Motto: „ Laws of nature are human inventions, like ghosts. Laws of logic, of mathematics are also human inventions, like ghosts. The whole blessed things are human inventions, including the idea that isn’t a human invention. The world has no existence whatsoever outside the human imagination. It’s all a ghost, and in Antiquity was so recognized as ghost, the whole blessed world we live in”
Robert M. Pirsing – Zen and the Art of Motorcycle Maintenance

Personaje:
Tânărul
Bătrânul
Copilul

O stradă puţin frecventată.

Bătrânul merge moderat, calm, egal.

Tânărul vine din spate, cu pas nervos. În momentul în care îl vede pe Bătrân, Tânărul are o mică ezitare şi priveşte concentrat în ceafa celui din înaintea sa; la care acesta se opreşte, se întoarce şi începe să-l privească şi el insistent pe Tânăr.

Tânărul îşi învinge ezitarea şi îşi continuă drumul până în dreptul Bătrânului.

În tot acest timp Bătrânul l-a urmărit cu privirea aceea insistentă până când Tânărul ajunge în dreptul său. În acel moment Tânărul se opreşte şi el.

Tânărul (vrând să pară degajat): Nu vă supăraţi, caut strada „Frumoasă” !
Bătrânul (cu umor): Nu mă supăr. Caut-o !
Tânărul (brusc agresiv – cu o tentă de familiaritate): De ce mă priveşti aşa, domnule? Ai ceva să-mi spui? Cred că mă confunzi cu cineva, eu nu te cunosc!
Bătrânul (moale, continuând să-l privească): Nu mă cunoşti? E un fel de a spune…
T (acelaşi joc): Ei da, nu te cunosc! Ai vrea, cumva, să adaug un “re” înainte ca să ai, apoi, ce insinua? Ei bine, nu! Nu te cunosc, nu te-am cunoscut, nu vreau să te cunosc şi (violent) du-te dracu’ !
B (mai mult amuzat decât şocat): Fii mai politicos, tinere! Dacă, într-adevăr, nu mă cunoşti, de ce mă insulţi?
T (enervat): Devii insinuant, vrei să spui… las-că ştiu eu ce vrei să spui!
B (ironic): De unde ştii dacă nu mă cunoşti?
T (vrea să pară şi el ironic): Prin telepatie, din stele, pe bază de calcul al probabilităţilor; ştii, am jucat şi la loto cu anumite scheme şi era să câştig.
B (calm): Dar n-ai câştigat. Eu, fără să mă servesc de toate astea, văd, undeva în tine, că mă cunoşti!
T (enervat, căutând să pară amuzat şi obraznic): Asta-i culmea! În fond, cine eşti şi ce vrei? Vre-o rudă îndepărtată care m-a ţinut în braţe când eram mic şi mă schimba când făceam pipi?
B (calm): Mai eşti şi prost crescut pe lângă altele! Fii sigur că dacă ar fi fost aşa, aş fi ştiut să-ţi dau câteva la fund când trebuia!
T (acelaşi joc): Atunci eşti vre-un idiot de profesor din şcoala elementara care, după ce a făcut tot posibilul să te îndobitocească prezentându-ţi toate noţiunile sub formă “intuitivă” şi te-a făcut să crezi că toate sunt aşa cum le vede el cu mintea lui sclerozată, dându-ţi totul de-a gata şi invitându-te: “Hai, înghite, nu te mai osteni, dragă, să mesteci, altfel o să ai o digestie proastă, cunosc eu un caz…” şi aşa mai departe; apoi, peste ani, când te întâlneşti cu el, mai are şi pretenţia să-l saluţi până la pământ: “Să trăiţi, dom’ profesor, vă sunt adânc recunoscător c-am ajuns un dobitoc ideal – e aşa de comod să fi dobitoc! – şi asta numai datorită Dumneavoastră! Veşnica mea recunoştinţă!”…Ce vrei, dom’le, cum să-mi materializez recunoştinţa asta? Vrei bani? (Scoate portofelul) Poftim, asta e tot ce am – dacă consideri că-ţi ajunge atât pentru convertirea în bani a recunoştinţei mele! Ţi-ajunge? Si acum, te rog, lăsa-mă în pace!
B (imperturbabil): Din moment ce nu mă cunoşti şi nu vrei să mă cunoşti, pentru ce toate astea? Crezi ca plătindu-mă scapi de mine? Este mult mai uşor altfel: pur şi simplu să pleci, să-ţi vezi de treabă şi să mă laşi aici! Ei, ce zici?
T (dezorientat): Acum după ce m-ai oprit…
B: Te-ai oprit singur!
T: M-ai făcut să mă opresc!
B: Îmi atribui acţiuni care nu-mi aparţin! Te-ai oprit, pentru că ai simţit nevoia să te opreşti!
T (cedează): În fine, să zicem. Acum după ce m-am oprit “singur”, sunt curios! (Glumind) Curiozitatea-i o boală a femeilor care-o au toţi bărbaţii. Recunosc – sunt curios!
B (insinuant): Numai atât?
T: Ei da, numai atât! N-am afirmat nimic altceva. Nici n-am spus că vreau să te cunosc, ci că sunt doar curios; vreau să văd până unde o să mergi…
B (acelaşi joc): Să merg, cu ce?
T (da semne de enervare): Iar începi? Să ştii că n-o să reuşeşti să mă scoţi din sărite! Sunt calm, extrem de calm, când vreau. Şi acum vreau să fiu aşa!
B: A fost greu la început, nu?
T (surprins): Ce?
B: Cum ce? Să fii calm; să încerci să fii calm, să îţi impui să fii calm; să încerci să nu laşi în tine ghimpele, neliniştea, fluidul acela vâscos care te înconjoară din toate părţile căutându-ţi fisura pe unde să poată intra şi odată intrat, să te inunde. A fost greu să-l faci să treacă pe deasupra ca un fluid care nu udă anumite corpuri, ne lăsând nici o urmă a trecerii lui peste ele.
T (neliniştit): Aiurezi! Iar începi cu insinuările fără obiect!
B: Dacă sunt fără obiect, de unde ştii că sunt insinuări?
T (enervat): Lasă paradoxurile astea tâmpite! Eu nu am obiceiul să despic firul în patru! Poate că, într-adevăr, sunt pe aproape de dobitocul ideal. Îmi plac lucrurile clare. Nu mă pricep la subtilităţi. Nu am timp de aşa ceva. Sunt atâtea alte lucruri de făcut.
B (îngânându-l): „Nu am timp de aşa ceva. Sunt atâtea alte lucruri de făcut…” (Serios) Îţi găseşti atâtea lucruri pe care, apoi, te convingi singur că trebuie neapărat să le faci! (Insinuant) Cunoaştem, cunoaştem… (Iar serios) E mai uşor să nu despici firul în patru, ci să îl „implici” – dacă se poate spune aşa – să îl înnozi de zeci de ori, să-l faci mai palpabil , chipurile, prin asta, să nu mai fie un mister firul ăsta atât de subţire la care te-ai gândi la un moment dat: ia uite cât de subţire e şi încă se mai poate tăia în patru, în opt, în nouăsutenouăzecişiopt…pe când înnodat e altceva: e gros, e consistent şi, în plus, nu-ţi creează nici nelinişti, nu te face să te gândeşti că dacă l-ai tăia în nu ştiu câte bucăţi s-ar putea ca până la urmă să nu mai rămâi cu nimic şi să îţi spui că degeaba l-ai tăiat, pentru că tot nu ai reuşit să-l cunoşti.
T: Recunosc. Ei şi?
B: Nimic altceva decât o constatare. Te supără?
T: Pe mine nu, dar mi-e milă de dumneata.
B (amuzat): Milă, de ce?
T: Pentru că eşti bolnav incurabil!
B (şi mai amuzat): Şi de ce, mă rog?
T: De senilitate! Când nu mai poţi gusta, pipăi, vedea, mirosi, auzi ca lumea, îţi mai rămâne ceva; într-adevăr „ceva” care pentru voi ăştia ajunşi ca dumneata se pare că e totul: vă mai rămâne să vă faceţi „înţelepţi”, să începeţi să „simţiţi” totul cu ajutorul raţiunii, să faceţi tocmai ce mă acuzi că fac eu, însă altfel. După ce aţi tăiat firul în nu ştiu câte mii de bucăţi şi a dispărut, îi negaţi existenţa pentru că nu mai puteţi să-l simţiţi „raţional”, l-aţi omorât; pentru că nu mai este pentru voi nimic altceva decât un fir tăiat în mii de bucăţi şi pe care recompunându-le, obţineţi din nou firul, dar lipsit de viaţă, şi atunci spuneţi foarte satisfăcuţi de voi înşivă: acesta este un fir şi nimic altceva, ne observând că de-acuma e ceva mort, inexpresiv. Pe când noi, eu, poate nu-l despicăm, îl înnodăm, însă nu pentru ne e frică că n-o să-l mai simţim, ci tocmai pentru a-l simţi mai bine!
B: În vorbe, în vorbe, tinere! Cel puţin la tine. Pentru că oricât ai înnoda firul ca să-l poţi gusta, pipăi, vedea, etc. pentru a-l „simţi” mai bine, dincolo de toate astea mai este „ceva” care nu ţine nici de vedere, auz şi altele asemenea şi, cu atât mai mult, de raţiune. Şi de care îţi e o frică imensă, instinctivă, animalică. Altfel eu nu aşi mai fi aici ca să te faci că nu mă cunoşti. De fapt, degeaba îţi zic „tinere” pentru că tu eşti, oricum, mai „bătrân” decât mine. Mie ar trebui să-mi fie milă de tine dacă aş mai putea, cum zici tu, să mai simt, ca lumea, ceva!
T (neliniştit): Ei aş!
B: Te minţi, te minţi singur! Cum te minţi şi când spui că nu mă cunoşti! Încerci să prinzi neliniştea într-o formă cât mai stabilă, cât mai îngroşată, cât mai „raţională” şi „inteligibilă” ca să scapi de ea şi te minţi că vrei să o „simţi” cât mai bine! Dovada? Eu sunt dovada; şi faptul că refuzi cu încăpăţânare să mă recunoşti!
T (din ce în ce mai neliniştit): Iar începi? De ce m-ai ales tocmai pe mine? Sunt eu mai breaz decât alţii? Am stea în frunte? Ţi-a spus cineva că nu o simt, că încerc să nu o simt, că nu vreau s-o accept…(îşi dă seama de ceva) nu că nu vreau s-o accept, altceva am vrut să spun…
B (râzând): Cald ! Cald ! Cald !
T (încercând să-şi revină şi să pară muşcător): Ei na, am ajuns să ne jucăm acum!
B: Parcă până acum ce am făcut? Tu ai început, eu continui.
T (acelaşi joc): Vrei o trotinetă? Ştii, la noi pe stradă stă un puşti, care e în clasa a doua. Într-o zi, văzând că bunică-său, pensionar, care citeşte tot timpul ziarul şi nu are altceva de făcut decât să-l trimită să-şi facă lecţiile, a oftat: „Of, de-aş ieşi mai repede la pensie să mă trag toată ziua cu trotineta….”
B: Începi să devii sarcastic şi inteligent. Sau încerci, ceea ce, s-ar părea, e tot una. Şi aşa zi: de la bătrâneţe la copilărie nu-i decât un pas; întrebarea e: îl faci, trebuie să-l faci când vine timpul şi eşti încă lucid, sau te opreşti? Ei, vezi că ne înţelegem? De fapt e şi normal, doar ne cunoaştem de atâta timp.
T (vădit neliniştit, dintr-odată mai mult decât înainte): Nu, e de-a dreptul idiot că stau de vorbă cu dumneata! La revedere! Sau, mai bine, încă o dată: du-te dracu’! (Întoarce spatele hotărât. După câţiva paşi începe să şovăie şi apoi, parcă împotriva voinţei sale, se întoarce. În tot acest timp Bătrânul l-a urmărit calm, zâmbind, nici măcar curios, ca şi cum ar fi ştiut ce se va întâmpla).
T (furios): Poftim, m-am întors!
B (zâmbind, calm): Văd.
T (acelaşi joc): Ştiai, nu?
B (idem, moale): Poate…
T (din ce în ce mai furios, căutând să se calmeze): Ştii de ce m-am întors? (Ezitare, apoi prinde ideea din zbor) Ca să-ţi spun o poveste. Ştii, povestea aia – care, de fapt, nu-i o poveste, ci o tâmpenie – aia cu ideile; puţine, da fixe. N-o fi ea prea originală, nici ca tâmpenie măcar, dar dumnitale ţi se potriveşte!
B: Iar începi să te apropii! Cald! Cald!
T (din nou scos din calmul aparent pe care reuşise să-l capete. Vădit neliniştit, făcându-şi singur curaj): Da mai termină odată!
B (fără să-l ia în seamă): Sunt într-adevăr unilateral! (Nu acuzator, constatativ) Dar vina nu-i a mea, ci a ta care m-ai conceput aşa şi n-ai vrut să mă vezi până când n-am ajuns aici.
T (este din ce în ce mai neliniştit dar şi mai atras de cele ce-i spune Bătrânul)
B (glumind): Iartă-mă că-ţi plătesc cu aceiaş monedă: asta-i cum ar fi chestia aia cu tatăl propriului tău tată care, la rândul său, e fiul tău şi cumnatul surorii tale care, şi ea, e fiica fiului propriului tău tată. Logic, nu? Ca şi logica ideilor fixe, de altfel. Poate, până la urmă, reuşesc să te conving, cu logica asta, că totuşi mă cunoşti.
T (chinuit): Recunosc, recunosc orice, dar lasă-mă să plec.
B (moale): Te ţine cineva aici? Ne-am întâlnit doar „întâmplător”, „întâmplător” ca de altfel de atâţia ani de când ne cunoaştem şi de când nu mă saluţi; treci pe lângă mine şi nu-mi dai nici o atenţie. Te-am pus eu, astăzi, să te opreşti? Te ţin eu, acum, aici? (Poruncitor) Hai, pleacă!
T (nu se urneşte).
B (ton de uşoară imputare): Vezi că nu vrei să pleci? Vezi că acum, cu toate că te temi – şi numai eu ştiu cât te temi de momentul ăsta – ai totuşi nevoie de mine, eşti nevoit să mă recunoşti? A venit şi clipa asta! Nu-i vina mea. Tu ai vrut-o, ai făcut tot posibilul ca ea să vină !
T (copleşit): Doamne, de s-ar termina mai repede!
B: Ai spus ceva?
T (strigă): Doar atât: de s-ar termina mai repede!
B: Să se termine, ce? A, înţeleg, înţeleg… Ai avut atâta timp răbdare şi tocmai acum te grăbeşti? Uite, eu nu mă grăbesc deloc , pentru că tot aia e!…Când îţi sună ceasul, atunci… Până atunci, oricât ai vrea, degeaba….(Confidenţial) Crezi că pe urmă, ştii când: după ce vei scăpa de mine, o să-ţi fie mai uşor? Te înşeli! Cu mine, cel puţin, te obişnuiseşi şi eram destul de comod pentru tine. Nu te deranjam deloc pentru că mă ştiai „acolo”, pus bine undeva. Îmi cunoşteai toate tabieturile şi, în plus, îţi devenisem atât de familiar încât, fără să te prefaci, nici nu mă mai vedeai. La început, într-adevăr, a fost altfel. Îţi aminteşti?….Erai mic – vre-o trei, patru ani – când ţi-am apărut prima dată în faţă. Eram în spatele oglinzii. Stăteai şi te uitai pierdut în ea şi deodată am apărut eu! Atunci mă născusem! Ai spart oglinda vrând să pui mâna pe mine şi ce te-ai mai speriat când ai văzut că nu m-ai prins!
T (coborând în el însuşi): Da, îmi amintesc… Deci tu erai atunci! Şi cât am mai plâns după aceea şi cât te-am mai căutat şi ce frică mi-era că totuşi te voi găsi!… Nu ştiam că mă joc cu focul şi că e mai bine să nu-l aprind, să nu te mai caut!… Simţeam doar, simţeam asta, dar nu ştiam încă!… Asta am învăţat-o mai târziu.
B: Da, mai târziu, când ai învăţat – aparent – să fugi de mine cu toate că nu puteai s-o faci deoarece eram tot timpul împreună cu tine şi oricât ai fi încercat era degeaba. Şi tot degeaba încercai să mă şi distrugi…Ca atunci, ştii când, când cu ei doi: el şi cu fata aceea…
T (reluând vorba din gura Bătrânului):….când a apărut el, al treilea şi mi-a furat-o…da în parcul acela, chemat de ei, atras de ei, simţeam că trebuie să fie acolo amândoi… şi cele două statui între care eram aşezat la distanţă egală: una reprezentând renunţarea, supunerea în faţa unui „ceva” căruia nu i te poţi împotrivi pentru că e din afară şi nu-l cunoşti – erai tu; cealaltă reprezentând efortul de rupere de tine însuţi, de revoltă îngenunchiată, care vibra cu atât mai mult în degetul mare şi în genunchiul piciorului stâng şi în talpa celui drept prin contactul dureros cu pământul care le ţinea şi le împingea în sus în acelaşi timp…. şi eu care nu mă puteam smulge dintre cele două statui… şi aerul care vibra, îl simţeam cum vibrează, cum se transmite prin el fluidul venit de la ei: fluidul lui, puternic, autoritar, dominator şi în acesta diseminat, dispersat, insinuat, fluidul ei… şi ruperea dureroasă, carnală, a tălpilor mele de asfaltul aleii, urcându-mi paşii spre ei, odată cu statuile, cu mine şi cu tine la distanţe egale; simetrice aceste statui faţă de mine cel rupt în două: o parte în tine – abandonul, acceptarea neliniştii, statuia din stânga; o parte în mine – revoltatul, statuia din dreapta – într-un singur trup amândouă… şi ei se sărutau, se sărutau prin mine, el o săruta prin mine; sau nu, eu o sărutam prin el şi ea îmi răspundea mereu prin el… El, El, El…mereu El între mine şi ea: eu de o parte şi ea de alta şi mereu El, al treilea, la mijloc!… de ce trebuise să apară el între mine şi ea?… şi încă, înainte, aceeaşi întrebare în legătură cu ea: de ce trebuise să apară ea şi ceea ce se numeşte „dragoste” pentru că nu şti cum să-i spui altfel: „bucurie”? , „chin”? … Şi atunci te-am spart, statuie a neliniştii, am vrut să te sfărâm pe tine în ea! A triumfat revoltatul, statuia din dreapta! Credeam că am reuşit să te înving! Şi am reuşit să mai câştig încă una din bătăliile date cu tine, dar nu războiul…
B (ca un ecou): Nu războiul…De atunci ai început să nu mai vrei să mă recunoşti! După aceea însă, când convins c-ai scăpat de mine, ţi-am râs în nas! Ştii tu când…
T (speriat): Nu, asta nu, nu vreau să-mi amintesc! Nu vreau!
B: Nu tu îţi aminteşti, ci eu! Eu trebuie să-mi amintesc, acum când mai am atât de puţin… era atunci când…
T (reluând vorba din gura Bătrânului):…când mă săturasem să mai cred în ceva…. nu mai credeam în nimic… decât în mine însumi…. şi NIMICUL ăla din afară a început încet, insidios, pervers să mă apese până a ajuns la o presiune imensă… care tindea să mă anuleze…să mă reducă chiar la NIMIC …. în numele cui? …al raţiunii …al unei raţiuni ce călca în picioare Raţiunea … făceam ceva pe ceva pe ea, dar făceam şi pe mine de frică…mai mult pe mine decât pe ea… o frică iraţională …de nedescris… ca un ultim orgasm izbăvitor…implozie…. erai tu care mă zdrobeai…
B (triumfător): Atunci am învins eu, recunoaşte! Ai închis ochii – ca şi acum – şi te-ai aruncat în braţele mele! Eram gata să câştig definitiv, să te distrug pentru toată viaţa, să te fac să curgi în mine, să devii inform pentru totdeauna din cauza rigidităţii exterioare, care realiza efectul invers înăuntru: împrăştierea în „de ce-uri” fără răspuns…
T: Da, dar n-ai câştigat!
B: Nu a fost meritul tău, ci slăbiciunea mea! Te-am crezut prea repede învins şi apoi te-am scăpat iar din mână şi iar ai încercat să nu mă mai vezi! Ştiai că nu poţi scăpa altfel de mine!
T (de data asta el triumfă): Aici a fost greşeala ta capitală! Ai crezut că încerc să nu te mai văd, dar n-am făcut-o! Am VRUT să nu te mai VĂD, atâta timp cât nu voi putea să te VĂD altfel: palpabil, să te pot înţelege! Am început să te lucrez, să-ţi dau formă şi tu nici nu bănuiai măcar lucrul ăsta, încercând mereu să mă loveşti pe la spate, crezând că te-am scăpat din vedere, cum ai încercat şi atunci, în vara aceea, la mare când era să mă înec…şi ce stupid erai când nu reuşeai şi nu puteai înţelege de ce nu reuşeşti…şi cum mă mai distra mutra ta imbecilă!
B (brusc luminat): Deci asta era!? Acum înţeleg multe!… (Răzbunător) Ei şi, crezi că mi-a prins rău? Uită-te la mine cât de liniştit sunt acum!… În schimb tu…tu eşti într-o stare mult mai rea decât atunci când ai spart oglinda aceea, oglinda aceea din copilărie, mult mai rea! Eu, în curând, voi ajunge ACOLO, dar tu? Tu ce vei face după ? Hai, spune! Şi pentru că tot a venit vorba, am să-ţi mai spun ceva, un mare secret, un secret legat de două şanse ce ţi s-au oferit de a scăpa atât de mine cât, mai ales, de tine. Şi ce frică m-a apucat atunci şi pe mine că n-ai să le ratezi! Măcar una din două. Dar le-ai irosit pe ambele. Şi a treia, acum pot să-ţi spun, nu se va mai ivi!
T (extrem de interesat): Ce tot bălmăjeşti acolo? Ce şanse?
B: Prima ţi-a fost o dată la munte. Nu părea a fi nimic extraordinar. Dar Totul era Extraordinar… atunci când urcai pe munte…. concentrat, fixat în fiecare punct al urcuşului. Şi odată ajuns sus orice reprezentare a unei realităţi dispăruse. Nu exista nici trecut şi nici viitor. Numai Prezent. Şi Tu nu mai erai şi nici Eu. Era numai acel PREZENT şi nimic altceva… A doua a fost la mare… dar altă dată, nu când erai să te îneci. Într-o dimineaţă liniştită cu un soare roşu tăiat la mijloc de orizont…încremenit de atâta roşu…toate încremeniseră ….şi micile valuri pline de sânge…şi vântul plângând de atâta încremenire şi neputinţă… Iar nimic extraordinar. Dar Totul era, din nou, Extraordinar… eu dispărusem…. te pierdeai în Tine. În Marea calmă, nesfârşită. În Tine era Totul. Şi tu erai peste Tot. Erai doar ecoul ecoului unui dangăt de clopot blând ucis în ruga de seară a Mării înfiorând Câmpia….
T (enervat): Aiurea! Nu-mi amintesc nimic…
B: Aşa sunt şansele acelea: odată ratate să nu-ţi mai aduci aminte de nimic…
T (scos de-a dreptul din sărite): Da mai termină odată, bătrân smintit! N-ai vorbit o viaţă întreagă cât meliţi acum!
B: De ce să termin? Nu m-asculta dacă nu vrei. (Începe să vorbească mai mult pentru sine) Eu simt nevoia să vorbesc, să mă ascult… Atâta timp cât mă mai aud încă, ştiu că mai sunt. Apoi… Vreau să merg până la capăt, lucid…Noi, bătrânii, care am ajuns până aici suntem obligaţi să mergem până la capăt, să ne ţină puterile până ACOLO…
T (s-a mai calmat): Îţi vine uşor să vorbeşti! Acum e uşor pentru tine, e bine, nu ? (Brusc revoltat) Dar eu, eu ce să fac? (Cu ură) Învaţă-mă! Hai, spune! Eu te-am făcut ceea ce eşti, eu te-am adus până aici, eu te-am izolat din MAREA NELINIŞTE, am împietrit o parte din EA, am făcut-o să sclipească material, diamantin, în tine, schimbând mereu jocul de lumini pe diferitele faţete pe care le-am şlefuit cu migală…şi EA n-a mai curs şi a căpătat formă şi conţinut dens prin tine…şi tu, acum, eşti liniştit şi împăcat cu tine însuţi cum sunt doar anumiţi bătrâni care mor exact atunci când trebuie, când, de fapt, au încetat să mai existe ajungând la echilibrul total şi final. Mie-mi datorezi toate astea, fără mine n-ai fi nimic din ce eşti acum, sau, mai bine zis, din ce o să fi în curând ! (Amar) Ai puţină recunoştinţă, ce dracu’!
B (ca şi când nu l-ar fi auzit): Să mă ţină puterile până ACOLO…
T (speriat): Hei, Bătrâne!
B (se trezeşte pentru o clipă): Cum, ce ai zis?
T (prinzându-l de rever, aproape de faţa acestuia): Eu te-am făcut aşa, eu te-am adus până aici! Nu poţi pleca fără să-mi spui, nu mă poţi fura!…
B (îşi pierde din nou luciditatea, reîncepe ca o litanie): Să ajungi închis în tine, egal din toate părţile, la forma aceea perfectă care conţine cel mai mare volum dintre toate corpurile cu aceiaşi suprafaţă… corpul aproape perfect, corpul aproape rigid…doar un pas, ultim pas, până la aceste două limite… şi apoi…(îl străbate un fior) liniştea!
T (a cărui agitaţie a început să crească şi, odată cu ea, frica): Hei, Bătrâne, nu mă auzi? De ce te pregăteşti de plecare? N-a venit încă clipa! (Rugător) Bătrâne, mă auzi? Răspunde!…Nu poţi pleca încă!
B (deodată cu o energie de care nu l-ai mai putea crede capabil) Nu, nu mă mint…liniştea…nu m-am minţit niciodată şi n-aşi vrea tocmai acum… liniştea… dacă aş ştii că o fac, aş termina-o mai repede!….
T (revoltat): Nu se poate! Doar pentru fiecare lucru trebuie să existe o formă, ceva pe care să-l poţi înţelege…. Şi mările şi oceanele, oricât ar fi de mari, au o limită, ştiu că există această limită, ştiu că au NIŞTE maluri, undeva, departe, dar le au!…Şi chiar NIŞTE ăsta, atât de vag, are în el ceva concret, cuprinzând terminaţia…. Şi până şi INFINITULUI, cât e el de infinit, i s-a găsit o formă sub care să-l poţi pricepe, simbolic măcar… Până şi copiii îl ştiu, îl învaţă la şcoală, îl desenează încă înainte de a merge la şcoală sub formă de opt cu codiţă – o mâţă culcată, căzută în somn adânc uitând să mai şi respire – fără să ştie măcar că se joacă cu INFINITUL, îl au în mână, palpabil, pentru că dacă ar şti, i-ar suprima şi ei codiţa aceea inofensivă din desenele lor care poate fi totuşi generatoare de nelinişti, prin care mâţa se poate scurge din forma perfect rotunjită - două cercuri lipite… Trebuie, trebuie să poţi înţelege orice, orice lucru, ca să nu te mai temi de el…şi pe tine, Bătrân neputincios, te-am adus până aici ca să te pot înţelege. Ştiu că cea mai mare şmecherie a Diavolului este să te facă să crezi că nu există. Însă tu eşti aici, exişti, Diavol bătrân. Nu poţi pleca încă! Nu te-am înţeles!…
B (continuă litania cu voce scăzută): Şi când voi ajunge ACOLO va fi bine, atât de bine! Corpul rigid…corpul perfect… corpul rotund….sfera!….liniştea…. (vocea i se pierde din ce în ce mai mult) şi apoi… nu va mai fi APOI, nici INAINTE, nici ACUM, nici…
T (revoltat, cu ură): Stai hoţule, hoţ infam, nu mă lăsa! Stai, nu duce cu tine tot! Eşti înţelept şi ştii atât de bine LUCRUL ACELA! Tu însuţi ai spus-o; eşti unilateral, eşti întruchiparea ACESTUI LUCRU, a ACESTEI CERTITUDINI, chiar dacă ea nu e adevărată! Ce vorbesc? Simt că-mi pierd minţile! Nu se poate să nu fie adevărată, nu-i aşa că nu se poate? Spune că nu se poate!… Doar e ceva palpabil, pe care îl poţi înţelege! Dovada eşti tu, tu care exişti! Nu există alt adevăr!…Spune-mi LUCRUL ACESTA, CERTITUDINEA ASTA CARE EŞTI TU! Atâta doar!… Nu-ţi cer mult, o nimica toată pentru tine. Spune-mi! (Îl scutură) Spune-mi!
B (fără să-audă, schimonosit brusc. Se pare că se trezeşte. Cu ultimele puteri încearcă să strige fără să izbutească ): Nu! Nu!…Îl văd, abia acum îl văd!… Ah, cum am greşit!……. Cum m-am minţit!… Factorul acela… INSTABILITATEA…. TREIVIRGULĂPAISPREZECE….FRACŢIA NEPERIODICĂ… Fără sfârşit… Ah! (Dispare)
T (sincron în gesturi cu Bătrânul, absolut sincron, reproduce sfârşitul acestuia).
Copilul (apare în fugă speriat): Nene, Nene, unde eşti? (Tânărul, buimac, nu mai ştie de el. Copilul îl vede,  se repede şi-l scutură) Nene, Nene, de când te caut! În sfârşit te-am găsit! (Plânge)
T (absolut dezorientat) Ah, Bătrâne! (Dă cu ochii de Copil; îl apucă de mână bucuros) Tu eşti, Bătrâne ? Ştiam că n-ai plecat, nu se putea să pleci! (Strânge mâna Copilului).
C (plânge mai tare): Mă doare, ce faci?
T (acelaşi joc): Acum e bine… aşa e bine… te simt… n-ai plecat….eşti lângă mine…n-o să pleci, nu-i aşa? (Strânge mâna Copilului şi mai tare)
C (ţipă)
T (trezindu-se brusc, i-a dat drumul Copilului): Tu?! Cine eşti?
C (plângând mai molcom): Mi-era frică, ştiam că eşti aproape şi nu te găseam! Mi-era frică…Dar acum te-am găsit!…
T (revoltat): Şi el, el unde e? Unde s-a dus? De ce te-a trimis pe tine în locul lui? (Îl scutură pe Copil cu ură) Sunteţi complici, las-că ştiu eu! Vă bateţi joc de mine! De el am nevoie, nu de tine! Unde e?
C (ţipă): Lasă-mă!
T (din ce în ce mai agitat. I-a dat drumul Copilului) De ce toate astea? De ce? Iar s-o iau de la început când totul părea atât de clar? Şi de unde s-o mai iau şi încotro? Mai pot, mai e omeneşte posibil? (Către Copil) Răspunde! Răspunde, n-auzi?!
C (speriat de data aceasta nu de acţiunile şi de vorbele Tânărului, ci de ceva din afară) Auzi?! (i-a dispărut şi plânsul din cauza fricii) Mi-e frică…se aproprie! …Vine!…Nuuu! (Îşi pune mâinile la urechi)
T (reproduce de data aceasta jocul Copilului).

*
După căderea cortinei. Din fundal, vocea Bătrânului: Copile, acum nu ştii, dar vei avea două şanse! Dar numai două!