„Zici c-au trecut ani, duşi am fost,
Iată azi ne-am întors acasă.
Gipsy şi golani, fără ani,
Mama ne-aşteaptă cu flori pe masă”

(Phoenix, Timişoara)

Noi, cei din depărtări, trăim între două lumi. Majoritatea suntem integraţi în ţara în care ne-au purtat gândurile, visele, treburile şi speranţa. Suntem plătitori de taxe, mergem, la fel ca o lume întreagă, dimineaţa la serviciu, facem grătar vara, cărăm plasele de la cumpărături, avem noi prieteni. Iubim, urâm, negociem, râdem, plângem… şi chiar în mai multe limbi!

Cu toate acestea, pe noi, cei de „dincolo”, complet globalizaţi, în diversitatea lumii mari, ne uneşte o nostalgie. A timpului când eram „în ţară”. Pentru că, oriunde în lume am fi, „acasă” rămâne de-a pururi şi-n vecie… România. De câte ori nu v-aţi uitat în internet răscolindu-vă trecutul pe google, de câte ori nu aţi spus rudelor să vă aducă cumva, o dată cu escale multiple, şi puţină şuncă şi ţuică din Ardeal? Purtăm în gând şi sânge o singură ţară. Care de multe ori nu mai corespunde cu imaginea noastră idilică.

Pentru că, pe fundalul unei crize care nu mai vrea să se termine, veştile din ţară sunt din ce în ce mai disperate. Cohorte de tineri săturaţi de măsuri de austeritate vor să o părăsească fără să se mai uite înapoi. Bătrânii nu mai au bani nici măcar să moară. Şi, siliţi să trăiască, întind mâna în faţa magazinelor cu rafturi doldora (pe care nimeni nu mai are cum să le golească, la preţurile ce au atins, la fel ca albiile râurilor, cote alarmante)!

Şi nu înţeleg. Cum de bogaţii devin şi mai bogaţi, cum de pentru prăpădiţii sorţii se cere răbdare. Răbdare? De unde atâta? S-a terminat butoiul cu „să trăiţi bine!“

Prin oraş, şoferii claxonează, înjură, arată tot felul de gesturi cât se poate de triviale. Pietonii trec grăbiţi, cu priviri depărtate. România a devenit ţara unde saloanele de înfrumuseţare (dotate cu tot felul de aparate care să netezească, să tonifice, să modeleze) nu vor da niciodată faliment, e Paradisul reţetelor pentru slăbit, iar de cumpărat găseşti tot felul de produse minune (fără a face vreun efort ce te-ar determina să transpiri vreun strop la un enervant exerciţiu de abdomen)! Aparenţe, aparenţe pentru că se pare că inteligenţa se cântăreşte mai nou în kg (minus) nu în neuroni!

Bărbaţii şi femeile oraşului sunt în căutare de senzaţii tari: domnişoarele din mall, (frumoase într-adevăr că, deh, femei ca în România se zice că nu mai găseşti în lume) lenevite la o cafea, îşi măsoară iubirile bărbaţilor în maşini şi vile. Şi uneori le merge: femei care-şi vindeau farmecele perverse ca plată în natură pentru a „urca pe scara socială”, au devenit doamne respectate în societate, cu preocupări „intelectuale” şi cu conturi de mii de euro... Altele îşi folosesc plozii veniţi pe lume „exact la timp” pentru a-l ţine lângă ele pe nătângul devenit soţ. Junii primi vor siloconate care să-şi ţină gura – să o deschidă!!!, clar, dar numai când împrejurarea o cere! Afaceriştii dezumflaţi de căderea ameţitoare a valorii terenurilor cumpărate cu râvnă de îmbogăţire blitz, înjură timpurile potrivnice. Se caută soluţii miraculoase la orice tip de problemă. Se ascultă cu gura căscată la profeţi mincinoşi ce fac promisiuni şi dau reţete ce se vor a funcţiona „la minut”. Dacă se poate, acum, cât mai repede, că, „uită-te, e ăla snob şi burtos, dar are, mamăăăăăăăăă, la bani!!” Banii fac şi desfac. Se întocmesc complicate liste de situaţie de criză, ce l-ar face să transpire şi pe cel mai avizat specialist… în managementul de risc! Cuvintele „să devenim mai buni, mai călduroşi, mai omenoşi!” au dispărut din vocabularul uzual. În toată această goană superficială, s-a uitat ce înseamnă emoţia anticipării, intensitatea şi unicitatea momentului, forţa evocării. Bucuria revederii. Claritatea gândului. Poate numai adevăraţii intelectuali (deveniţi minoritari, de altfel!) păstrează astfel de valori, dar ascunse bine între cei patru pereţi, cutremurându-se la gândul că un terchea-berchea burtos şi mustăcios (bineînţeles milionar în euro) ar putea să le râdă în nas: „Ce vrei, tatica, cine te crezi, să-mi vorbeşti de OZN-uri?!”

Nu mă înţelegeţi greşit. Sunt doar furioasă pe ce se întâmplă. Dar, în ciuda tuturor dezamăgirilor legate de mersul ei actual, este şi va rămane „a mea”. Îi port tristeţea, îi port bucuria uneori prea excesivă, îi port durerea şi speranţa.

România mea personală. O port aici, în suflet, ca pe un mugur de fluier. România mea are zbuciumul primelor iubiri şi a durerilor despărţirii. România mea are gustul buzelor de sare şi a pielii cu miros de flori şi fructe. România mea personală este legenda vechilor daci retrăită cu sufletul făcut purice în foşnetul mocnit al unui foc de tabără. România mea este urma paşilor prin munţi singuratici şi a mării în furtună.

România mea este imaginea mamei plângând de fiecare dată când o părăsesc.

România mea are râsetul prietenilor în nopţi devenite albe şi gustul aspru-pasional al pieii lui în dimineţi trezite împreună.

România mea este Piaţa Unirii în noapte după concertul Phoenix, când pe drum spre casă fredonezi „noaptea mieii-ţi ţese ie, zburătorii ca să vie”… gândindu-te poznaş la propriul tău zburător. Şi cânt mereu, în gând, prin mulţimea de străini, grăbită spre lucru, … cânt cu dor de revedere „sunt cu acasă, sunt cu tine, Timişoara, Timişoara” … deşi sunt dusă de mult „spre apus”.

„De România nu mă pot sătura, pentru că România face parte din destinul meu”. (Octavian Paler)

Delia R. Hornfeck

Düsseldorf, Germania