O lucrare magistrală, ”Justine, sau nenorocirile virtuţii”, prima operă publicată a marchizului de Sade, îi afundă pe cititori într-o lume dură, aflată de cele mai multe ori la marginea nebuniei. În stilul inconfundabil care i-a transformat numele într-un tipar sexual, Sade ne poartă prin Franţa secolului 18, o lume a exceselor şi a maniilor sexual împinse la extrem. Obsedat ca de obicei de contrarii şi de întâlnirea dintre acestea, autorului construieşte romanul aidoma unei comparaţii imense. Avem de o parte virtutea, castitatea, reprezentate de Justine, cea care refuză să accepte desfrâul chiar şi atunci când acesta îi invadează viaţa în cel mai crud mod cu putinţă. Iar de cealaltă parte avem o întreagă suită de personaje care nu sunt interesate decât de plăcerile trupurilor. Iar asta, în universul lui Sade înseamnă că oamenii trebuie să sufere. Pentru că marchizul ne învaţă prin această primă carte că ceea ce îţi provoacă plăcere este permis cu orice cost. Până la urmă, lumea aparţine celor puternici.

            La o primă vedere, analizând exclusive faptele prezentate, cartea şochează. Pe parcursul celor 600 de pagini, întâlnim aproape toate perversiunile cunoscute umanităţii. De la preoţi violatori care folosesc crucifixul pentru a dezvirgina adolescente şi până la baroni care nu îşi pot da drumul decât privind fecioare golite de sânge, toate grozăviile par să îşi găsească locul în universul lui Sade. Însă ar fi nedrept să spunem că volumul se rezumă doar la o enumerare a celor mai bolnave fantezii. Sade nu vorbeşte despre desfrâu dintr-o perspectivă aseptică, criminalistică. Punctul forte al cărţii este tocmai încercarea de a înţelege şi a justifica răul ca o alternativă viabilă. Sade ucide explicând în acelaşi timp că aceasta este cea mai bună variantă: “Închipuindu-şi că este cea mai desăvârşită de pe pământ, crezându-se cea mai însemnată, creatura aceeasta înfumurată care este omul a pornit de la acest principiu fals pentru a-i încredinţa pe ceilalţi că acţiunea care o nimicea nu putea fi decât o ticăloşie; dar trufia ei, sminteala ei nu schimbă cu nimic legile naturii; nu există fiinţă care să nu simtă în străfundurile inimii cea mai aprigă dorinţă de a scăpa de cei care o stânjenesc sau a căror moarte îi poate fi de-un folos oarecare; iar de la această dorinţă până la efect, îţi închipui tu oare, Therese, că deosebirea este cu adevărat mare?”

            Stilul este baroc, se insistă pe multitudinea detaliilor, ceea ce conferă naraţiunii de multe ori aspecte şocante. Sade îşi construieşte cele mai brutale scene folosind o abundenţă de descrieri, fără să evite lucrurile cu adevărat înfricoşătoare. Citeşti şi te înfiori, de multe ori pentru că îţi dai seama că instinctele primare descrise în carte nu îţi sunt chiar atât de străine. Toate aceste descrieri ale ororilor se împletesc cu pasaje filosofice complexe, în care ideile sunt despicate şi întoarse pe toate părţile, părând de multe ori irefutabile. Te îngrozeşti înţelegând cât de banală şi normală poate să apară violenţa, crima, atunci când sunt îmbrăcate cu straiele elegante ale filosofiei.

            Personajele sunt antagonice şi sunt construite prin hiperbole aproape de fiecare dată. Trăsăturile lor sunt mult exagerate, atât în cazul pozitiv cât şi în multitudinea de cazuri negativă prezentă în roman. Ideea principală de la care pleacă Sade este conflictul dintre bine şi rău, extrapolat şi generalizat la întreg universul fiinţativ. Există Justine, care reprezintă un ultim bastion al binelui, un zid care refuză să se prăbuşească sub asalturile nemiloase ale tuturor celor ce îi vor rău. Şi, pentru a sugera şi mai bine puritatea fetei, în jurul ei sunt numai monştrii, care nu se sfiesc de la a face orice pentru a îşi spori plăcerea şi pentru a-i demonstra că speranţa nu mai există demult: “Există oare vreun bărbat cu scaun la cap care să îşi dorească să-şi împartă desfătarea cu curtezanele? Şi totuşi, nu există milioane de bărbaţi care au parte de mari plăceri cu aceste creaturi? Prin urmare, există toţi atâţia indivizi încredinţaţi de ceea ce stabilesc eu aici, care, fără să bage de seamă, îl pun în practică şi care îşi bat joc de-aceia ce-şi justifică acţiunile prin bunele principii, iar toate acestea pentru că universul e plin de statui organizate care se duc, vin, fac, mănâncă, mistuie, fără să priceapă vreodată ceva.”

            Prezenţa unui număr atât de mare de personaje negative afectează într-o oarecare măsură credibilitatea cărţii. Sade pretinde că s-a inspirat din societatea în care trăia, dar dacă acceptăm asta, înseamnă că Franţa secolului 18 era plină de sociopaţi şi de criminali, ceea ce este greu de crezut. Mai degrabă ar trebui să înţelegem că Sade a generalizat şi a folosit aproape exclusiv exemple de sceleraţi pentru a accentua şi mai mult contrastul dintre castitatea şi puritatea lui Justine şi răul în stare pură care pare să se manifeste prin toate celelalte acţiuni din carte. Nu ar trebui astfel să mire pe nimeni comparaţia pe care autorul o face în final între Justine şi Isus şi mai ales nu ar trebui să mire pe nimeni că într-un final excepţional, puritatea pierde fără drept de apel bătălia, fiind renegată de însăşi natură.

            Proza este fluentă, iar autorul reuşeşte să redea foarte bine atmosfera societăţii franceze din acea vreme. Descoperim reminiscenţe ale perioadei medievale, descoperim lorzi care au impresia că averea le dă dreptul să facă orice, descoperim un stat incapabil să facă faţă cu brio problemelor de ordin legal. Nimic nu este sigur, nicio decizie finală, iar cititorii nu ştiu niciodată pe ce drum o va lua acţiunea în continuare. Şi totuşi, în ciuda acestei nesiguranţe generale, binele şi răul se disting de fiecare dată. Ideea centrală a romanului este chiar bătălia dintre principii, iar pentru asta Sade a construit totul astfel încât între lumină şi întuneric să nu existe niciodată asemănări. Justine rămâne până la sfârşit încătuşată de puritatea fiinţei ei, iar torţionarii nu trec niciodată prin mustrări de conştiinţă, decât poate aparent, doar pentru a plănui în secret o grozăvie şi mai cumplită. Şi până la urmă, Sade ne face să acceptăm cu groază că în răul făcut conştient şi cu zâmbetul pe buze există un sâmbure de măreţie: ”Îndârjiţi de această dintâi fărădelege, sacrilegiile nu se opresc defel acolo: îi zic copilei să se dezbrace, o culcă pe burtă pe o masă mare; aprind nişte lumânări, aşază chipul Mântuitorului nostru pe noada copilei şi îndrâznesc să săvârşească, pe fundul ei, cea mai de temut dintre tainele noastre. Am leşinat la această înfiorătoare privelişte, mi-a fost cu neputinţă s-o îndur. Văzându-mă în această stare, Severino spuse că, pentru a mă obişnui, trebuia ca, la rândul meu, să slujesc drept altar. Sunt înşfăcată; sunt aşezată în acelaşi loc ca şi Florette; sacrificiul se săvârşeşte, iar ostia... acest simbol sacru al preamăritei noastre religii... Severino pune mâna pe ea, o îndeasă în scârbosul locaş al sodomitelor sale desfătări... o înfundă ocărând... o striveşte cu josnicie sub înteţitele lovituri ale monstruoasei sale darde şi azvârle, hulind, pe chiar trupul Mântuitorului său, necuratele valuri ale torentului destrăbălării sale...!”

            O carte pentru care a fost înfierat de contemporanii săi, ”Justine, sau nenorocirile virtuţii” are avantajul că poate fi înţeleasă de cititorul de astăzi în două feluri. Putem descoperi în ea fineţea filosofică a răului argumentat şi ridicat la rang de ţel suprem, putem înţelege de ce clipa merită trăită şi pentru ea oricine poate fi sacrificat, sau, din contră, putem să ne bucurăm aidoma unui film porno de toate scenele sexuale care împânzesc romanul de la un capăt la altul. Un maestru al literaturii sexual, marchizul de Sade reuşeşte să scrie 600 de pagini despre cele mai şocante orgii fără să folosească măcar o dată un cuvânt vulgar, demonstrând încă o dată capacităţile nebănuite ale limbii literare franceze. Deşi până la urmă, încă nu s-a inventat limba care să poată descrie ce poate face o fată tânără cu limba...

Bibliografie 

Sade – Justine, sau nenorocirile virtuţii – Trei – 2008