Diversificabile sunt căile mass–media în năzuinţa către cucerirea şi păstrarea pieţelor, a cotelor de influenţă, precum speciile care o slujesc, ce suferă mereu variaţii evoluţioniste întru perpetuare. Se cuvin evidenţiate aceste modificări, înainte de a deveni mutaţii, dacă nu genuri. Căci gazetarul nu mai este nicidecum doar gazetar, iar jurnalistul pas de a mai fi jurnalist.

Cazetarul este căutătorul de cazuri care să atragă atenţia efemeră a posibilului public. Dibaci presărate printre reclame, articole comandate şi reluări, cazurile constituie coloana vertebrală a flotabilităţii mass–media.

Întrucât cazul reprezintă o circumstanţă emoţională cu frecvenţă aleatorie, intersecţia a cel puţin două entităţi, probabilitatea sa nu consună cu slujba pururi ciclică a prospectorului, nevoit astfel să ridice la rang de caz orice eveniment care conţine o contradicţie, o dialectică susceptibilă de a degenera conflictual. Nivelul profesional (recte, material) este dat de eficacitatea ingredientelor captatoare.

Iniţial, nucleul este o „turtă” – ceva incipient şi anodin (lăbăreală, în argoul specific) care ajunge să se deghizeze în caz datorită presărării de hiperbole, metafore şi adjective îngroşate printre prezumţii, cu translaţie către zona unde se poate realiza măcar o intersecţie, indiferent cu ce element.

Paradoxal, televiziunea ca „artă rece” are mai multe posibilităţi decât radioul intermediar sau presa scrisă „caldă”: privirile holbate, tonurile disperate, mimica panicată suplimentează vocile înspăimântate, gâtuite de emoţie cu tot atâtea jerbe de „cârlige” actoriceşti succedate suficient de rapid pentru a disimula prestaţia informală (scamatorii ştiu de mult că mâna este mai rapidă decât ochiul). În consecinţă acest mijloc mass–media este preferatul investitorilor ca modalitate de producere a unor reacţii materiale previzibile, ce ţin de natura umană.

Calitatea principală a cazetarului: disponibilitatea spre obscuritate; limita benefică – posibilitatea de sinteză.

Turnalistul este originar din confruntarea grupărilor; întotdeauna s–a iscat vreun turnător (ciripitor, în argoul specific) în interiorul formaţiunilor, care a dezvăluit ce trebuia cui avea nevoie de limitarea opozanţilor.

Informaţiile cu adevărat distructive nu sunt publice; ceea ce apare sporadic în mass–media reprezintă scăpări... scurgeri... indicii, fiindcă ameninţarea este mai durabilă/profitabilă decât sancţiunea radicală, care poate pune capăt relaţiei.

Aşadar, turnalistul constituie intermediarul confruntărilor dintre clase, grupuri, fracţiuni, cete, grupuscule; cota sa mass–media variază funcţie de context. Foarte util în momente de cotitură, anost la vreme de pace. Deşi capătă doar firmituri informaţionale, modul de prezentare, aluziile sale dau de înţeles că este bogat în dovezi şi conexiuni, ceea ce îi sporeşte potenţiala arie informativă; fiindcă jocul de–a conspiraţia este imprimat în subconştientul colectiv din fragedă copilărie.

Produsele turnalistului sunt comandate, chiar implicit dacă este stabilizat; îndeobşte ele apar din raţiuni externe, greu de anticipat; elementul surpriză este definitoriu. O variantă a lor o constituie distragerea atenţiei, care are ca scop deturnarea temporară de la obiective a posibililor adversari (alt principiu al scamatorilor).

Calitatea principală a turnalistului: disponibilitatea spre polisimbioză; limita benefică – vremelnicia asociaţiilor.

Repetarea referinţelor la scamatori nu este întâmplătoare şi nu ţine neapărat de lumea circului, măcar că s–au mai făcut asemenea apropieri, cât de nevoia mai generală a omogenizării publicului, manifestată de clasa conducătoare, oricare ar fi aceea când ţinteşte spre globalizare. Din acest punct de vedere, mass–media face parte dintr–un ansamblu concertant concertat.