Cap. 8. – Repede, şi în patru strofe orgasmice

            Procedural, ar fi urmat interogarea victimei. Dar consensul se ghicea ca lumina lunii care se ascunsese pe după cei doi arţari de la stradă: faptele erau evidente. Acuzatorul şi apărătorul spuseseră totul, n-avea niciun rost să chemăm la bară tufa de bujori. În cele mai multe cazuri, victima este în stare de şoc în timpul agresiunii, astfel că percepţia ei este deformată şi nu serveşte cu nimic la elucidarea cazului. De aceea am sărit peste tufa de bujori direct la pronunţarea verdictului.

            Emoţionat şi solemn, judecătorul Vigilante se ridică în picioare şi puse o mână drăgăstoasă, pe umărul soţiei. Cealaltă, parcă şi mai drăgăstoasă, cuprindea deja gâtul bidonului de Izvorul Alb. Ne invită să facem la fel. Astrid fiind prea departe, am pus mâna doar pe gâtul bidonului. Madam Voaleta începu să toarcă, simţind palmele fraţilor Papadopulos încălzindu-i părul lung şi bretelele sutienului. Felicia, neputând să ajungă la umărul lui Viorel, îşi aşeză palma puţin mai jos. Astrid făcu imediat corp comun, umăr la umăr, cu Mihai Vrânceanu, aşa cum îi cereau de altfel şi obligaţiile de serviciu în situaţii de acest gen.

            – Curtea din strada Vestafliei, luând în consideraţie faptele prezentate de domnul procuror-colonel Tataia, cât şi circumstanţele atenuante poetizate aici de domnul apărător şi scriitor de la etajul 1, decide să condamne pe cei doi inculpaţi la muncă benevolă, de două ori pe săptămână, în folosul micii noastre comunităţi – compusă din scara A şi din scara B – pe toată durata vieţii lor, sau până la demolarea imobilului. Să ne-ajute Dumnezeu să scăpăm de demolare, iar condamnaţii să aibă viaţă cât mai lungă! Hotărârea curţii rămâne irevocabilă, şi nu poate fi atacată în nicio instanţă.

            Gata! Se terminase cu bine pentru toţi. Mă rog, fraţii Papadopulos ar fi putut să fie singurii nemulţumiţi. Dar cine moare de grija unor miliardari? Să se descurce! Nimeni nu-i invitase să mă scoale noaptea şi să-mi ceară manuscrisele, punându-mi pistolul la tâmplă. Nici măcar nu păreau prea necăjiţi. Recuperându-şi armamentul sechestrat temporar, Papadopolii primeau zâmbitori felicitări, acum că scăpaseră de munca silnică pe viaţă. Doamna Nuţi începuse să le prezinte sarcinile pe care urmau să le execute în baza hotărârii judecătoreşti. Era momentul potrivit să mă retrag cu Astrid şi să scriem poemul „Pământul s-a cutremurat”, sau „Bloculeţul nostru s-a cutremurat”.

             –  Pe mine vă rog să mă scuzaţi – am spus hotărât. Trebuie să-mi pun iar la adăpost manuscrisele. Domnişoară Astrid, vă invit să verificaţi că le păstrez la loc sigur, ca să nu veţi niciun dubiu la reînnoirea poliţei de asigurare.

            Astrid depuse prompt mapa în braţele colegului, asigurându-se astfel că acesta n-o s-o urmeze. Mă ajunse repede din urmă, chiar în dreptul uşii de la scara noastră. Înainte de a ne înfunda în semi-întunericul scării care ducea la etaj, am mai apucat să-l auzim pe Vigilante:

            – Manuscrisele – ca manuscrisele. Domnişoară, nu uitaţi calculatorul. E o minune. Atrage ca un magnet. Jumătate din Bucureşti şi un sfert din provincie – ca să nu mai socotim toată Basarabia – l-a văzut în funcţiune. Apeşi pe o tastă şi – click – iese o poezie...

            – Cu nea Vasile pe fază, n-o să avem prea mult timp de poezie – i-am şoptit lui Astrid. Trebuie să ne mişcăm repede. Poate doar un haiku...

            – Nu – protestă Astrid cu o voce alintată. Cel puţin patru strofe. Trebuie să fie un poem memorabil. Primul nostru poem, Laur. Nu trebuie să-l ratăm. Repede şi bine, dar şi în patru strofe. Fiecare strofă să fie viguroasă, să se termine cu un vers percutant. Un vers care să cutremure. Ca un orgasm...

            Urcam acum mai încet, prefăcându-mă împovărat de greutatea mormanului de manuscrise. De fapt mă apăsa doar povara gândurilor.

            – Ştiu şi eu dacă voi fi în stare? Cred că ştii că am scris balade lungi, de zeci de strofe. Dar în toate am concentrat dramatismul doar la sfârşit, în versul final. Tu zici să fie cu patru orgasme, Astrid?

            – Neapărat. Nu-ţi fie teamă, doar sunt cu tine ca să te inspir. Cred că până acum ţi-a lipsit muza...

            – Aşa-i. În ultimele două săptămâni nu m-a vizitat deloc...

            – Păi, vezi?

            Vedeam şi auzeam. Îşi descheia, cu mişcări sigure, nasturii jachetei. Jacheta, fluturând, ateriza pe manuscrise. Bluza albă lucea acum nestingherită în penumbra scării, în timp ce fermoarul fustei se desfăcea până la jumătatea coapsei. Îmi părea rău că trebuia să o las să se descurce singură, dat fiind că aveam mâinile ocupate cu manuscrisele. Dar nu puteam să nu recunosc că se descurca de minune. Şi eram convins că rotunjimea coapsei stângi, care se arăta prin deschizătura fermoarului, nu putea fi egalată decât de cea a coapsei drepte.

Pe ultima treaptă înainte de palier, s-a agăţat cu o mână de umărul meu şi s-a lipit de mine, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu cadă. Am bănuit că era doar un fel de a-mi arăta că n-a minţit în privinţa lipsei sutienului. Adevărat, sânul stâng mi se lipise direct de spate. Ferm. Curajos.

– Stai puţin – mi-a şoptit la ureche.

Am simţit-o balansându-se întâi pe stângul, apoi pe dreptul. Părea că întreprinde o acţiune complicată, pentru care avea nevoie de două mâini. Fără să întorc capul, i-am dat o mână de ajutor, cuprinzându-i coapsa prin deschizătura fermoarului, chiar acolo unde se termina ciorapul mătase. Am strâns-o cam cât o strângea şi el. Am slăbit strânsoarea doar cât să-i las să treacă palma cu un obiect care părea s-o încurce, de care voia să se elibereze.  Obiectul a alunecat, cu un fâşâit ca de sanie, urmând dunga ciorapului drept şi ocolind tocul pantofului, ca apoi să repete cursa, după o mică pauză, pe piciorul stâng. Când a poposit, alb şi dantelat, pe jacheta neagră, mi-a confirmat gândul că un efort mic, dar concentrat într-un timp scurt, duce uneori la un rezultat mare.

Bătălia – sau războiul – avea să mai continue, dar semnul capitulării ea deja acolo, lucind în semi-întuneric ca într-o discotecă, şoptindu-mi că rezistenţa care ar fi putut urma nu putea fi decât de formă. Nu mai era mult până când forma trupului ei mi se va arăta întreagă, şi nu ghicită cum era acum, prin deschizătura fermoarului, sau prin decolteul bluzei. Cedând stindardul – cam fără luptă – reduta era ca şi cucerită, aşteptând curioasă condiţiile de pace pe care învingătorul avea să le impună.

Care învingător?

Nu făcusem niciun efort, nici măcar un gest, în afară de a mă lipi strâns de sânul ei, şi de a-i mângâia, încurajator, coapsa stângă. Nu aveam niciun merit. Cucerisem un stindard care se predase singur. Aveam în faţă petecuţul alb al unei capitulări neforţate manu-militari. Mă gândeam şi la satisfacţia cuceritorului – satisfacţie de care fusesem privat – dar şi la comoditatea victoriei. Numai eu ştiam de câte ori dusesem lupte interminabile pentru cucerirea unui astfel de simbol, şi cât de mult mă costase, adeseori, predarea acestuia după lupte crâncene. Poate tocmai de aceea poemele mele cele mai viguroase erau cele scrise nu pe sutiene – cu ele mergea mai uşor – ci pe triunghiuri din acestea, tot atât de atrăgătoare precum cel al Bermudelor, dar tot atât de periculoase. Mă gândeam îngrijorat la soarta poemului pe care aveam să-l scriem sus: oare nu va fi prea slab? Vor încăpea acele patru strofe pe acel triunghi alb? Mai ales că se vedea clar că pe verso nu se putea scrie nimic.

Dar contam şi pe ajutorul ei. Nu numai ca să mă inspire. Îşi dovedise deja experienţa poetică: mă ajutase să ajung cu bine aproape de primul palier. Tot ce făcuse până atunci era, evident, menit să ne uşureze efortul creaţiei: odată ajunşi sus n-aveam să ne încurcăm în amănunte, ci puteam să ne concentrăm pe scrierea acelui poem unic, viguros, de patru ori orgasmic. Poem pe care aveam să-l scriem şi să-l semnăm împreună, fiecare cu mâna sa liberă.

Am urcat ultima treaptă şi am păşit pe primul palier în acelaşi timp. Timpul acela mereu prezent, care ne grăbea, accelerându-ne gesturile şi răsuflarea. Mai ales ei. Mi-a luat-o înainte, scoţându-şi fusta, cu mişcări rapide, ca şi cum s-ar fi răzgândit în privinţa ţinutei cu care să meargă la serviciu şi ar fi vrut să o schimbe cu alta. N-o schimbă cu nimic. Fusta poposi peste triughiul alb, care se ascunse, pudic.

O priveam urcând sigură, pe tocurile ei de 10 spre 12, ca şi când ar fi cunoscut drumul. Se abandona privirii mele, ştiind că n-o s-o dezamăgească. Privea înainte, şi puţin în jos, descheind, rând pe rând, nasturii de la bluză. Când îl descheie pe ultimul, scoase un suspin, de uşurare şi de triumf în acelaşi timp. Când s-a întors ca să depună bluza peste fustă, m-a convins din nou că triumful nu era acolo. Nici Triumf, nici Chantelle, nici Victoria Secret. Erau doar cei mai frumoşi sâni care urcaseră vreodată, goi, cele şapte trepte care duceau de la palierul intermediar, la palierul din faţa apartamentului meu.

Întâi jacheta, apoi fermoarul, apoi triunghiuleţul, apoi fusta, apoi bluza... Ordinea era originală. Inedită. Deşi mai erau câteva trepte, m-am gândit să o opresc aici. Şi, gândindu-mă la melodia lui Joe Cocker, i-am şoptit:

– You can leave your shoes on...

– N-avea nicio grijă, las şi ciorapii. O să-mi mai desfac doar agrafa, nu vreau să-ţi pierzi timpul căutând-o...

Astrid urca tot prima. Voioasă, gâfâind uşor, ceva mai uşurată parcă. Mai erau trei trepte până sus. Ştiam că de acolo începea raza de acţiune a detectorului de mişcare care declanşa aprinderea becului de deasupra uşii mele. Detectorul îi simţi mai întâi sânii. Probabil tot pe stângul, ca şi mine. Lumina becului de 100 W, economic, inundă totul. Astrid se întoarse spre mine, şi surprinsă, dar şi bucuroasă, de parcă ar fi asistat la aprinderea bradului din faţa Primăriei capitalei. Lucea ca Afrodita ieşită din mare; o mare neagră care o mai cuprindea doar până la locul în care i se lipeau şi coapsele, şi ciorapii negri. Îşi ridică braţele şi îşi scoase agrafa, răvăşindu-şi părul cu o mişcare bruscă, de parcă ar fi vrut să vadă dacă detectorul, orbit şi derutat, va stinge lumina. Lumina nu se stinse, dar braţele ei, arcuite spre spate, păreau acum numai bune să re-întregească statuia lui Venus. Şoldurile, sânii, mijlocul păreau să fie de aceeaşi măsură. Trebuia doar să-şi prindă agrafa la loc, astfel ca părul să-i fie din nou strâns la ceafă. Constatarea aveam s-o păstrez doar pentru mine: n-aş fi dus-o, pentru nimic în lume, la Louvre, să se zgâiască la ea toţi japonezii, şi toţi eschimoşii.

Întâi a fost întuneric. Şi apoi mişcare. Şi, mai apoi, sesizând mişcarea, a fost lumină. Întunericul – ca o mare neagră. Din el, sau din ea, s-a ridicat stânca, luminând în jur ca un far. Mângâiată de valuri, şlefuită de ele ca o marmură, stânca s-a prefăcut în Venus, şi-a desfăcut părul şi a păşit firesc pe palierul etajului 1.

De jos, prin uşa lăsată deschisă de Vigilante, se auzea vocea crainicei de la Catena 7. Spatele Catenei 7 dădea chiar pe strada Vestfaliei, nu departe de bloculeţul nostru. Crainica dialoga cu un reporter aflat la faţa Catenei 7. Anume pe scările ei din faţă, care dădeau spre DN1. Reporterul îi spunea crainicei că în Bucureşti nu s-au înregistrat daune majore, dar că el va continua relatarea de la faţa locului, pentru că se ştie că în astfel de cutremure sunt posibile replici. Şi că nu voia ca telespectatorii Catenei 7 să nu le simtă pe loc, în timp real. Un invitat din studio povestea că tocmai îşi parca maşina în spate, pe Vestfaliei, când se simţise împins întâi în faţă, apoi în spate, de o forţă misterioasă, care părea că nu vrea să-l lase să parcheze acolo. Aş fi vrut să intervin şi să-i spun că nu cutremurul se opusese parcării lui acolo, ci forţa telepatică unită a tuturor posesorilor de maşini de pe Vestafliei, cei care duceau o luptă zilnică şi crâncenă cu maşinile Catenei 7 pentru puţinele locuri de parcare aflate de-a lungul străduţei.

Dar asta era o altă poveste. Eu mă mişcam în alta. Şi, de fapt, aveam de scris o poezie, trebuia să las povestea aceasta pentru mai târziu.

Astrid ajunsese în dreptul uşii.

– Sunăm? –  glumi ea.

– Sunt toţi acasă, te aşteaptă. Eminescu, Rimbaud, Baudelaire, Shakespeare, Nichita...

– Ca să nu menţionăm persoanele care se exclud, fiind de faţă – continuă Astrid să mă tachineze.

– Faceţi loc – am intrat şi eu în jocul ei. Venim şi noi. Şi venim tare. Vom scrie un poem cum altul nu s-a scris. Veţi sări de pe rafturi de invidie.

– În patru strofe. La două mâini şi doar un calculator. Laur, tu o să apeşi Enter, eu o să ţin apăsat Shiftul la diacritice.

– Bine, Astrid, dar cu mâinile libere ce vom face?

– Uite, eu îmi trec braţul drept pe după gâtul tău. Iar tu mă ridici, cuprinzându-mă cu stânga pe acolo pe unde e banda elastică a ciorapilor, şi mă aşezi pe manuscrise. Grijă mare – să nu-mi şifonezi fusta, bluza şi jacheta.

Aş fi scris aici că s-a lipit de mine, şi că aşa am trecut pragul apartamentului, pentru că aşa sunt descrise scenele similare din romanele de dragoste. Dar ar fi fost inexact: chiar dacă ar fi încercat să se lipească de mine, ar fi împiedicat-o vraful de manuscrise. Aşa că, pentru a fi cât mai exact, ar trebui să scriu că eu m-am lipit de ea –  mai precis mi-am lipit obrazul de obrazul ei – aspirând tot Plaisirul care exalta din părul ei negru.

În hol, Plaisirul se amestecă instantaneu cu mireasma de Oust – varianta „Miros de frunziş de pădure de mesteceni”. Poteca, presărată cu frunze galbene, ca nişte bănuţi aurii, ducea drept spre dormitor, şerpuind conform desenului persan de pe covorul ţesut la Săcele.

Pentru un moment destul de lung, care mi s-a părut că a trecut ca o clipă, am uitat de calculator. Am lăsat să cadă, dintr-o dată, toate  manuscrisele pe covor. Pe Astrid am aşezat-o pe pat, cu grijă, încet-încet, odată cu mine. Am aprins totuşi veioza de pe noptieră, deşi corpul ei lumina îndeajuns toată camera 4x4. Cât timp m-am dezbrăcat, şi apoi, pe toată durata acelui moment lung, ea nu m-a slăbit din ochi. Cu toate acestea, când ne-am descleştat buzele, mă simţeam la fel de greu ca la început. 80 Kg.

– Şi cu poemul ce facem? – am întrebat-o când m-am dezmeticit.

– L-am scris, Laur. Tu nici nu ţi-ai dat seama? A fost minunat. La două tocuri.

Şi spunând asta, îşi ridică picioarele, îşi lipi pantofii unul de altul şi începu să descrie cu ei cerculeţe, ca şi cum ar fi scris pe o coală suspendată deasupra patului. Avu grijă să pună şi semnele diacritice. Gleznele fine unduiau literele şi le legau artistic, ca sub mâna unui caligraf dibaci.

M-am arătat neîncrezător, deşi ştiam că aşa a şi fost. Minunat. Unic. Viguros.

– Chiar patru strofe, Astrid?

Simulă că semnează la sfârşit, pe două rânduri. Apoi lăsă tocurile deoparte. Nu atât de deoparte încât să nu pot pune mâna pe ele, mângâindu-le până sus. Ce ne făceam fără ele!

– Chiar patru. Am rimat amândoi perfect. Nicio asonanţă. Ritmul, mai ales ritmul a fost impecabil. Vezi să nu uiţi poemul până mâine.

N-aveam cum să-l uit. Îl voi trece mâine pe calculator. De acolo, doar o pană de hard-disk îl poate şterge. Sau cine ştie ce virus. Dacă am Spam, ştiu cum să restaurez sistemul. Ca să nu spun că, o dată pe săptămână salvez pe un hard-disk extern. I-am şi spus:

–  Backup-ul, la mine, e sfânt. Mâine îl trec în Word, şi îl şi salvez. Eternitatea îl mănâncă!

S-a desprins cu părere de rău din îmbrăţişare. Exact aşa cum scrie în romane la scenele de dragoste.

– Acum te rog să nu te uiţi la mine cât trec spre baie – îmi şopti, împingându-mă uşor.

Am închis ochii. Cu părere de rău, dar i-am închis. La urma-urmei, niciun romanier nu povesteşte cum s-au dus ei la baie, după. Când am auzit duşul curgând, am privit locul pe care îl lăsase gol. Salteaua Silver îşi revenise; nu păstra urma trupului ei, atât de prezentă, remanent, în romane. Dar pe cearceaf se vedeau patru pete roşii, dispuse ca petalele unei flori.

Şi siguranţa ei? Nepăsarea cu care îşi scosese, rând pe rând, hainele? Mă făcuse să cred că a scris multe poezii, că nu e la prima. Oare suferise? Oftase de plăcere, disimulase ca să nu-mi dau seama că de fapt o doare? Puteam s-o întreb, ea putea chiar să-mi răspundă, dar eram convins că n-o să ştiu niciodată ce a simţit cu adevărat.

S-a întors. Stropi de apă îi perlau bustul. Nu mi-a ocolit privirea. Părea că aşteaptă întrebarea. Am tras-o pe genunchi şi am strâns-o la piept.

– De ce nu mi-ai spus că e prima dată? Aş şi fost poate mai atent.

Îmi arătă, rotindu-şi capul, fără să privească, locul petalelor roşii.

– Îmi pare rău pentru cearceaf. Cred că le scot la „Nufărul”

– Glumeşti, îl păstrăm. Îl punem la manuscrise...

M-am întrerupt, dar nu la timp. Făcusem o gafă. M-a iertat, sau poate se gândea la altceva. Se aplecă, luă din jachetă o carioca roşie, şi scrise pe chiloţel un număr de telefon. Sub el desenă o floare cu patru petale. Roşii .

– Deocamdată îl trec aici. Mă suni acolo, sunt aici. Dacă eşti altcineva decât cel pe care mi l-am închipuit, îl pui la trofee şi uiţi de el. Nu-mi va părea rău dacă se va dovedi că m-am înşelat în privinţa ta. Dar eu sper să fie altfel, Laur, şi să scriem împreună şi alte poeme.

– Te iubesc, Astrid – i-am spus, şi am sărutat-o lung, ca înainte de The End-ul filmelor de la Hollywood.

– Şi eu te iubesc, Laur. Altfel nu m-aş fi dăruit aşa, de prima dată. Şi, poate tocmai pentru că te iubesc, nici nu ştiu dacă m-a durut sau nu. Dar să ştii că au fost patru. Hai, că ne aşteaptă Vigilante, cum îi spui tu. Şi ne aşteaptă multe altele, o viaţă întragă.

Avea dreptate. Erau cuvinte de final de roman, dar noi eram doar la sfârşitul Capitolului 8. Povestea era doar la început, sau doar începuse – urma să aleg una dintre cele două formulări la redactarea finală. Până atunci...   

( va urma)