Țara-ntreagă s-a topit fără să spună un cuvânt.

N-am băut apa tulbure

Am ridicat paharul în fața ferestrei.

În lichidul care nu mai era apă

se agitau forme ciudate,

dar deloc străine.

Un miros, un parfum din România...

O amețeală mă cuprinse delicat.

Un praf se formase la suprafață,

același praf pe care-l am încă

în păr și în sprâncene.

Apoi mirosul deveni caustic, sălbatic.

Paharul era cât pe ce să-mi alunece printre degete.

În lichidul haotic – un popă,

o fată goală zâmbindu-i unui pictor naiv,

cai trași de căruțe

și un teatru de cartier asediat.

Un strigăt răzbea de printre ziduri

Urechile mă dureau.

paharul îmi tăie mâna,

închipuirile îmi smulgeau lacrimi

Mănăstiri bântuite și obsesia călugărilor.

Copii ai străzii, nici măcar țigani,

se abandonau în canale.

Totul părea definitv pierdut.

Ca pe un ou pe care găina îl strivește

din plictiseală și din capriciu

și care, zdrobit, mânjește cizmele

țăranului nicând sătul

Nici urmă de ceva solid în lichid,

și nici urmă de poet care să-mi explice

de ce noaptea s-a lăsat așa devreme.