George Dinu - Catre fata nevazuta a New York-ului

Capitolul 28. Marele Columb

Această întoarcere, cu lacrimile Dudei păstrate în palma mea, m-a făcut să îmi schimb părerea despre sexul slab, descoperind că nu este invulnerabil şi că frumuseţea nu ţine loc de dragoste. Am intrat în Casa fără Pisic tiptil, ne-am sărutat din priviri şi am mers fiecare în patul lui, liniştiţi sufleteşte că nu greşiserăm prea mult. Am stat un timp îndelungat până să pot adormi, negrăbindu-mă, cu ochii închişi sau deschişi. Simţeam că undeva, nu departe, în camera cealaltă, un suflet fin de fată se gândeşte la mine. Dar oare câte suflete de fată se gândeau acum la mine? Poate că trei. Ce trist...

Să ai sufletul împărţit în trei direcţii, să fii la o răscruce de drumuri şi să continui să doreşti a merge acolo unde te împinge destinul, dar să nu poţi ajunge, numai şi numai pentru că te-ai născut băiat bun şi fără noroc, este greu. Este şi greu, şi trist în acelaşi timp. Când viaţa este şi grea, şi tristă în acelaşi timp, somnul nu mai vine defel. Sau, dacă vine, nu se cheamă somn. Se cheamă agonia visării.

Lăsai agonia visării să zburde în voie, le luai pe rând pe cele trei fete care teoretic se mai gândeau la mine şi alergai cu ele prin locurile pe unde paşii ne purtaseră, cât se poate de real, cândva. Alergai prin munţii noştri, prin Piatra Craiului, prin Semenic, la Borşa, în Maramureş, schimbai apoi şi prinsei altă mână, alergând prin toamna noastră românească pe la Mănăstirea Pasărea, unde sărutasem buze dulci ca perele, şi mă oprii obosit aici, în Casa fără Pisic, cu o mână mică în mâna mea mare, udată de lacrimile sârboaicei. Dusei mâna la obraz şi o lipii de faţă, aşa cum îşi lipise Duda obrazul de palma mea şi, cu micile lacrimi uscate din palmă, adormii liniştit. Adormii ca atunci când ai dragostea alături de tine.

Mă trezii în noua dimineaţă târziu, cu liniştea consolării că aşteptarea face parte din înţelepciunea omenească şi că trebuie profitat de ea. Iniţial, în noaptea trecută, speriat de ultima păţanie de pe vapor, luasem hotărârea secretă să părăsesc această insulă aducătoare de ghinion cât mai repede şi în direcţia către ţară. Mai apoi, plânsul Dudei mă făcuse să-mi uit propria zbatere, concentrându-mă la a ei, încercând să înţeleg ce doresc de fapt oamenii. Ce a dorit Duda, şi eu, şi Anişoara, soţia mea, şi amuleta din ţară, pentru că dragostea după care tânjim toţi era la început în mâinile noastre?... Am aruncat-o mai departe, ca să avem după ce alerga ulterior.

Eram acum, în această dimineaţă târzie, mai obosit ca niciodată şi trăgeam nădejde ca timpul să lămurească întrucâtva zbaterea mea de până acum. Aşteptam în pat venirea serii, renunţând la orice tentaţie a zilei. Natura nu mai prezenta mare interes şi multe lucruri, din ce în ce mai multe, simţeam că lipsesc din viaţa mea.

Refuzai oferta lui Bogdan şi a Oanei de a mai merge la plajă. Soarele şi căldura excesivă pentru această perioadă a anului, neobişnuite pentru metabolismul meu de est-european, mă obosiseră şi ele, iar marea, acea mare a Caraibelor, albastră, limpede şi îmbietoare, devenise acum numai o graniţă. O graniţă de după care priveam lung în direcţia în care îmi imaginam că se află Europa. Îmi făcusem un fel de ritual ca în serile sau nopţile apăsătoare să vin la malul mării şi să privesc către casă, liniştindu-mi sufletul şi simţindu-mă parcă mai aproape de cei dragi din ţară.

Privisem şi mă gândisem ce fac ei în acele momente. Privisem ceasul, făcusem socoteala timpului din România şi îmi imaginasem activităţile lor, după rânduiala bine cunoscută de mine. Privisem către îndepărtata Europă şi câteodată, încercând să fac haz de necaz, mă gândisem ce simţământ trebuie să fi avut Columb când a păşit pe acest pământ nou crezând că este un continent. Ce simţământ a avut ştiind câtă apă a lăsat în spate şi câtă ar mai avea de traversat pentru a se întoarce acasă... Şi, mai ales, câtă curiozitate! Dar Columb fusese un temerar, un geniu al omenirii. Columb avusese cutezanţa să fie primul care i-a deschis omenirii gustul de a făuri o nouă lume, la apus.

Tot privind cu jind spre Europa şi gândindu-mă la Columb, zărisem într-una din nopţi o lumină foarte puternică, la mare distanţă, proiectată spre cer ca un reflector. Intensitatea, direcţia şi diametrul razei mă făcuseră extrem de curios, dar uitasem întrucâtva de această enigmă, fiind copleşit de evenimentele şi eşecurile ultimelor zile. Stând acum în pat, în această semi-hibernare, aşteptând să vină seara pentru a mă duce la ritualul consolării, îmi adusei aminte de Columb, de misterioasa rază luminoasă şi mă dezmorţii, revenindu-mi tonusul. Zâmbetul îmi înflori pe chip şi dorinţa de a valorifica timpul mă determină să mă ridic din pat. Cu trei suflete de fată care doar se gândeau la mine, cu Europa atât de departe şi cu Marea Caraibelor adâncă şi lată, aş fi putut aştepta eu aici mult şi bine! Nimic nu se întâmpla de la sine pentru a-mi îndulci viaţa.

Mă mobilizai, mă spălai în mare viteză şi, îmbrăcat ca un turist, ieşii să o caut pe Duda, sperând că o invitaţie la plimbare nu va suna prea indecent şi poate că ne va apropia. Poate că vom bea şi bere! Poate că ne vom mai ţine de mână! Şi poate că... vrabia mălai Viteazul.

Dar Duda, ca orice fată, se lăsă greu înduplecată, lacrimile nopţii trecute, fără legătură cu mine, marcând-o profund. Dar în final acceptă şi, îmbrăcată ca după moda de la Paris, se agăţă de braţul meu şi ieşirăm pe poarta Casei fără Pisic, sub privirile pline de insinuări ale sârbilor.

Conversaţia noastră, anevoioasă înainte vreme, deveni fluidă, iar fata asta arătă mult mai multă înţelegere faţă de mine, tratându-mă ca pe un frate mai mare. Bine şi aşa!

Cu marele Columb în cap şi cu mica Dudă de braţ, mă trezii la colţul cu autostrada. Nu mai ştiam ce vrem, uitând aproape motivaţia plecării. Dar fata asta părea serioasă sau fidelă soţului după care plânsese şi se ţinea de promisiune. Dorea să meargă la o plimbare până la far şi nimic altceva.

Farul lui Columb, pentru că de acolo venea puternicul fascicul de lumină, se afla la circa 25 de mile depărtare de Boca Chica, la periferia capitalei dominicane. Făcurăm cu mâna primului Agoagoa şi, ţinând-o de mână pe Duda, o ajutai să urce în autobuz. Eram pentru prima dată singuri, doar eu cu ea, şi trebuii să mă concentrez destul de mult să mai par interesat de farul lui Columb. În astfel de situaţii, timpul zboară cu o viteză ameţitoare şi te întrebi dacă ora are tot şaizeci de minute ca şi atunci când nu ai ce face. Dar ora este oră, nici mai lungă, nici mai scurtă.

Autobuzul ăsta, care părea rudă cu rabla ce ne dusese la Gipsy Kings cu o zi înainte şi care abia se târa, nu mă inspiră câtuşi de puţin şi astfel mă trezii fără să îmi dau seama la far, neputându-i spune prea multe micuţei Duda. Agoagoa opri şi rămaserăm amândoi muţi, privind colosul ce constituia farul. Construcţia gigantică făcea ca această insulă să nu mai pară o insulă.

Farul lui Columb nu era un far de navigaţie, cum crezusem eu iniţial. Realizat din patru clădiri masive de formă piramidală, de câte zece niveluri fiecare, cu sute de încăperi, edificiul reproducea, în plan orizontal, o mare cruce catolică aşezată orizontal pe pământ. Privind de la nord la sud sau de la est la vest, puteai vedea printre clădiri, iar în centru se afla o capelă-gigant din cristal, închinată lui Columb.

Coborârăm temători din autobuz, simţindu-ne ca la vederea Piramidei lui Keops. Totul părea supradimensionat. În micimea acestei insule, se găsise un loc care să redea măreţia geniului neînfricatului navigator. Imensitatea parcului în care se afla monumentul-muzeu ne făcu să părem nişte furnicuţe pierdute prin iarbă. Mergeam alături unul de altul şi uitaserăm cu totul de noi. În frumuseţea parcului, cu alei ce se pierdeau parcă în zare, ansamblul fiind aşezat pe un fel de colină, cu copaci pitici, cu pavajul realizat din piatră albă, cu Marea Caraibelor în spate, acest edificiu părea realmente o mare piramidă. Înseşi aleile urcau în trepte, care te duceau sus, tot mai sus, la baza clădirilor. Începui să vorbesc involuntar româneşte, uitând că Duda este sârboaică, şi mă trezii buimăcit, nemaiştiind nimic. Bruma de spaniolă sau engleză învăţate ad-hoc se spulberase şi mă fâstâcii ca un şcolar, neavând habar cum să mai întreţin conversaţia. Înaintam temători, surprinşi de atâta perfecţiune, grandoare şi frumuseţe, realizate la doar o palmă de ceea ce se chema jungla tropicală, plină de liane şi vegetaţie crescute după legile ei.

Liniştea ca de mormânt, departe de nebunia muzicii şi dansului insular, te readuceau cu picioarele pe pământ, amintindu-ţi că toţi suntem muritori. Parcul era pustiu. Monumentul părea pustiu. Nici ţipenie de om dornic să vadă aşa ceva. Mă întrebai dacă era într-adevăr ceva de văzut în afară de dimensiunile faraonice ale edificiului şi parcului. Departe, un singur soldat părea că păzeşte totul.

Începui să devin sceptic. Mă gândii la proasta inspiraţie de a o târî pe Duda aici şi poate la compromiterea relaţiei, ţinând cont că femeile sunt mofturoase şi dornice de animaţie. Dar fata asta părea interesată, dornică să îşi arate modestia şi poate receptivitatea faţă de necunoscut. Mă prinse de mână şi, trăgându-mă înainte, urcarăm pe următoarea alee şi apoi pe alta, ca într-un fel de labirint, până când ne trezirăm la baza mamutului de beton şi sticlă. Nu se zărise nici o fereastră, totul la exterior fiind complet închis din însăşi concepţia construcţiei. Totul era straniu, sumbru, rece, dându-ţi senzaţia că te afli la un mausoleu.

Ocolirăm o jumătate de aripă şi ne oprirăm în faţa intrării principale, de lăţimea unei străduţe, delimitată de zidurile clădirilor, pe latura lungă a crucii. Ajunserăm acolo unde, de la distanţă, zărisem capela de cristal. O poartă impunătoare din bronz ne blocă trecerea şi rămaserăm pironiţi, amuţiţi şi cu ochii larg deschişi la monumentul central. Înalt cât două etaje, tot din aur şi argint, incrustat cu mii de diamante, monumentul era adăpostit sub o imensă cupolă de cristal gros. Apăsarăm pe un buton, o cameră de luat vederi se roti către noi şi poarta culisă spre interior, lăsându-ne să intrăm.

Mă uitam ameţit de măreţia, complexitatea şi perfecţiunea frumosului. Această bijuterie gigantică, ce reprezenta un cavaler în mantie, cu un coif pe cap, cu o mână ridicată ţinând un glob pământesc şi cu cealaltă pe sabia vârâtă în teacă, îl înfăţişa poate pe Columb. Totul fusese realizat la o scară mult mai mare decât statura normală a unui om. Poate de patru ori mai mare. De jur-împrejur, în cele patru puncte cardinale, patru cruci cu incrustaţii, înscrisuri gotice sau în greaca veche, cu vulturi gata de zbor, cu îngeri îmbrăţişând crucile, cu ghirlande de flori şi ramuri de măslin ce se răsuceau pe braţele lor, cu şerpi ce se împleteau laolaltă cu florile, cu vrăbiuţe purtând în cioc o sămânţă, cu fluturi imortalizaţi în zbor, cu o Biblie deschisă sprijinită de picioarele lui Columb, totul numai din aur, argint şi diamante, dădeau unicitate şi măreţie acestui monument. Întinsei instinctiv mâna pentru a pipăi ceva, nevenindu-mi a crede ce văd şi lovii sticla clopotului perfect transparent, producând un clinchet ca la ciocnirea unui pahar de cristal.

Clinchetul se amplifică şi reverberă în golul dintre clădirile ce se ridicau către cer. Privii în sus spre hăul pe unde rătăcea sunetul şi zării un mare reflector, ancorat în centrul clădirii, ce proiecta către cer fascicule luminoase de sute de mii de waţi. Îmi coborâi privirea, înconjurând de câteva ori clopotul de cristal, şi privii fiecare faţetă ornamentată cu alte înscrisuri, alţi şerpi, flori, îngeri, fluturi, vrăbii, vulturi. Şi din orice punct cardinal ai fi venit, întâlneai altceva, alte feluri de frumos, neasemănătoare, dar alcătuind un tot unitar. Parcă totul fusese creat de Dumnezeu însuşi. Ce mâini măiastre migăliseră la această capodoperă? Cât timp, câţi bani şi câtă sudoare au putut să curgă pentru a demonstra că imaginaţia este fără de sfârşit? Că frumosul este fără limită?...

Rămăsei într-un moment de reculegere alături de Duda, amândoi mici în imensitatea dimensiunii, frumuseţii şi liniştii, privind îndelung la ceea ce era în faţa noastră. Prin mii de cruci catolice, decupate în pereţii din interiorul ansamblului de clădiri, lumina pătrundea în fiecare încăpere. Un iluminat indirect, fără căldura zilei de afară, păstrând în mod natural şi miraculos răcoarea, briza curată şi umbra necesară pentru ca totul să apară cât mai liniştitor posibil. Părăsirăm piaţeta încuibată în spaţiul dintre clădiri, intrând în prima încăpere spre care ne ducea indicaţia de pe perete. Deschiserăm uşa de metal, pătrunzând înăuntru, şi o lumină puternică, ultramodernă, venită de pretutindeni, ne izbi în ochii acomodaţi cu semiobscuritatea iniţială. Gazdele, câteva dominicane elegant şi oficial îmbrăcate, ne primiră cu zâmbetul pe buze, în timp ce alţi câţiva vizitatori mergeau către sala următoare.

Acest monument-muzeu era imens, cuprinzând zeci de încăperi, pe etaje, pe continente şi ţări care avuseseră un aport la marile descoperiri ale globului pământesc în perioada de pionierat şi care acum, ca un tribut adus memoriei marelui Columb, finanţaseră şi dotaseră acest complex. Îţi trebuia o săptămână pentru a străbate toate sălile, cercetând fiecare exponat adus la lumină de veacuri întregi sau descoperit de curând pe fundul mărilor şi oceanelor planetei. Obiecte personale ale marelui Columb şi ale altor navigatori care i-au urmat, carcase de corăbii găsite în adâncuri, acoperite de scoici şi melci în sute de ani, tunuri şi tot felul de arme, cadouri ieftine ale epocii oferite băştinaşilor naivi, hărţi originale vechi, instrumente de navigaţie şi de urmărire a astrelor, manuscrise şi scrisori, toate alcătuiau comoara de preţ a acestui memorial închinat marelui navigator.

Lifturile ne-au purtat în susul şi în josul celor zece niveluri ale clădirilor ce alcătuiau complexul în formă de cruce şi numai prin selecţie am putut vedea ceva în timpul care se scurgea cu mare viteză.

Am ieşit din nou la lumina zilei, şi eu, şi Duda, vlăguiţi de atâta mers şi dornici să bem o bere împreună, ca doi colegi de şcoală care iubesc aceeaşi materie. Eram mulţumiţi că ne simţiserăm bine în marele labirint al sălilor şi că apetitul plimbărilor împreună abia se deschisese. Şi poate că nu numai!

Micuţa Duda mă luă elegant de braţ, refuzând în mod diplomatic mâna mea, şi o pornirăm către faleza de la malul Mării Caraibelor, acolo unde, cu câteva sute de ani în urmă, Cristofor Columb îşi ancorase corabia, păşind pe acest pământ. Pe o placă mare de marmură albă, ce marca aproximativ locul, stătea scris: ȚIE, TEMERARULE, PENTRU CURAJUL ŞI CREDINȚA TA DE A DESCOPERI UN PĂMÂNT NOU, DUMNEZEU ÎȚI VA CREA UNUL, PENTRU A TE RĂSPLĂTI!

Am citit şi am memorat aceste cuvinte simbolice şi, privind Marea Caraibelor albastră şi clară, am apucat cu mai mult curaj mâna Dudei şi am continuat să coborâm către plaja amenajată parcă special pentru îndrăgostiţi. Vocea frumoasă a sârboaicei a început să fredoneze o melodie spaniolă ajunsă şlagăr: “Guantanamera”. Undeva, nu departe, se afla un mic restaurant spaniol, cu sute de lumânărele aprinse pe nisip, delimitând poteca şi făcând locul mai feeric, mai emoţional şi mai intim, chiar dacă totul era sub clar de lună.

Se lăsase seara. Era seara îndrăgostiţilor, în care zeci de perechi, tineri şi adulţi, ţinându-se de mână sau la braţ, se plimbau, se sărutau, îşi şopteau secrete doar de ei auzite şi ştiute. Promenada se desfăşura pe toată întinderea de nisip, cât vedeai cu ochii. Seara asta a fost şi seara noastră. Micuţa sârboaică continua să fredoneze cântecul şi încet, molipsindu-i pe cei care o auzeau, se iscă un murmur general, iar melodia merse din gură în gură către cele două direcţii ale plajei. Vocile se multiplicau şi curgeau, ca valurile mării, mai frumoase ca niciodată. Orchestra restaurantului amuţi, şi, parcă atrasă în acest joc al fericirii, se prinse să acompanieze frumoasa melodie a Dudei, fredonată acum de mulţi.

Vocea fetei se stinse încet, lăsând celelalte glasuri să continue, şi lacrimi fierbinţi îi umeziră obrajii. Se opri la prima bancă şi, trăgându-mă lângă ea, ne aşezarăm alături, sprijinindu-şi capul pe umărul meu. Nu departe, luna proiecta pe nisip umbra palmierului din spatele nostru. Închisei ochii şi încercai să absorb cât mai mult cu auzul acest spectacol unic, pe care nici un regizor nu ar fi putut să îl facă mai frumos. Valurile mării şi briza unduiau şi acompaniau melodia, ducând-o până departe şi, când orchestra încetă, cântecul se pierdu ca un ecou, cu o întârziere de câteva minute. Umărul meu se umezise de lacrimile Dudei. Încercai să o sărut, întorcând capul încet către faţa ei, căutându-i buzele. Dar micuţa sârboaică începu să plângă în hohote, ascunzându-şi şi mai mult faţa în mine. Îi trebui mult să redevină cea care fusese cu numai câteva clipe înainte. Nu auzeam decât freamătul mării şi suspinele ei lungi, ca ale unui copil certat de părinţi. Deschisei ochii, încercând să înţeleg cu ce greşisem şi îi căutai privirea, care era dusă undeva departe, peste valurile mării luminate acum perfect de acea lună ce te înfiora şi te făcea melancolic deopotrivă.

Schiţai un fel de scuză, într-o limbă pricepută doar de mine, ca o bâlbâială, fâstâcindu-mă total. Fusei salvat însă de mâna ei, care se aşeză pe gura mea, oprindu-mă. Buzele ei se apropiară de obrazul meu, sărutându-l, apoi îşi reaşeză capul pe umărul meu, încercând să-mi explice într-un limbaj cât mai simplu cauza plânsului.

Pe micuţa sârboaică nu o mai aştepta nimeni la New York. Soţul ei o părăsise. Doar viitorul copiilor o mobiliza să meargă mai departe, într-o încăpăţânare dusă până la sacrificiu. Duda aflase năprasnica veste cu o noapte în urmă, după terminarea concertului cu Gipsy Kings, când, entuziasmată de spectacol, mult mai plină de speranţe, sunase la New York de la un telefon public.

Vocea de la celălalt capăt al firului îi anunţase ceea ce de fapt de mult dorea să-i spună, dar nu găsise momentul prielnic decât în acea seară. Omul acela, soţul ei, o sfătuise să se întoarcă acasă sau oriunde doreşte, numai la el nu. Duda crezuse că este o glumă şi câteva ore după aceea se agăţase de această impresie ca de singura ei salvare. Dar la telefoanele date ulterior, la celălalt capăt de fir nu mai răspunsese nimeni. Fata aceasta mică, dar inimoasă, părea înfrântă de soarta ei, de propria ei soartă, ce o purtase ani de zile într-o alergătură nebună, către cel pe care îl iubise şi pentru care îşi sacrificase o parte din tinereţe.

Ascultai povestea Dudei, pe care o crezusem încheiată. Dar povestea acestei fete este lungă şi întortocheată, cu multe încâlceli şi greutăţi. Povestea acestei micuţe blonde nu avea să se sfârşească pe această plajă şi în această seară, sub o lună clară şi roşie. Povestea vieţii ei avea să continue într-o simetrie cu a mea, destinele noastre fiind parcă surori.

Cu sufletul uşurat în urma mărturisirii, micuţa sârboaică mă luă de mână şi, împreună, pornirăm către malul mării, acolo unde apa scălda ţărmul într-un du-te-vino al valurilor. Alte şi alte perechi se plimbau, fiecare cu istoria ei în suflet. Şoaptele încetară, toţi ascultând freamătul mării, parcă în semn de respect pentru cea care dăduse tonul veseliei în acea seară. Un uşor zâmbet apăru pe faţa Dudei când auzi şoaptele unor tineri care se întrebau cine iniţiase cântecul care făcuse din această seară cea mai poetică din câte trăiseră ei aici.

Duda zâmbi, dar zâmbetul ei ascundea multă amărăciune, şi continuă să păşească alături de mine, lăsând valurile să cânte muzica lor.

(va urma)