Capitolul 2. - Coborând pe scara Richter

            Coborând pe scări, mă clătinam ca în serile în care le urcam  după o bere-două cu prietenii, sau după vreo lansare de carte a unui scriitor mai larg la pungă, sau după vreo întâlnire electorală. Regretam deja hotărârea pripită de a-mi încărca braţele cu toate manuscrisele. Mai bine luam numai caneta de bere, buletinul şi două-trei dosare mai uşurele. Cele cu textele umoristice. Poate şi sutienul cel rupt, cel într-o singură cupă. Sonetul scris pe acea cupă rezistase la critică; merita să-l salvez.

            Dar la ce bun să-l salvez? Cutremurul continua, stânga fugea spre dreapta, dreapta se ciocnea cu stânga, pereţii veneau spre mine – sau eu mă duceam spre ei –, stâlpii verandei trozneau, plăcile scării păreau să răspundă, ca un ecou, plăcilor tectonice din Vrancea, şi eu îmi salvam manuscrisele! Adică dădusem fuga la şifonier şi le adusesem pe toate plocon hoţilor, şi acum, sub o ameninţare mult mai mare, în faţa unei primejdii fără scăpare, le strângeam la piept în locul canetei de bere. Dacă aveam să sfârşesc sub dărâmături, aveau ele şansa să îmi subziste? Poate că da. Aşa se pare că lucrase inconşientul meu: mor tânăr şi manuscrisele sunt găsite sub dărâmături – două elemente suficient de tari pentru a-mi asigura o glorie postumă. Numai scriitorii care mor la vârste înaintate, cei cu operă recunoscută şi de critici, şi de public atrag atenţia şi se bucură –  vorba vine – de înmormântare pe Aleea Scriitorilor, şi de ferparuri, şi de tot. La fel şi cei care mor tineri – Doamne fereşte! E ca atunci când moare o fată nemăritată: se strânge tot oraşul la înmormântarea ei. N-au murit bine, şi toţi cei care nu i-au citit vorbesc despre ei. Sunt, cum ar veni, pe buzele tuturor. Le apar biografiile înainte de a le apărea operele. Nemaivorbind de locul de veci acordat pe Aleea Scriitorilor, la Bellu. Aleea nemuritorilor.

            În ceea ce mă privea, faptul că trecusem de prima tinereţe putea să fie compensat de împrejurările cutremurătoare în care îmi pierdusem viaţa. Mai ales dacă, în acest cutremur, aveau să moară foarte puţini scriitori. Şi niciunul tânăr. Aveam să fiu cap de afiş. „A fost găsit sub un morman de grinzi, strivit, ţinâns strâns la piept manuscrisele atât de dragi lui, scrise cu atâta trudă şi, spre ruşinea noastră, a contemporanilor, necunoscute publicului larg. Publicate, aceste manuscrise îi vor asigura eternitatea. Nu te-am cunoscut, dragă poete, dar nu te vom uita niciodată! Cutremure vor mai fi, se vor mai dărâma case şi blocuri, vor mai muri oameni, se vor mai prăpădi alţi creatori de prestigiu, dar tu, victimă inocentă a unei fatalităţi nemiloase, vei dăinui peste veacuri prin opera ta genială!”

            Poate că nu vor folosi încă de la început „operă genială”. Dar, în mod cert, elogiile se vor amplifica în timp, şi, după 20, sau 30 ani, aveam să ajung şi „genial”.

            Ajunsesem în dreptul ferestrei verandei de pe casa scărilor. Prin geamurile larg deschise pătrundea până la mine lumina plină a lunii, şi un miros de liliac care se combina cu parfumul complicat, cu arome multiple, ridicat de sutienele-manuscris. M-am oprit un moment, pentru că unul din manuscrise se agăţase în colţul ferestrei. Era cel cu cupa D extinsă. Cel cu epopeea. L-am desprins cu grijă şi l-am pus în vârful maldărului de manuscrise. Cine ştie? Poate că tocmai acesta va fi expus, sub o vitrină, la expoziţia retrospectivă de la „Muzeul Literaturii Române”. Sau poate că le vor expune pe toate. Chiar şi pe cel rămas într-o singură cupă. Poate că biografii nu se vor mulţumi să le ghicească parfumul, ci vor merge mai departe şi, dând de urma posesoarelor, vor da amănunte asupra momentelor în care am scris acele poeme. Ce carte ar mai ieşi! Păcat că nu voi putea să o citesc!

            Era ciudat că, în loc de o retrospecţie, o rememorare a vieţii, aşa cum citisem că fac toţi cei aflaţi în pragul morţii, eu îmi proiectam, în detaliu, viaţa viitoare. Mă rog, viaţa literară. Eram sigur că, îndată ce cutremurul va pune capăt vieţii mele pământeşti, va începe cea literară: plină de succese, de recunoaştere. Eternă.

            La fel, era ciudat faptul că, sub ameninţarea armelor bandiţilor, nu mă gândisem nici la viaţa pe care o trăisem până acum, nici la aceea viitoare. Fusesem relaxat, de parcă nu aveam în faţă un pericol de moarte. Le arătasem manuscrisele, lucru pe care nu-l făceam în prezenţa oricui. Cutremurul – cutremurul acesta care nu se mai termina – inducea în mine o teamă de necontrolat, animalică. Simţeam că în faţa lui sunt fără apărare. Că nu există nicio scăpare. End. Koneţ Filma. Sfârşit. Pistolul primului malac putea să nu percuteze, puşca mitralieră a celui de-al doilea putea să explodeze din cauza ruginii de pe ţeavă, puteau doar să mă rănească, sau să mă bată bine şi să mă lase lat, şi să fugă cu manuscrisele. Existau aşadar o mulţime de şanse de a scăpa. Dar, din cutremur, nu mă vedeam scăpând cu viaţă. Cutremurul acesta era aur! Era şansa vieţii mele, calea cea mai sigură spre viaţa mea literară eternă. Fără îndoială!

            Dar, începând să cobor treptele celui de-al doilea tronson al scării, încrederea mea în această şansă începu să slăbească. Slăbea pentru că şi cutremurul scăzuse în intensitate. Bloculeţul se mai mişca încă, dar numai din inerţie. Pendularea scădea în amplitudine. Se terminase! Se terminase cu bine! Bloculeţul nu căzuse! Eram întreg. De jos se auzeau vocile vecinilor, care ieşiseră mai repede decât mine din casă. Vasile, vecinul de dedesubt, de la parter, auzind paşii mei pe scări, striga la mine:

            – Hai, domnu’ Orăşanu, ce te-ai moşmondit atâta! Hai că pierdem locul întâi! Musai să ajungi înaintea ultimului scarabeu!

            De, ei nu scriau, nu zăboviseră să-şi adune manuscrisele. Noroc cu hoţii, că le avusesem la îndemână. Ghinion cu acest cutremur. Prea slab! Deşi lunguţ, intensitatea fusese prea mică pentru mine: cred că nici 6,5 Richter nu atinsese. Cum să mori la 6,5? Imposibil! Nu murisem în ’77, la 7,2 Richter, când aveam 5 ani, şi ziceam că ne jucăm „huţa-huţa”, nu murisem în ’86, în august, la 6,9 când eram la mare, la „Albatros” şi m-a zguduit ceva mai tare decât tipa cu sutienul D extins, şi să mor la un biet 6,2, sau 6,3, că mai mult n-a fost!?! Unde sunt cutremurele de altădată?   

(Sfârşitul capitolului 2 - va urma)