Ma aflam in sala de spectacole a Galeriei de Arta Orientala Freer and Sackler din Washington, la serata muzicala organizata pentru omagierea printului Dimitrie Cantemir.

Sala era plina. Pe scena instrumentele isi asteptau interpretii. Erau cateva instrumente din epoca barocului: un clavecin, o viola da gamba, un flaut, o violina d'amore. O tamburina facea legatura intre Apus si Orient. Si cateva instrumente traditionale turcesti despre care nu stiusem nimic pana atunci. Progamul de sala le descria amanuntit.

Era un tandur, un soi de lauta: citeam ca printul Cantemir fusese un virtuoz al tandurului. Era apoi un kemençe: o vioara minuscula in forma de para, pe care (dupa cum aveam sa vad in cursul serii) interpretul o sprijinea in palma mainii drepte si intr-un deget, manuind arcusul cu mana stanga. Un instrument mostenind lira bizantina, raspandit in insulele grecesti si in Asia Mica, variante ale acestui kemençe fiind folosite in Iran si in tarile arabe, pana in Maroc.

Si in sfarsit tobele turcesti: kudüm.

Au aparut muzicantii: o formatie camerala din California (Lux Musica, aflata sub conducerea etno-muzicologului Linda Burman-Hall, clavecinista cu un repertoriu intinzandu-se dela misticul medieval Hildegard von Bingen pana la compozitori contemporani din Indonezia. Alaturi de Lux Musica, doi artisti din Turcia, interpreti de muzica traditionala otomana (Neva Özgen la kemençe si Murat Aydemir la tandur).

Si concertul a inceput cu o sarba!

M-am intalnit prima data cu un text al lui Cantemir intr-o chrestomatie de literatura romana: erau cateva pagini din Descrierea Moldovei. Eram in liceu, si eram interesat de cultura romana veche; citisem in aceeasi chrestomatie pagini ale unor autori romani din aceeasi epoca, cronicari sau oameni ai bisericii; am simtit diferenta: Cantemir avea un stil elegant, un sistem de valori de nivel european. Acele naivitati, stangacii, intotdeauna fermecatoare, din textele romanesti vechi erau la el inexistente. Nu intamplator Edward Gibbon avea sa mearga in a sa Istorie a Imperiului Roman pe aceeasi sistema arhitectonica pe care Cantemir isi intemeiase demersul in studiul Istoriei Imperiului Otoman.

Cantemir a fost extraordinar in toate intreprinderile lui de cultura. A creat sistemul de notatie muzicala turca. A tradus textele liturgice din greaca in rusa. A scris primul roman romanesc, fabuloasa Istorie Hieroglifica. Hronicul vechimii moldo-vlahilor a fost primul tratat istoric care ii considera pe romani in totalitatea lor. Tratatul sau filosofic (Galceava inteleptului cu lumea), scris in romana si greaca, a fost tradus imediat in araba. Istoria Imperului Otoman a fost tiparita prima data la Londra. Harta Modovei, facuta de el, a fost tiparita in Olanda. Un om care se simtea la el acasa in orice loc al Europei, la Constantinopol sau la Iasi, la Petersburg sau la Berlin.

Ma gandeam la toate acestea, in vreme ce mica orchestra incepuse alta sarba!

Intregul program era dedicat memoriei lui Cantemir:

- vechi dansuri romanesti, in cinstea originii moldovene a lui Cantemir
- compozitii muzicale al caror autor era chiar printul
- muzica contemporana turca de camera dedicata lui Cantemir
- muzica baroca alla turca din perioada in care a trait Cantemir (Lully, Ben Johnson, Marin Marais, Thomas Shaw, John Playford)
- improvizatii pentru kemençe

Planuisem de mult sa vin la concert. O problema aparuse insa in dimineata zieli: radioul, televiziunea si Internetul se intrecusera in a anunta ca seara va fi o furtuna naprasnica. Iar in cursul zilei pe cer se tot adunasera nori uriasi. Mi-am luat curajul (si umbrela) si am pornit. Pana la urma furtuna avea sa inceapa dupa ce m-am intors acasa, pe la miezul noptii.

Mi-as fi dorit sa nu se mai termine. Improvizatiile la kemençe erau superbe. Fireste ca si improvizatiile acestea purtau un nume specific, taksim. Si, ca orice taksim care se respecta, erau de doua feluri: bestenigar taksim, contemporane cu Cantemir, si beraber taksim, un gen de etno-jazz creat de un muzician turc celebru, Ihsan Özgen (a carui fiica este chiar Neva Özgen).

Extraordinara era comunicarea dintre artisti pe scena. Disciplina severa a unei formatii camerale era aici insotita de o empatie reciproca: parca erau toti supusi unei vraji, fiecare isi incepea partea proprie cu un zambet catre ceilalti. Aveai senzatia ca muzica se crea in momentul acelea, pe scena. Iar Neva Özgen era printesa tanara a unei lumi de basm; parea ca toate celelalte instrumente muzicale aveau ca singura menire sa o puna pe ea in valoare!

Serata a durat vreo doua ore. Dimitrie Cantemir: personalitate extraordinara a culturii turce, a culturii ruse, a culturii romane, un roman traitor in universal.

Washington, D.C.,

19 iunie 2009