Vavila Popovici este autoarea a numeroase volume de versuri şi proză. Printre acestea se numără „Singurătatea clipelor târzii”, „Noapte de iarnă”, „Piticul din ceaşca de cafea”, „Îngerul scrie poemul”, „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt bărbaţi buni”, „Jurnal american” sau „Ultima piruetă”. Totuşi, între atâtea tomuri semnate cu numele ei, unul singur conţine în titlu cuvântul „carte”. „Cartea mamei” se detaşează între scrierile Vavilei Popovici ca o creaţie specială,  ca o Carte a cărţilor, ca o carte de căpătâi, de o certă valoare sentimentală.

Poetei şi prozatoarei Vavila Popovici ştiinţa i-a dat multe cunoştinţe, însă literatura a încercat să o  înveţe ce să facă după aceea, cu ele. Ştiinţa i-a  exersat şi i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice şi literare i-au şlefuit-o atât cât s-a putut. Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic, sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este  legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii.   În adolescenţă scria versuri şi citea mult. În paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian şi balet  la Conservatorul din Tg. Mureş, iar în vacanţe făcea sport, vara - tenis şi înot, iar iarna - patinaj.  Cu toate că visa să îmbrăţişeze o cariera artistică,  acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de  sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte  la doar şaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iaşiul lui Eminescu, unde susţine şi promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie.

Devenită inginer, Vavilei Popovici i-a plăcut să lucreze în fabrică. Muncea adesea, peste program, însă nu simţea oboseala, pentru că ea credea în profesia pe care o făcea. În paralel, Vavila Popovici debutează în 1982, în revista “Ramuri”, din Craiova, iar şase ani mai târziu, în 1988, câştigă premiul Editurii Eminescu. Vavila Popovici locuieşte în prezent în Statele Unite ale Americii.

„Cartea mamei” – un roman despre trecut şi prezent

„Cartea mamei” este un imn, un cântec de laudă dedicat nu doar celei capabil de jertfire pentru copilul ei, ci şi unui întreg anotimp pe care aceasta îl veghează – copilăria. Romanul Vavilei Popovici surprinde prin originalitate, prin rafinament, prin armonia, cursivitatea şi spontaneitatea frazei. În „Cartea mamei” ne aflăm la frontiera dintre realitate şi ficţiune. Personajele sunt complexe, iar limbajul expresiv şi cult.  Despre acest roman, Mihai Merticaru afirma: „„Cartea mamei”  conţine câte ceva din ceea ce ştim că este un roman tradiţional, un roman-eseu, un jurnal, o scriere memorialistică sau un bildungsroman... Eul narator feminin, Oresia, lasă să se întrevadă destule trăsături autobiografice ale prozatoarei, care percepe lumea înconjurătoare cu ochi candizi şi apoi din ce în ce mai lucizi, trăind clipa prezentă, dar şi pe cea recuperată dintr-un trecut îndepărtat, cu maximă intensitate, străduindu-se să reconstituie cu grijă adevărul devenit ţintă permanentă a întreprinderii sale. Trecutul şi prezentul se întrepătrund ca iţele unui război de ţesut, iar pânza naraţiunii se desfăşoară în toată splendoarea ei sub ochii cititorului fermecat de fluenţa şi muzicalitatea frazei... „Cartea mamei”, aşa cum sugerează şi titlul, este un elogiu izvorât din inimă la adresa fiinţei care oferă şi întreţine viaţa pe pământ, un poem în proză.”

În căutarea timpului pierdut

„Să cauţi amintirile locurilor şi ale fiinţelor în care şi cu care ţi-a trecut viaţa… Să ridici viaţa, povestea ei la sfinţenia sensului şi la conştiinţa de sine… Nu mai poţi regăsi copilăria şi tinereţea, desigur, dar poţi găsi răspunsuri la unele întrebări.” Aceste rânduri din debutul romanului „Cartea mamei” ne duc cu gândul la creaţia monument a lui Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”. La fel ca şi marele scriitor francez, Vavila Popovici se află în căutarea unor vremuri, întâmplări, locuri şi oameni de altădată. Scriitoarea reface un traseu iniţiatic şi apelează, în acest drum cu valoare de simbol, la memoria afectivă, pentru că, spune ea, „un simţământ duios, dureros, care s-ar numi « dor », mă determină să scriu aceste rânduri.” Deşi în mod normal, o astfel de călătorie înapoi în timp, ar trebui să fie sinonimă cu nostalgia, la Vavila Popovici elementul care „şochează” este profunda ei luciditate. „Nu mai poţi regăsi copilăria şi tinereţea, desigur, dar poţi găsi răspunsuri la unele întrebări.” Însă, aşa cum afirma Camil Petrescu, „câtă luciditate, tot atâta dramă.” Drama Vavilei Popovici constă în faptul că acceptă ideea că trecutul nu mai poate fi îndreptat, că rănile, deşi cicatrizate, rămân. Dincolo de această acceptare însă, autoarea refuză resemnarea. În „Cartea mamei”, Vavila Popovici ne invită să o însoţim într-un drum în care se presupune că fiecare element prezentat, inclusiv contextul social şi cultural, va conclucra cu scriitoarea pentru ca tainele, enigmele, durerile, bucuriile trecutului rămase neelucidate încă, să îşi afle în sfârşit, un raspuns. Este nimic altceva decât un ultim, unic şi suprem act justiţiar ce mai poate fi făcut pentru memoria celor ce au trecut în nefiinţă.

Atunci când apropierea de Fiinţă Supremă este înţeleasă cu mintea şi sufletul

De asemenea, această restabilire a trecutului este o datorie sacră, sfântă pentru autoare. Nu întâmplător, Vavila Popovici introduce încă din deschiderea romanului, elementul religios. Actul închinării, care are şi o valoare terapeutică, reînvie evenimentele rămase în întuneric şi creează legătura cu cei dispăruţi. „Acasă, seara şi dimineaţa mă închin când la o icoană, când la cealaltă. Amândouă îmi sunt dragi, iar Maica Domnului mă priveşte şi îmi ascultă rugile… Sunt două icoane pe care părinţii mi le-au lăsat de la părinţii lor, icoane primite în dar de la mamele celor două bunici,  icoane pe care timpul şi-a lăsat amprente benefice. Rama uneia dintre ele a fost mâncată de carii… Şi icoana a fost scoasă din ramă şi aşa a stat câţiva zeci de ani, până când i-am refăcut rama... Aceste două icoane la care mă închin astăzi, poartă amprentele tuturor celor dragi din familia mea... ! Datează din secolul optsprezece, poate chiar şaptesprezece. Au trecut de atunci  trei secole, Doamne ! Atâtea emoţii şi sentimente, atâtea evenimente pe care le-au trăit strămoşii mei… Încărcătura aceasta benefică, se răsfrânge asupra fiinţei mele, ori de câte ori privesc icoanele, îngenunchez în faţa lor şi mă rog cu glas stins, dar ţâşnit din inimă.”

De fapt, legătura cu strămoşii se menţine la Vavila Popovici prin cea care i-a dat viaţă. Naraţiunea în sine se construieşte în jurul a ceea ce mama i-a relatat. Firesc, dacă ne gândim că titlul volumului ne spune în mod explicit, că mama este personajul principal. Nu istoria, nu lumea de altădată, nu societatea altor secole se află în prim plan, ci mama, în jurul căreia gravitează toate celelalte elemente. Autoarea ne mărturiseşte deschis că adevăratul autor al celor scrise este mama şi că ea, fiica, nu a făcut altceva decât să-i transpună pe hârtie, cuvintele. „Mama îmi povestea ceea ce o atrăgea în copilăria ei, la moşia bunicii...” sau „românii trăiau pe teritoriul ocupat la acea vreme, printre « ruşii albi, aşa era numită pătura celor avuţi şi educaţi» îşi amintea mama.”

„Arborele genealogic al familiei mă interesa foarte mult”

Şi pentru că „în viaţa aceasta terestră suntem frunze, suntem mlădiţe dintr-un arbore genealogic din care ne desprindem uşor, odată cu venirea toamnei”, povestea Oresiei începe de la rădăcini. Ne aflăm în „secolul al nouăsprezecelea, secol al istorismului”, când „totul era tulbure.” Suntem în oraşul Ismail şi cea dintâi amintire importantă este legată de o căsătorie. Aceea a mamei Ioana, străbunica scriitoarei. „Soţie de moşier, rămasă văduvă, aceasta se recăsătoreşte cu administratorul moşiei, mai tânăr ca ea cu vreo douăzeci de ani, renunţând la viziunea sa morală asupra lumii, pe care o avusese până atunci...” O poveste de dragoste romantică, în care emoţiile şi sentimentele prevalează. O altă căsătorie, sfârşită însă tragic, este cea a lui Ion, fiul mamei Ioana, ofiţer de carieră. Acesta „s-a căsătorit curând cu Elena, fiind cucerit de frumuseţea ei şi de faptul ca era de ”viţă nobilă”.” Au doi copii, o fiică, Tatiana – mama Oresiei - şi un fiu, Nicolae, care rămân orfani de mici, pentru că Elena îşi găseşte moartea în Dunăre. Sinuciderea ei -  „a doua zi trupul ei neînsufleţit zăcea la mal, pe nisipul ud, rochia largă şi lungă i se lipise de trup de parcă ar fi fost goală şi înfăşurată într-un şal de mătase” – aminteşte de finalul trist al unei alte eroine, tot o mamă. În încheierea „Romanului Oxfordului”, scris de Javier Marías Franco, fiul filosofului Julián Marías, Clare Bates, purtând pentru totdeauna cu ea un dor nestins dupa cea care îi dăduse viaţă, îi descrie moartea. O sinucidere asemănătoare cu cea a Elenei, în apele învolburate care au înghiţit-o fără urmă, o moarte care până la urmă, nu dovedeşte nimic.

Dincolo de această dispariţie, singura certitudine este aceea „că venim pe lume cu o misiune personală dată de Divinitate şi suntem ajutaţi de îngerii noştri de lumină ca ea să se desfăşoare în mod ordonat ; ispitele însă ne încearcă, linia nu mai este continuă, apar acei fractali care pot schimba sensul vieţii, în rău dacă cădem sub influenţa îngerilor întunericului.”  Divinitatea hotărăşte că   „“tata Ioan”, care era pe atunci ofiţer în armata rusă şi în primul război mondial”, trebuie să sfârşească pe front.  „Era anul 1916, când România semnase Tratatul de alianţă cu Antanta şi declarase război  Austro-Ungariei, trupele române, împreună cu cele ruseşti, luptând pentru eliberarea  Transilvaniei. Şi tata Ioan luptase pentru acest ideal.” Este de remarcat simetria celor două destine, al Elenei şi al lui Ioan. Ambii au parte de un sfârşit brutal, care se produce sub cerul liber, dincolo de zidurile casei în care trăiesc.

Tatiana

De altfel, destinul tragic şi violent rămâne un dat al acestei familii. Tatiana ajunge secretara unui renumit avocat, „fost moşier şi el, care pierduse averea dar mai avea acel cabinet de avocatură şi un fiu, un băiat blond, frumos ca un zeu, dar care terminând liceul, nu mai era primit în facultate din cauza etichetei de « rus alb ». Băiatul s-a apucat de băutură, iar părinţii disperaţi, l-au căsătorit repede cu această secretară, brunetă, frumoasă şi cu un suflet ales. La un an a venit pe lume un băiat, dar tatăl său inconştient de menirea lui, continua să bea.” Mariajul ei nefast se transformă într-o căsătorie dărâmată. Lăsând copilul în grija socrilor, Tatiana se decide să plece „undeva departe de acel oraş, undeva în nordul ţării, să nu poată fi găsită.”

În paralel cu evoluţia personajelor, Vavila Popovici inserează în „Cartea mamei” detalii istorice şi sociale. O astfel de relatare a faptelor, în care destinul eroilor se împleteşte cu cel al pământului, al ţării în care aceştia îşi trec viaţa, transformă romanul Vavilei Popovici într-o cronică. Menirea unei asemenea alternanţe, între expunerea evenimentelor din viaţa personajelor şi istorie, este aceea de  a uni obiectivul cu subiectivul, de a estompa orice urmă de îndoială cu privire la autenticitatea celor relatate. „Curând Bucovina se uneşte cu România. Aproape 25 de ani a fost parte a statului român, adică între anii 1917-1940 şi 1941-1944. De fapt istoria Bucovinei a început în urmă cu multe secole, dar în 1774 trupele imperiale austriece au ocupat nordul Moldovei, numit ulterior Bucovina. Până la acesta dată istoria ei nu se deosebea de cea a ţării Moldovei. Tatiana se afla acum în locul apropiat de unde îşi trăgea rădăcinile după mamă.”

Aici, aceasta îl întâlneşte pe Luchian, al doilea soţ, în vinele căruia curgea sânge albastru. El este tatăl Oresiei. Luchian se îndrăgosteşte de Tatiana, pe care scriitoarea o descrie ca având perfecţiunea statuilor din Elada antică. “Mama era frumoasă chiar în clipele ei de răzvrătire. Avea o uşurinţă şi o nobleţe în mişcări. Brunetă cu ochi negri de abanos, pielea albă şi catifelată, faţa cu trăsături bine conturate, clasice ale unei zeiţe…” S-a vorbit până acum despre căsătorie, despre moarte, dar se vorbeşte în „Cartea mamei” si despre naştere. Cele trei componente majore ale existenţei sunt zugrăvite cu respectul şi veneraţia cuvenite. Tatiana şi Luchian au o fiică, Oresia, venită pe lume într-o zi de iarnă, pe un ger cumplit. „În mijlocul manifestaţiei, s-a auzit glasul servitoarei: »Domnule profesor, vă naşte soţia ! » Şi tata s-a desprins de prieteni şi colegi şi a alergat spre casa noastră… Mama ţipa cât o ţinea gura, de durere, căci  venise ceasul când pântecul ei nu mai voia să mă găzduiască… Şi am apărut pe aceasă lume plângând… Aşa plâng mai toţi copiii, de durere, poate, când trec prin strâmtoare, sau de bucurie că au scăpat de acea strâmtoare…Şi spre seară mă învineţisem şi au crezut că mă pierd şi au chemat preotul şi m-au botezat…Şi nu m-au pierdut…Asta îmi povestise mama atunci când o rugasem insistent să-mi spună cum a fost în ziua când m-am născut. Şi credeam în această poveste aşa cum credeam în răsăritul şi apusul soarelui… Din firimituri de întâmplări povestite reclădeam trecutul familiei şi copilăria…”

Tata...

Copilăria şi adolescenţa păstrează în romanul Vavilei Popovici, nonşalanţa şi inocenţa specifice unui timp lipsit de griji. Sunt evocate episoadele cele mai frumoase, iar comicul de situaţie, constând între contrastul dintre esenţă şi aparenţă, face din „Cartea mamei” o lectură spumoasă. „Mai târziu, pe la şase anişori îmi plăcea să cotrobăiesc prin dulapurile cu lucrurile mamei, atunci când ea nu era acasă şi împreună cu o prietenă scoteam rochiile, pălăriile şi pantofii.  Pe culoarul casei noastre se afla un sipet din lemn de chiparos. Frumuseţea lui nu putea să mă facă să-mi fie teamă, si nici nu mă putea opri de la curiozitatea de a afla tot ce este în el, ştiind mai ales, că mama scotea de acolo lucruri frumoase cu care se îmbrăca la ocazii speciale… Îl deschideam împreună cu prietena de joacă, scoteam de acolo ceea ce era mai colorat şi mai dantelat, ne îmbrăcam amândouă şi ne jucam “de-a doamnele”. Capacul lui era greu şi odată am simţit că mâinile mele nu-l mai pot susţine şi acestea au cedat, s-au strâns ca două pârghii, capacul a venit peste mâini şi peste gâtul meu. Salvarea a fost servitoarea, care a apărut în acel moment…”

Dragostea şi interesul scriitoarei pentru reconstituirea întâmplărilor sunt dublate de preocuparea pentru descrierea atentă a personajelor. În galeria acestora se înscriu ca emblematice, figurile tatălui şi ale bunicilor. „Pe tata aşa îl păstrez în minte, un tip impozant, cu ochelari pe nas, cu chelie, totul dându-i aerul de intelectual, de om serios, mereu preocupat. Văzându-i fotografiile din tinereţe, l-am întrebat zâmbind, când şi-a pierdut părul şi mi-a spus : «În tinereţe, pe când aveam doar treizeci de ani », iar eu mă născusem mai târziu şi nu-l văzusem decât fără păr. Dar îi stătea bine, avea trasături masculine frumoase, interesante…”

... şi bunicii

Bunicii sunt cei care au şansa şi rolul de a fi cele dintâi călăuze ale copilului în drumul prin viaţă şi în desluşirea tainelor acesteia. „Aşa îmi deschidea bunicul ochii asupra celor din jur. Mi-am dat seama că din familie poţi învăţa tot atât de multe ca şi de la şcoală, de la aceşti oameni în vârstă care aveau şcoala vieţii şi care nu trecuseră în zadar prin viaţă... El îmi spusese că oricâţi copii ai avea, dragostea pentru fiecare este tot atât de mare ca pentru unul singur. Încercam să înţeleg acest paradox, era greu de înţeles, dar bunicul îmi spunea să-l iau de bun, ca atare să cred în el.”

În literatura română, Ionel Teodoreanu le închină un volum părinţilor părinţilor săi. „În casa bunicilor” rămâne o carte simbol, care captează prin idilizarea trecutului, înfăţişat prin ochii copilului de odinioară. O altă capodoperă, de această dată în versuri, dedicată bunicilor rămâne poemul lui Ion Pillat „Aici sosi pe vremuri”. Bunicii sunt cei care fac legătura între trecut şi prezent, între generaţii diferite. Bunicii au viziunea timpului, ei simt, de fapt, timpul şi trăiesc sub semnul tradiţiilor. La fel ca şi Ionel Teodoreanu şi Ion Pillat, Vavila Popovici înţelege că bunicii au un loc privilegiat în casă şi în inima celorlalţi, în special a nepoţilor. „Bunicul avea şi el  un fler pedagogic dar era prea sigur pe el, credea că nu poate da greş niciodată. Era puţin orgolios bunicul. Un pic de nesiguranţă, de nemulţumire, de smerenie îi putea determina o experienţă nouă, prin înlăturarea acestui obicei - fumatul. Gândea raţional, frumos dar acţiona, în acest caz, invers gândului, călca peste discursul lui logic şi acţiona sub influenţa unui impuls greu de înţeles. Eu doream să trăiască mai mult, să nu-şi scurteze viaţa, dar din respect nu-i puteam spune mai mult, gândeam numai.”

Bunicii sunt singurii în măsură să aducă în prezent, trecutul. Trecutul capătă astfel, prin relatările lor, un aer de legendă. Bunicii înţeleg că suntem efemeri şi că eternizarea lor se va face prin intermediul nepoţilor. Iată de ce, în „Cartea mamei”, bunicul va rămâne factorul de echilibru în casă, după ce Luchian este arestat. „După arestarea tatălui, curajul şi iniţiativa mea s-au diminuat, au dispărut chiar. O nesiguranţă, o teamă apăruse până şi în sufletul meu de copil. Bunicul era cel care îmi mai dădea curaj, prin felul său de a fi.”

„De-acum ştiu că voi rămâne alături de mama, zi şi noapte…”

Dincolo de firul narativ propriu-zis, de aparenta transpunere pe hârtie a unor întâmplări mai mult sau mai puţin demne de atenţie, „Cartea mamei” devine şi un prilej de a-i oferi cititorului vorbe cu tâlc şi învăţăminte. Romanul Vavilei Popovici se transformă astfel, într-o sursă de înţelepciune, care atestă nu doar vocaţia de sciitor, ci şi pe cea de filosof a autoarei. „Un gânditor spune că toate trăsăturile de caracter, stilul de viaţă, sunt înscrise pe faţa unui om ; liniile mâinii sunt o replică, un fel de mănuşă a lumii; iar în creierul nostru s-a adunat şi rafinat tot ce e real, plus tot ce e cu putinţă… Începusem să înţeleg că frumuseţea, urâţenia sufletului se răsfrâng în fizicul unui om, ca într-o oglindă. Şi probabil că la tinereţe sufletul ne este frumos încă... Aflam din lecturi că bogăţia lăuntrică a omului se poate citi în aspectul exterior: al gurii, al mâinii, al piciorului, chiar. Cineva spunea că faţa ne este cel mai fin seismograf al gândurilor.  M-am convins că aşa este.”

Un alt element distinct si definitoriu pentru romanul „Cartea mamei” rămâne interferenţa trăirilor de altădată cu prezentul. Brusc, firul naraţiunii se rupe, iar prezentul invadează. Pe neaşteptate, mama devine victima unui stupid accident rutier. Asistăm la un moment de suspans maxim. Complexitatea redării trăirilor sufleteşti impresionează până la lacrimi. Durerea copilului care simte că îşi pierde mama are aceeaşi acuitate, chiar dacă respectivul copil a ajuns la vârsta maturităţii. Până la urmă, doar atunci când ne dispar părinţii ne dăm seama pentru prima dată în viaţă, că nu mai suntem copii, abia atunci ne realizăm cu adevărat, vârsta. „Vine salvarea, mama este pusă pe targă, ne ducem la spital. Pe drum, asistentul de pe salvare îmi spune că nenumăratele fracturi cauzate de traumatismul suferit, îi pot pereclita viaţa. Ţipetele ei de durere mă înfricoşează. Simt, în aceste momente, cât de neputincioşi suntem uneori, noi oamenii, de a dărui îngrijire, dragoste şi speranţă, celor pe care îi iubim atât de mult... Ajungem la spital, mama este dusă cu targa la urgenţe, eu o  urmez. Citesc fişa întocmită de asistentă. Semne clinice : durere vie, echimoze, multiple fracturi, deformarea regiunii coxofemurale, posibilă fractură… Internare, radiografii, punere în ghips, calmante, etc. De-acum ştiu că voi rămâne alături de mama, zi şi noapte… Vinovat este şoferul maşinii  sau este greşeala mamei ? Nu ştim încă. Se face ancheta de către cei de la circulaţie. Mama este şocată, tremură, nu vorbeşte. Accidentele de stradă pot fi prevenite prin cunoaşterea şi respectarea regulilor de circulaţie, dar mama le cunoştea. Atunci cum i s-a putut întâmpla ?”

„Părinţii nu trebuie judecaţi niciodată”

Citim un roman ce îi aparţine în exclusivitate, mamei, toate se ţes în jurul ei, iar dacă ea, eroina principală, se stinge, nimic nu mai are sens. Cu pasiunea normală a copilului ce îşi iubeşte părintele, Oresia dedică totul - timpul, energia, puterea - îngijirii mamei. Suferinţa Tatianei este o ocazie pentru prozatoare de a relua şi a readuce în prim plan discuţiile avute cu fiinţa cea mai dragă, dar şi de a emite, cu acest prilej, judecăţi de bun simţ, cu profunde conotaţii religioase. „Am întrebat-o cândva, fiindcă prea mult timp păstrasem în mine acea întrebare: “Cum ai putut să-ţi părăseşti fiul?” Fusese obrăznicie, îndrăzneală sau duritate  din partea mea? Indiferent, nu trebuia s-o întreb. Îmi spusese cândva, atât cât trebuia să ştiu, cât putuse să-mi spună... Imediat, dându-mi seama de cruzimea întrebării, m-a năpădit regretul. Era însă prea târziu, scosesem pe gură acele « perle »; îi deschisesem mamei o rană. Mama izbucnise în plâns şi nu se mai putea opri… Aveam eu dreptul s-o judec ? Am înţeles mult mai târziu că părinţii nu trebuie judecaţi niciodată. Şi nici chiar oamenii străini. Sunt instanţe judecătoreşti menite să facă acest lucru, este instanţa supremă a Domnului Dumnezeului nostru care ne va judeca pe toţi.”

„Curând îţi vei lua zborul”

„Cartea mamei” nu lasă nici o clipă loc de echivoc moral. În primul rând, mama este cea care ştie să cultive în copil valorile înalte, acele valori cheie pentru ca fiica ei să devină un adult ce pune preţ pe spiritualitate.  « Tu să nu invidiezi pe nimeni în viaţa ta. Să încerci să înţelegi, să respecţi, să iubeşti şi dacă este cineva deasupra ta, să-ţi fie un exemplu. Cum să-ţi spun ? Să admiri în loc să invidiezi, aşa cum admiri o floare pentru frumuseţea şi mirosul ei. Admiraţia duce spre iubire, pe când invidia sădeşte ura în suflet.» Mama îi aduce întotdeauna Oresiei consolare şi o explicaţie plauzibilă, optimistă, pozitivă, creştină, asupra celor ce se întâmplă, asupra vieţii şi a morţii. « Nu fii tristă, Oresia, fiecare dintre ei au avut o misiune pe acest pământ. Nu se pleacă din această lume până nu-ţi îndeplineşti misiunea personală, de care trebuie să fii mulţumit, căci fiecare venim pe lume cu câte una hărăzită de Dumnezeu.” Mama este cea care o învaţă să îşi aleagă prietenele. "Să urmăreşti zborul de toamnă al păsărilor ; ele niciodată nu se amestecă, aceeaşi specie de păsări migrează neamestecându-se cu altele. Curând îţi vei lua zborul, va trebui să ştii bine în ce când te vei afla ».”

Oresia îşi ia zborul şi pătrunde într-o lume diferită de cea în care crescuse. Dacă despre copilărie, aceasta spune: „Doamne, ce frumoasă-mi fusese copilăria! Cât de lipsită de griji eram, câtă libertate aveam şi cât de fericiţi erau părinţii mei pe-atunci!”, despre prezentul pe care îl trăieşte departe de casă, afirmă: „Câtă ipocrizie !” Anii de facultate petrecuţi la Iaşi, dragostea ei pentru Rareş, căsătoria, pierderea copilului, fuga lui Rareş, singurătatea, durerea, perioada de profesorat într-un sat aflat departe de casă, violul repetat asupra ei al directorului şcolii - persoană cu relaţii în partidul comunist, societatea alienată în care se vede obligată să îşi ducă existenţa – „politica, femeia şi banul erau şi continuă să fie supremele forţe ale regimului în care trăim, forţe prin care se satisface dorinţa de parvenire...” - sunt doar câteva dintre reperele exteriorităţii prezente.

Prezentul dur şi urât rămâne una din coordonatele esenţiale ale romanului Vavilei Popovici. Promiscuitatea întâmplărilor prin care trece este atât de adâncă, încât totul pare a avea un aer apocaliptic. Contextul social nu lasă loc speranţei, iar  absurdul situaţiilor parcurse denotă degradarea morală a individului şi implicit, a societăţii. „Cameleonism, poate! Mască umană ! Cât va mai dura, Doamne ? Toată viaţa noastră? În prezent, nici o speranţă … Şi dacă se vor schimba timpurile, se va şterge totul cu buretele, cu ură şi dezinteres pentru trecut? Sau vor fi judecaţi cu demnitate cei care ne-au terfelit vieţile şi tot cu un rest de demnitate umană se vor retrage vinovaţii, într-un con de umbră bine meritat? Sau vor năvăli cei care au stat în umbra vinovaţilor şi se vor repeta paginile de istorie? Şi cine ştie ce minţi vor fi pe atunci, ce vor zămisli ? Oricum, nu poate fi mai rău ca acum !”

„Sunt duşmanul a tot ce se află la dreapta mea!”

Răul de care vorbeşte Vavila Popovici începuse în trecut. Evocarea trecutului, a unor biografii reale face din „Cartea mamei” un veritabil document de restaurare istorică a vremurilor apuse, a unei societăţi în care românii fuseseră deposedaţi de către comunişti de pământul strămoşesc. Bunicul autoarei îl portretizează cu o vervă ironică pe Lenin, creionând în relatarea sa, abuzurile ce urmau să se facă şi tragismul instaurat de noua eră. „Bunicul din partea tatălui, aflându-se sub ocupaţie rusească la acea vreme, auzise despre o cuvântare a lui Lenin într-o piaţă şi relatase familiei că Lenin vorbise maselor pe un ton categoric şi impunător, chemând bolşevicii la instalarea dictaturii proletariatului, la înlocuirea exploatării  şi asupririi prin libertatea şi drepturile poporului muncitor. Mulţimii înfometate i se promitea pâine şi libertate. Prin cuvântările lui reuşise să creeze o tensiune maximă printre participanţii care s-au înflăcărat. Era un bun orator şi în acelaşi timp un om împătimit, posedat de diavol - spun unii. Iar marea masă a oamenilor îşi amplifica câmpurile  bioenergetice şi rezona puternic...  Un sentiment devine molipsitor, însufleţeşte masele... Cu prilejul unui Congres, povestea bunicul, Lenin părăsind o sală, a exclamat: » Sunt duşmanul a tot ce se află la dreapta mea! »”

„Amintirile din copilărie vin precum valurile unei mări sau ale unui ocean, spre ţărm”

Sunt remarcabile în roman, pasajele descriptive, tablourile dinamice a căror legătură cu artele vizuale, în special cu pictura, dau o nouă perspectivă şi înţelesuri inedite textului.  La Vavila Popovici imaginile izbucnesc pline de concentrare şi de forţă sugestivă, amintind ca stil, de „Valurile” Virginiei Wolf. „Amintirile din copilărie vin precum valurile unei mări sau ale unui ocean, spre ţărm, aducând cu ele scoici întregi, altele sparte, unele albe, altele colorate.”

La fel de important este de exemplu, modul în care percepţia directă şi concretă a naturii, a spaţiului exterior, transformă evocarea clasică a unei furtuni, într-o anunţare simbolică a iminentei morţi a Tatianei. Se sugerează incertitudinea, durerea, complicaţiile ce vor urma. Din nou, printr-o singură propoziţie - „vremea s-a schimbat” - Vavila Popovici prezintă o situaţie şi prefigurează o întreagă dramă. Ea anticipează şi prevesteşte nenorocirea ce stă să se întâmple, redând cu talent, concordanţa dintre natură şi starea sufletească a Oresiei. „În seara aceasta vântul bate cu putere, crengile copacilor îngenunchează, norii aleargă în forme fantastice întunecând cerul care devine din ce în ce mai plumburiu şi astupă frumuseţea de dincolo de nori. O ploaie torenţială se dezlănţuie ca un torent. Picăturile furioase se izbesc de geam, lovesc zgomotos pervazul ferestrei. Fulgerele zigzagate marchează cerul, tunetele zguduie pereţii rezervei. Mama deschide ochii şi-i închide de teamă. Ploaia îmi răvăşeşte întotdeauna sufletul. Sunetul ei, la  impactul cu pământul, de obicei mă bucură, ştiind că este strigătul de iubire al cerului, acum însă simt altfel... Funiile ei de mătase care sclipesc în zare, cerul încruntat, furios până la exasperare mă tulbură, mă înfricoşează. Ador însă fântânile arteziene care par o revanşă a pământului, ţâşnind spre cer în lumina razelor de soare şi oferind strălucirea desăvârşită. Privesc spre geamul ferestrei. Vijelie straşnică. De data aceasta o nelinişte inexplicabilă îmi macină fiinţa. Mă apropii de fereastră s-o închid, mi-e teamă să nu răcească mama.”

„Cine-mi va fi de-acum sprijin ?”

Nu întâmplător, „Cartea mamei” se deschide cu imaginea icoanei Sfintei Maria, născătoare de Dumnezeu. Ea este simbolul mamei universale, iar atunci când mama pământească nu mai există, rămâne o mamă cerească. Tatiana îşi încheie viaţa zbuciumată. Nu înainte însă, de a-i face Oresiei o ultimă şi vitală mărturisire – aceea că nu îi este mamă biologică. Oresia se află într-o situaţie limită, iar firul epic are un ritm tensionat. Durerea şi dramatismul trăirilor Oresiei, care înţelege că abia de acum înainte îi este dat să urce Golgota, sunt remarcabil redate în câteva întrebări: „Ce voi face când nu o voi mai avea ? Cu cine am să împart bucuriile, grijile, suferinţele ?... Cine-mi va fi de-acum sprijin ?” Răspunsul îl găsim în primele pagini ale romanului: „Maica Domnului  mi-l arată pe Iisus ca fiind « Adevărul, calea şi viaţa ». Poartă copilul pe braţul său stâng şi cu mâna dreaptă îl arată pe Mântuitor. În cea de a doua icoană  care şi-a păstrat  rama veche, Maica Domnului îşi ţine pruncul pe braţul drept. Fecioara - mângâietoarea - îl strânge pe prunc cu braţul său stâng; copilul Sfânt îşi lipeşte cu duioşie obrazul de cel al mamei sale, parcă i-ar cere mângâierea, pentru că toţi copiii din lume cer mângâierea mamei. Seamănă cu o icoană pe care am văzut-o pictată la Mănăstirea Moldoviţa « Pruncul şi Maica Eleusa » adică Maica înduioşării.” Probabil că este mai puţin important să îţi cunoşti mama biologică, atâta timp cât există o mamă care a fost dispusă să îşi jertfească Fiul pentru tine. A sosit momentul să înţelegem că nu trebuie să ne judecăm părinţii şi că povestea despre naşterea Oresiei era doar... o poveste pe care Tatiana, fin psihilog, o crease special pentru fiica ei, ştiind că orice copil are nevoie să îşi afle începutul. Dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru simplul fapt că într-o zi, va trebui să îşi ia zborul.

„Punctul în care trecutul se îmbină cu prezentul…”

Mama a plecat la întâlnirea cu Hristos, iar îngerii i-au deschis cerul. Trecutul nu mai există. Ce mai rămâne? „Dorul ! Dorul de acele meleaguri înstrăinate… Iar mie, dorul de copilărie, dorul de cei plecaţi, dor de locurile unde mi-am petrecut copilăria, locuri cu natura şi cu arhitectura lor mult îndrăgită, dor de zbenguiala copilului care eram, dor de anotimpurile prin care treceam… Dor şi iarăşi dor !” Vavila Popovici lasă să cadă cortina. Doar aparent, pentru că  deşi „începe să se aştearnă uitarea..., din când în când îmi apare chipul mamei ceresc. Câteva diamante de rouă strălucesc în privirea sa… O aud  vorbind, continuând povestea neîncepută…” Povestea va continua, generaţie după generaţie. Aceleaşi bucurii şi tristeţi, acelaşi dorinţe şi regrete, aceleaşi împliniri şi dezamăgiri pentru toţi şi pentru fiecare dintre noi.

 „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune”, a spus cândva, un înţelept. Să fi avut dreptate Solomon? Probabil că de data aceasta, dreptatea este de partea Vavilei Popovici, care ne spune că mai există o poveste neîncepută. Şi că ea continuă. Şi atunci, revine o lume a visării, în care imagini străvechi, dătătoare de putere şi de speranţă iau formă de cuvinte. Sunt cuvintele Virginiei Wolf, în „Valurile”:  „Aş fi pierit ca umbra peste pajişti, îndată m-aş topi, m-aş cufunda în beznă şi m-aş istovi ca ea, în locul unde se întâlneşte cu pădurea, de nu mi-aş sili creierul să înalţe alcătuiri îndărătul frunţii mele; îmi impun să definesc clipa de faţă, fie măcar într-un vers unic, neaşternut pe hârtie; îmi impun să însemn măsura asta măruntă în lunga istorie care începe de la Egipt, de pe vremea faraonilor, când femeile duceau la Nil urcioare de lut roşu. Îmi pare a fi trăit mii şi mii de ani. Dar dacă închid ochii, dacă nu reuşesc să fixez punctul în care trecutul se îmbină cu prezentul…”

Dincolo de aparenţe, dincolo de trecut şi prezent, „Cartea mamei” are un final optimist. „Da, trebuie să încep un nou proiect de viaţă !”, spune Oresia. „Fericirea include întotdeauna un sens şi un scop în viaţă.  Trebuie să existe dorinţa de a mă elibera de trecut, de a mă curăţi spiritual şi a mă întoarce la momentul prezent.” De aici înainte, trecutul şi prezentul se vor depăna la timpul viitor. Pentru că urmează să se scrie o altă poveste, o poveste neîncepută.

Phoenix, Arizona