar feţele celor două făpturi – una ca şi bătrână şi cu aur cât să astupe cu el o fântână; cealaltă încă în putere, dar… fără dorinţe strict personale, fără bagaje şi care se credea detaşată de lumea din care plecase.”

Dacia părăseşte această lume civilizată, în care rămâne Sergio, cel pe care îl iubea şi pe care “îl aşteptase să urce pe munte, să o caute şi s-o găsească.” Fosta Divă ajunge pe Munte şi pătrunde într-o altă lume, o lume veche, arhaică, cu rosturi din veşnicie. Aici o găseşte Mutu, om ce trăieşte “în cealaltă parte a Piscului”, care vânează împreună cu lupii. El o duce în casa lui Barbă,  bărbat “voinic ca un taur, dar blând din fire ca mielul şi frumos ca un zeu pregătit de ursitoare să înfrunte pentru alţii primejdiile”, ce îşi câştigă traiul din “negoţ cu miere şi păstrăvi”.

“Un alt Dumnezeu”

Dacia, femeia cu nume simbolic, trăieşte un vis, într-o lume arhaică, a cutumelor, în care oamenii se închină „bătrânului Zeu”, nefiind încă pregătiţi să accepte “rosturile şi legile primite de la un alt Dumnezeu, unul care Se născuse din femeie pentru ca mai apoi să se lase prins, crucificat, cum le povestea preotul sosit la ei de la Pont.” În timp ce asistă la o ceremonie ritualică, “în creierul” ei “se dădea lupta între fantasmagoric şi realitate… Chiva, vrăjitoarea, îi rămânea singurul detaliu clar din viaţă.” Cei în mijlocul cărora trăieşte se închină Soarelui, aşteptând “un semn de la vechiul lor Zeu”. Ne aflăm într-un univers în care creştinismul abia acum începe să pătrundă, în lumea dacilor, la Sarmizegetuza. Aici , Dacia, nume predestinat, ajunge  să “execute în faţa lui Dumnezeu numărul forte al luptei ei decisive dintre două civilizaţii atemporale”, între două realităţi – una pe care o cunoaşte şi alta spre care aspiră.

Între simbolurile care se detaşează în carte este acela al casei în care Dacia locuieşte cu Barbă, “bărbat şi femeie, pereche unită prin timpi şi spaţii nedefinite.” Această locuinţă este un simbol al întoarcerii dinspre o lume, lumea civilizată, contemporană, spre trecut. Este un spaţiu al iniţierii în ritualurile celeilalte lumi, o trecere de "dincolo" către “dincoace”. Tot din lumea de “dincoace” face parte şi prinţul TalariK, fiul Mătcii, îndrăgostit şi el de Dacia.  Pentru ea, “Sergio juca rol de prinţ, se numea TalariK! Sergio-TalariK-Barbă deveniseră trei imagini într-o singură ramă decolorată.” Dacia se întoarce mereu în trecutul din care vine, încearcă să recupereze măcar momentele semnificative, însă singura certitudine este că sta “nepăsătoare, dezbrăcată de voinţa personală, sta în faţa lui Dumnezeului care… era nehotărât între a-i arăta ce e bine sau rău.”

“Drumul... spre Piscuri”

Important este şi ritualul la care Dacia este supusă de Matcă, mama prinţului TalariK, decisă să îşi despartă fiul de această “vrăjitoare” apărută de niciunde, pe care vrea “s-o jertfească cu mâna sa”. Cele două urcă spre Piscuri. “Drumul acela, spre Piscuri, Matca nu-l mai făcuse niciodată nici cu gândul, nici cu pasul, doar auzise, de la ciobanii din vale, despre locul unde urcau şi se rugau, locuitori vechii dave, cei care aveau curaj şi putere să ajungă pe culme şi să depună jertfă în vin şi în grâne Zeului lor, un zeu ca toţi oamenii, adică din carne şi sânge.” Dacia se loveşte de rezistenţa Mătcii şi de duritatea concepţiilor ei conservatoare, specifice lumii căreia îi aparţine. Şi totuşi, Dacia învinge. Religia nouă învinge vechiul, păgânismul, profanul. “Chiar sub ochii ei, Dacia sta în veşminte ca din aur, nu pe stâlp şi nu legată cu frânghii de mâini şi picioare. Era răstignită direct pe o cruce de aer.” Din acest moment, Matca îi oferă respectul şi atenţia cuvenite celei pe care o iubeşte prinţul TaraliK.

„Armăsarul din vis”

Un moment de referinţă în carte, marcând finalul istoriei Daciei, este naşterea inorogului – “calul din vis”, Vifor. Dacia şi TaraliK, femeia şi bărbatul, cuplul, asistă la venirea pe lume a acestuia. “Nu se înşela, era un inorog de-adevăratelea! Mânzul din poveste o aşteptase pe ea, acolo în pustietate, să o convingă că tot o Lume era cât încăpea şi cât nu încăpea în basme... Era un inorog adevărat, poate ultimul de pe Pământ.” Inorogul, numit şi licorna sau unicorn, este un animal mitologic, reprezentat ca un cal alb având un corn în mijlocul frunţii. Legendele descriu acest corn ca deţinând puteri miraculoase: vindecă bolile, curăţă răul, dă viaţă. Inorogul este şi simbolul omului superior, neînţeles de cei din jurul său.

Cu simbolul inorogului de altfel, se şi încheie „Femeie în faţa lui Dumnezeu”. Dacia Diugan, dansatoarea fugită de acasă şi salvată de pe un vârf de munte, dintr-un sloi de gheaţă, ajunge în urma unei operaţii fatale, într-un scaun cu rotile. Tot ce s-a întâmplat în carte a fost visul acesteia, în timp ce zăcea, zbătându-se între viaţă şi moarte, pe stânca Muntelui. Aici, planul fantastic pare să se încheie, lăsând loc celui real. Dacia scapă cu viaţă, însă rămâne paralizată, într-un scaun cu rotile. Picioarele ei asigurate nu îi mai sunt de niciun folos. Într-o seară, Dacia se află alături de Sergio, la un spectacol de circ. În program urmează o dresură de cai. „Brusc, Dacia se ridică din căruciorul supersofisticat… De la locul ei, din sală, văzuse armăsarul din vis,- un cal cu coama spulberată ca o zăpadă... Era el, mânzul inorog! Retrăia cu intensitate colosală clipa, limita dintre real şi poveste. Printre oamenii cu grija facturilor care le umpleau zilnic cutiile poştale, trecea Inorogul!”

„Până când coama sa albă acoperi palmele ei”

Fiinţa aceasta din altă lume, o recunoaşte. Ştie cine e Dacia, nu a uitat că ea l-a ajutat să vină pe lume. „Inorogul nu mai ştia, uitase ce-i teama stăpân, de povară, ce-i cravaşa sau găleata cu apă stătută, din regie. Era iar un simbol fără dimensiune precisă. Se cambră falnic, îşi aplecă doar grumazul până când coama sa albă acoperi palmele ei.”

Tragismul este ilustrat indirect în carte, prin descrierea stărilor Daciei, care oscilează permanent între speranţă şi deznădejde. Semnificaţia paradisiacă a visului Daciei, în care este descris un univers nevăzut, naşte o întrebare – ceea ce am citit până acum a fost o simplă călătorie prin întuneric sau o incursiune într-un fragment excepţional redat, din viaţa şi religia străbunilor noştri, dacii? Cu certitudine, cititorul va înţelege că a avut ocazia, prin talentul de prozatoare al Melaniei Cuc, să asiste „pe viu” la o autentică pagină de istorie antică. De altfel, evadarea Daciei în acest necunoscut este pentru autoare un simplu pretext. Intenţia sa a fost şi rămâne aceea de a ne provoca la descifrarea unor semnificaţii tainice şi adânci, cum este de exemplu, cea a Muntelui. În final, între cele două divinităţi, Dumnezeu adevărat şi un zeu „din carne şi sânge”, rămâne Dacia, o femeie în faţa lui Dumnezeu. Iar ea ştie ce are de făcut. „Trebuie doar să aştept trenul meu, poate drezina care să mă scoată în lumea adevărată. Voi dormi în haltă, pe banca scrijelită-n briceag, voi reciti revistele mototolite… cu date de apariţie care nici nu există!”

Octavian Curpaş

Surprise, Arizona