George Dinu - Catre fata nevazuta a New York-ului Cap 21 Cacata

Capitolul 21. Cacata

Supăraţi ne culcarăm şi supăraţi ne trezirăm, pentru că şi eu, şi Oana eram la fel de ambiţioşi şi cred că asta ne-a unit în lupta cu duşmanul politic comun. Adică soacră-mea. Dar până la soacră, era dimineaţa de 11 decembrie, zi fără ghinion, senină, cu soare mult şi platanoşi gata prăjiţi de ieri seară. Mă dusei să fac duş primul, pentru că vroiam să dispar cât mai repede la cura de banane pe stomacul gol şi după aceea, direct la apă, să văd fauna marină. În calendar ziua de 11 cădea într-o duminică şi duminică fu. De dimineaţă până seara. Duminicile, toţi oamenii sunt puturoşi, fie că lucrează, fie că nu. Bananierii, adică oamenii care vând banane, gândii eu prin deducţie, nu se sculaseră devreme, pentru că şi ei erau puturoşi duminica. În plus, tot prin deducţie ajunsei la concluzia că ei, care culeg bananele, mai trag şi câte una prin dinţi, măcar dimineaţa, la prânz şi seara şi din acest motiv umblă tot timpul cu colesterolul ridicat. Iar când te scoli cu colesterolul ridicat, mai ales duminica, chiar că nu îţi mai vine să te apuci de cules banane, să le pui pe tarabă şi să aştepţi, doar-doar o veni vreun nemâncat cu gând de cură de fructe afrodisiace.

Toate prăvăliile aveau obloanele lăsate, semn că dincolo de ele se lucra puternic la tânăra generaţie. Dar eu veneam din est, din cel al Europei, pe unde bântuise comunismul şi, chiar dacă temporar locuiam la Casa fără Pisic, asta nu însemna că mă numeam dominican. Eu umblam cu colesterolul lăsat, că aşa ne învăţase partidul, şi nici înapoi nu mă întorceam, că aşa ne învăţase partidul. Ne învăţase să o ţinem aşa tot înainte, că om ajunge noi undeva! Mă trezii la plajă nemâncat, cu colesterolul şi mai scăzut decât ieri şi singur pe toată lungimea ţărmului cât vedeai cu ochii.

Dar o plajă goală nu este ca o plajă populată de turişti sau băştinaşi. O plajă goală este ca o femeie nefardată şi goală. Fără nimic pe ea, la care poţi vedea toate frumuseţile ascunse de veşminte, dar şi toate urâţeniile ascunse de veşminte. Aşa era şi plaja din Boca Chica la ora şapte, duminică dimineaţa. Marea Caraibelor adusese în timpul nopţii felurite vieţuitoare şi plante. Brăzdase nisipul nivelat cu o zi înainte, creând tot felul de dâre ca ridurile unei femei, iar refluxul, care abia acum înceta, lăsa să se vadă porţiuni din uscat care în timpul zilei erau acoperite de ape. Adâncurile interesante, cu alge pe ele, l-ar fi inspirat cu siguranţă pe Toulouse Lautrec. Privii cu interes sporit, gândind că Dumnezeu a creat-o pe Eva inspirându-se poate şi de aici. Păşii încet către porţiuni care în mod normal erau acoperite de ape, să cercetez mai de aproape ce ascunde marea. Acum se putea ajunge uşor la bariera de corali, plantaţi poate de om pentru a crea o stavilă atât împotriva rechinilor care mişunau în zonă, cât şi a valurilor foarte mari. Pe ocolite, mergând mai mult pe vârful dunelor marine şi grăbindu-mă, întrucât fenomenul era de scurtă durată, ajunsei din nou la corali. Înţelesei acum de unde provenea mulţimea de cochilii perfect rotunde, ca un capac de ghindă, ornamentate perfect simetric, pe care le descoperisem pe plajă. Erau aricii de mare care, eşuaţi pe ridicături, se uscaseră, le căzuseră ţepii şi astfel ajunseseră ca nişte obiecte de artizanat chinezesc. Adunai cât mai mulţi posibil, din cei mai mari, şi îmi continuai mersul către coralii rămaşi fără apă. Plănuisem să rup unul întreg, neştiind ce înseamnă încă un coral întreg, crezând că sunt precum vrejurile de dovleac.

Aceste vieţuitoare, foarte misterioase de altfel, păreau nişte pietre din calcar, create prin eroziune sau depuneri. Dar ele aveau viaţă, creşteau sau mureau şi rupte din apă, miroseau a peşte mult timp, indiferent cât le spălai. Dantelăria asta crescuse aici de la nivelul nisipului, cam de statura unui om. Era ca un gard de arbuşti mărăcinoşi, cum am văzut pe lângă cimitire sau pe la marginea satelor din România, dar cu ramuri mult mai groase, cu o ramificaţie infinită, ca a unui milieu. În partea centrală a barierei, ramurile se uniseră foarte pronunţat, alcătuind o încâlceală densă ca un ghem de sfoară mai mult lung decât rotund, de doi-trei metri lăţime, pe care te puteai căţăra ca pe un munte. Aceasta era bariera de corali, ce se întindea pe mai bine de doi kilometri şi care închidea în arc o porţiune a apelor. Ingenioasă inginerie realizată în mod natural, la comanda omului!

Privii către plaja cu palmieri şi restaurante, ce se afla la circa trei sute de metri depărtare, şi înţelesei de ce această plajă devenise celebră în zonă. Aici rechinii nu puteau pătrunde, apa era mult mai caldă şi erai tot timpul ferit de valurile mari. Mă hotărâi să mă întorc, pentru că fluxul aducea apele înapoi, dar nu înainte de a căuta un coral frumos, cât mai întreg şi lung posibil. Reuşii să rup cu mare greutate unul, pe care eram hotărât să îl car cu mine oriunde.

Revenit la mal cu prada ascunsă involuntar sub tricou, mai mult ca să nu par ridicol, mă hotărâi să mă întorc la Casa fără Pisic. Eram curios ce se mai pune la cale în privinţa plecării. Dar mai ales să discut cu Oana şi Bogdan ce facem noi. Urcăm sau nu urcăm pe vapor? Eram şi eu complet derutat, întrebându-mă cum trebuia abordată discuţia, dar cel mai mult, cum puteam învinge nepăsarea celorlalţi. Cu problemele astea în cap, ajunsei pe nebăgate de seamă la Casa fără Pisic. Străzile încă pustii nu mă perturbaseră din încâlcita dilemă care mă frământa. Se făcuse ora nouă când intrai în casă, constatând că nimeni nu mişca. Nici trabahadoarea Milagros nu mai venise. Era duminică toată ziua şi pentru toată lumea.

Făcui slalom printre sârbii înşiraţi ca peştii şi intrai tiptil direct în dormitor la noi. Îmi trecuse supărarea, iar faţa Oanei arăta prietenoasă, aşa că mă simţii în largul meu. Cu femeile e bine să nu te pui, pentru că nu o mai scoţi la capăt. Eliberai coralul de sub tricou, cochiliile aricilor din buzunare şi, sub privirile mirate ale porumbeilor, îmi schimbai hainele care miroseau a peşte. Pusei coralul pe pervazul ferestrei afară, crezând că, uscându-se la soare, va duhni mai puţin, şi trecurăm la a ne reconsolida punctele de vedere. Tema nu era uşoară şi trebuia să vorbim pe muteşte ori să ieşim afară, în stradă, ceea ce ar fi trezit suspiciunea celorlalţi. Părintele dormea pe acoperiş şi cu siguranţă că acum era treaz, făcându-şi rugăciunile sau socotelile dimineţii. Nici el nu avea misiune uşoară, mai ales că nu ştia să înoate, era şi mai în vârstă, iar copilaşii lui, încă în şcoală, cereau papa şi bani pentru drăcii americane. Despre nevastă, părintele nu vorbise niciodată. Doar de o prietenă foarte bună din Bucureşti, prezentată doar ca nume propriu, Angelica. Doar Angelica şi nimic altceva. Cred că popa, o dată cu parohia, îşi pierduse şi nevasta, că aşa se întâmplă câteodată. Şi aşa supărat pe viaţă, părintele se hotărâse să se răspopească în America. Ei, dar ţara tuturor posibilităţilor te momeşte la multe drăcii... Popa al nostru stătea acum cocoţat pe acoperiş, ca să fie mai aproape de cer.

Trăsei cu urechea, lipind-o de fereastră, să descopăr dacă părintele mai sforăia sau nu, şi foiala uşoară a saltelei mă încredinţă că nu doarme. Le făcui semn porumbeilor, arătând cu un deget în sus, către acoperiş, iar cu altul la gură, cerându-le tăcere, şi ne hotărârăm să aşteptăm până se trezesc toţi. După aceea abia să găsim locul unde să punem ţara la cale. Aşteptarea nu fu lungă, timp în care îmi aranjai aricii de mare la loc ferit, îmi cusui un nasture căzut, îmi mai întinsei niţel de cojoc să mă ţină măcar până ajung în ţară, când Daniel dădu deşteptarea forţată.

Daniel venise de la casa Sarei ca un adevărat vătaf. Săreau sârbii ca iepurii, buimaci de la beţia trecută, crezând că este ziua de 13, că vaporul a sosit în poartă şi că, gata, plecăm. Comedia asta îmi plăcu tare mult, iar faptul că Daniel nu înţelegea o iotă sârbeşte şi Duda nu era prezentă sporea umorul. Râdeam ţinându-mă de burtă, ba îl făcui şi pe Daniel să zâmbească. Mă gândisem să dau într-o dimineaţă o alarmă falsă, dar sârbii nu ştiau de glumă în toate cazurile. Nebunii continuau acum să îşi facă bagajele în mare grabă, înghesuind totul la grămadă, şi numai când ne văzură pe noi plesnind de râs se opriră, nedumeriţi. În fine, ateriză şi sârboaica, fragedă după un somn bun şi cu ţâţele înfoiate, mai să-l dărâme pe Daniel. Îşi spuseră pe nume de parcă ar fi fost vechi colegi, după care Duda lămuri confuzia degenerată în ceartă.

Noaptea trecută fusese un sfetnic bun pentru organizatorii excursiei. Daniel părea vesel, prietenos cu toată lumea şi în mod special cu noi, răzvrătiţii grupului. Precis pusese ceva la cale şi eram tare curios ce anume. Privea optimist la figura Oanei, care era ca de tigroaică.

Se adunară şi ceilalţi români, iar Daniel se pregăti să ţină o adevărată cuvântare, asistat de părinte, care coborâse doar în chiloţii îngălbeniţi şi puţin murdari de caca. Ne făcurăm că nu vedem nimic, pentru a păstra atmosfera sobră, şi ne puserăm pe aşteptat, pregătiţi cu ceva întrebări.

– Aş dori să aveţi puţină răbdare şi să mă ascultaţi câteva minute – îşi începu Daniel cuvântarea. Astăzi după-amiază vor mai sosi aici încă patru băieţi. Sunt români, băieţi buni, şi vin direct din Portugalia. Ştiu că toate saltelele sunt ocupate, dar numai pentru două nopţi nu mai e cazul să cumpărăm altele. Banii sunt pe sfârşite şi cheltuieli sigur că vor mai fi. Am rugămintea să vă purtaţi frumos cu noii veniţi şi să le găsiţi şi lor loc printre voi – încheie acesta pentru o scurtă pauză, după care reîncepu aceeaşi poveste, dar în engleză, adresându-se parcă numai Dudei.

Se instaură o atmosferă semioficială, sârbii stând ca puişorii de cloşcă în jurul femeii, care termină repede traducerea.

– Acum doresc să lămurim anumite temeri ale unora, fără îndoială justificate, de a nu merge cu vaporul noaptea sau poate nici ziua. Eu nu sunt un iresponsabil, să pun viaţa fratelui meu în pericol. El vine acum de la New York cu vaporul, însoţindu-l pe căpitan. Acest vapor este aproape nou şi foarte sigur. Nu vă obligă nimeni să mergeţi cu el. Când soseşte în port, vă rog să veniţi toţi să-l vedem, să ne urcăm în el. Dacă o să vi se pară ceva în neregulă, vă rog să îmi spuneţi. Poate o să găsim pentru cei mai fricoşi alte soluţii de transport, dar asta va cere timp în plus şi cu siguranţă bani mai mulţi. Cine doreşte să mai aştepte aici, nu avem nimic împotrivă, dar noi atât am putut face, pentru că nu este uşor – termină Daniel discursul în româneşte, după care, puţin plictisit, repetă în engleză. Duda repetă în sârbeşte totul, sau aproape totul, şi se aşternu liniştea, fiecare gândind la cele auzite.

Privii în fugă figurile celor două femei, care fierbeau, dar în moduri diferite. Duda părea, în mod curios, mult mai speriată de cele auzite, care ascundeau adevărul dincolo de masca unei abile diplomaţii. Gargara lui Daniel fusese bine ticluită şi era greu să mai poţi spune ceva negativ vizavi de bunele intenţii ale organizatorilor.

– Daniel, mie mi se pare foarte riscant mersul cu vaporul noaptea. E greu să mai aştept până la următoarea ocazie, pentru că soţul meu mă aşteaptă de mult timp. Sunt ani de zile... A cheltuit mulţi bani cu noi în această aventură, care părea simplă şi rapidă. El i-a plătit părintelui Radu, la New York, cincisprezece mii de dolari cash. Alţi bani şi alt timp de aşteptare nu mai avem... – îşi începu sârboaica lamentaţia, tradusă în surdină pentru noi, românii, de Bogdan.

– Duda, eu te înţeleg, dar nu eu am luat banii la New York. Nu ştiu ce vi s-a spus vouă iniţial. Dacă vaporul mergea până la New York, aşa cum ştiaţi voi, oricum trebuiau mai multe zile, pentru că este distanţă mare şi tu, care ai mai fost în State, ştii treaba asta. Oricum ar fi fost vorba de mai multe nopţi – dădu replica Daniel, închizându-ne într-un fel gura înainte de a ne mai duela cu el. Vino întâi pe vapor, vezi despre ce-i vorba şi, dacă ai alte soluţii, spune-le. O să vedem ce mai putem face. Nu suntem de neînţeles – continuă Daniel, dovedindu-se un bun diplomat.

Privii din nou figurile celor două femei şi constatai cu şi mai mare surpriză că expresiile erau acum invers. Duda părea mai resemnată cu situaţia, iar Oana, care ar fi preferat prelungirea vacanţei pe banii soacrei, se înroşise. Era gata să ne întoarcă spatele şi să plece, dar, sesizându-i intenţia, îi făcui semn să aibă răbdare şi să stea calmă. Aveam şi eu câte ceva de spus, dar lăsam femeile să se dueleze primele cu Daniel, pentru a descoperi eventual ceva din strategia lui.

Urmă o mică pauză, în care Duda le traduse compatrioţilor ei cele auzite şi rău făcu, pentru că sârbii se declarară mulţumiţi şi foarte nerăbdători să înceapă ziua cu bere rece. Ei părăsiră şedinţa, lăsându-ne un pic derutaţi.

– Daniel, ce spui tu este foarte frumos, dar nu suficient. Suntem douăzeci şi trei de oameni, cu bagaje cu tot, şi tu doreşti să ne înghesui ca pe şobolani, de parcă am trece Herăstrăul. Dacă avem rău de mare? Dacă se întâmplă ceva? O furtună... Eu nu ştiu să înot. Câte veste de salvare aveţi voi şi câte bărci? Ce spun eu nu-i de glumă. Acum câteva zile au fost descoperiţi în Olanda cincisprezece români morţi într-un container! Erau patru familii. Eu sunt tare speriată şi nu vreau să mor aiurea. Am plătit banii, dar nu pentru orice fel de risc. Tu ai afirmat că vaporul este sigur, iar acum o săptămână ne-aţi spus că întârzie pentru că a fost defect şi a trebuit reparat. Mai apoi ne-aţi spus că e drumul lung! – atacă frontal Oana, a cărei fierbere ajunsese la maxim.

Daniel rămase şocat de punctul de vedere al Oanei, ba chiar şi eu, deşi aveam pregătite cam aceleaşi probleme. Părintele, care până atunci stătuse precum un câine în dosul stăpânului, sesiză situaţia dificilă şi sări în ajutorul colegului.

– Dragă Oana, eu i-am cunoscut pe socrii tăi la New York şi sunt oameni foarte serioşi. Muncesc mult şi banii aceştia i-au strâns cu mari sacrificii. Noi nu am ştiut că eşti fricoasă, pentru că altfel nu ne mai încurcam cu oameni care să ne dea bătaie de cap. Sunt mulţi cei care ar dori să vină în America şi nu au cum, pentru că nu cunosc pe nimeni. Şi apoi, nici noi nu ne băgăm să luăm pe oricine. Nu toţi sunt serioşi să plătească banii. Unii nu au pe moment şi ni-i dau mai târziu. Este vorba şi de puţină încredere. Şi acum aşteptăm bani de la câţiva ţigani. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să-i recuperăm. Eu zic să te mai consulţi şi cu soţul tău, că-i băiat foarte serios şi foarte respectuos, ca şi părinţii lui – încheie părintele prima parte, dar fiind pregătit să continue.

Sorbi dintr-un pahar de hârtie apa pe care şi-o adusese de pe acoperiş şi continuă în aceeaşi manieră calmă şi plină de şiretlicuri verbale.

– Vaporul a fost defect, dar nu pentru că ar fi avut ceva stricat. S-a înfundat filtrul de motorină, după câte ne-a spus căpitanul, şi a trebuit să oprească la Baltimore pentru înlocuire. Motorul nu avea putere să prindă viteză şi din acest motiv a întârziat acolo puţin. După înlocuirea filtrului a recuperat întârzierea, iar acum vine cu maximă viteză. Se mai întâmplă şi de-astea! E vorba doar de trei sute de mile. Doar o noapte. Este distanţă mică. La asta ne-am gândit şi noi când am considerat că, zburând din Porto Rico, s-ar ajunge mai repede la New York. Tu ai fost stewardesă, din câte am aflat de la socrii tăi. Tu ar trebui să fii o fată mai curajoasă! – încheie părintele, oarecum mulţumit.

– Părinte, dar se poate muri şi în apa unui lac, dacă nu ştii să înoţi. Dacă se scufundă vaporul cu noi de atâta greutate? Pe vapor nu cred că aveţi douăzeci şi trei de veste de salvare! – replică Oana, căreia, cu toată micimea ei, îi mergeau mintea şi gura în mare viteză.

– Dragă Oana, pe vapor se găsesc doar două veste de salvare, pe care le-a cumpărat Dragomir, fratele lui Daniel, înainte de plecare. Una ţi-o dăm ţie şi una lui Bogdan. La nevoie cumpărăm mai multe. Când soseşte vaporul, vino, te rog, şi vezi despre ce este vorba şi după aia mai discutăm – încheie părintele, agasat de insuccesul de a cădea la pace cu Oana, şi se ridică să îşi mai aducă apă.

Târgul practic se sparse şi ne răspândirăm din lipsă de alte argumente. Ne băgarăm în cameră să scăpăm de ochii iscoditori ai celorlalţi, care nu înţelegeau ce dorim de fapt. Oana rămăsese nemulţumită şi nu mai avea chef de nimic. Ne fu greu să o scoatem dintr-ale ei şi cred că nici dacă îl băteam pe popă nu o mulţumeam. În final, Bogdan şi cu mine hotărârăm să mergem în portul din Boca Chica, pe care îl admirasem de pe plajă, să vedem cum e pe-acolo. Nutream amândoi o curiozitate tipic băieţească, iar vapoarele ne atrăgeau. O lăsarăm pe Oana să bocească singură şi îl apreciai pe Bogdan că nu îi căuta în coarne.

Pornirăm amândoi prima noastră cercetare a locurilor. Se făcuse ora unsprezece fără să ne dăm seama şi grăbirăm pasul, neştiind cât aveam de mers. Străzile căpătaseră altă înfăţişare. Păreau ale unui oraş de epocă, din vremea coloniştilor. Tot felul de dominicani, femei şi bărbaţi, îmbrăcaţi în costume africane tradiţionale, sau după moda veche, cu pălării elegante, cu papion, cu bastoane cu mânere albe de os, se îndreptau către biserici. Nimic din atmosfera de vacanţă tropicală nu mai era prezent. Admirai această lume ce doar cu o noapte înainte, travestită cu bluginşi şi şepci americane, îşi ducea viaţa de zi cu zi, de la slujbă acasă, pe plajă, la restaurant şi aproape peste tot. Nu intuisem că această lume super-americanizată putea să mai păstreze ceva din bunele maniere de mult apuse.

Parcurserăm şi noi o bună parte a traseului la un loc cu cei costumaţi ca de zile mari şi ne despărţirăm la părculeţul central, unde se afla şi biserica greco-catolică. Această restrânsă comunitate, aparent primitivă, ducea o viaţă ghidată după reguli mult mai sănătoase. Avea poate tot ce-ţi trebuie ca să dai un sens vieţii. Biserica, cu o arhitectură gotică stilizată, îmi schimbă complet părerea despre localitate. Vedeam acum una din feţele nevăzute ale lumii de aici şi, în mod fericit, una frumoasă. Statuia din centrul parcului, ce întruchipa pe una dintre figurile legendare ale colonizării, îi conferea locului un plus de înţelepciune. Te îndemna la puţină meditaţie, la observaţia că aici, pe această insulă, nu toţi veniseră să facă plajă.

Ne oprirăm să mâncăm ceva, iar o pizza era meniul cel mai la îndemână. Luarăm mâncarea pe farfurii de hârtie, pentru că aşa mănâncă occidentalii, şi continuarăm să o ţinem drept, către ceea ce noi credeam a fi portul. În stânga aveam plaja şi în dreapta, o combinaţie de junglă cu magherniţe autohtone. Mica stradă principală, ce la început ne uimise cu multitudinea restaurantelor şi a hotelurilor, rămăsese în urmă, şi asta doar după cinci minute de mers. Vedeam totul acum la scara reală.

Drumul de ţară alterna când pe plajă, când prin junglă, fără prea multe puncte interesante. Monotonia drumului ne dădu răgazul să abordăm problema noastră spinoasă fără rezerve şi fără teama că am putea fi auziţi. Adică: plecăm cu vaporul, aşteptăm turul următor sau ne întoarcem acasă?

Oana devenise acum problema-cheie, iar argumentele popii sau ale lui Daniel, cu toată inconsecvenţa lor vizibilă, după cum o cerea situaţia, tot aveau o direcţie. Când eşti emigrant voluntar, cum eram noi acum, e bine de ţinut minte că nimic nu rămâne neplătit în viaţă. Iar noi plăteam propria prostie, pentru că refuzaserăm să gândim singuri perspectiva acestei aventuri şi îi lăsaserăm pe alţii să hotărască pentru noi. Oana devenise acum un fel de piatră de moară, care mai mult ne încurca să gândim, decât ne ajuta să luăm decizii. Şi, revenind la fata asta mică şi cu năbădăi, trecui la atac.

– Ce facem cu Oana, Bogdane? Mergem în America ori nu? – şi cu această întrebare îl blocai pe Bogdan, aruncând găina moartă în curtea lui.

Ne continuarăm drumul unul lângă altul, muţi, gândind, ca la şah, pasul următor. Nu forţai răspunsul, pentru că nu servea la nimic şi privirăm la bălăriile dominicane ca la o reală junglă africană, mirându-ne de gunoaiele aruncate la tot pasul pe marginea drumului, de parcă noi am fi venit din Elveţia. Văzui un aragaz fără uşă, un frigider fără compresor şi multe alte obiecte casnice paradite, dar toate de marcă. De marcă americană – şi gândul mă duse la filmele cu Vietnamul şi jeep-urile abandonate după retragere.

Priveam acum la gunoaiele americane aruncate printre bălăriile dominicane şi o mică dezamăgire mă încercă, din respect excesiv pentru ce însemnase, pentru mine, ultima legendă demnă de urmat. America! Mă chinuii în zadar să desprind de pe uşa frigiderului emblema lui General Electric, pentru a o căra în ţară ca pe un trofeu, dar marca era marcă. Nu se lăsă smulsă din nituri şi mă făcu să îmi întăresc convingerile secrete că această naţie ambiţioasă trebuie urmată chiar dacă, din când în când, mai şi greşeşte.

Ajunserăm la un început de autostradă, care se dovedi a fi de fapt sfârşitul, pentru că, urmând-o, nimerirăm drept în port. Căutarăm intrarea, dar un gard înalt de sârmă înconjura de la un mal până la celălalt un mic golfuleţ. Privirăm vaporaşele, mai toate de croazieră, căutând să înţelegem care ar fi de şase persoane. ¥inta noastră nu fusese întâmplătoare, dar duminica şi puturoşii ei ne-o luaseră înainte: toţi oamenii erau la biserică. Priveam vaporaşele de dincolo de gardul încuiat ca pe produsele din magazinele pe valută, pe vremea lui Ceauşică. Nu am priceput nici mai târziu ce era de fapt în acest port, care părea mort, şi nici nu am mai revenit.

Întoarcerea fu mult mai lungă, întrucât negociarăm plecarea cu vaporul în Porto Rico, de-ai fi zis că noi eram organizatorii. Oana devenise un fel de piesă de şah pe care o mutam după cum încetineam mersul sau grăbeam pasul. După multe dezbateri, Bogdan o zise pe-aia dreaptă, că el se lipseşte de Oana şi în România nu se mai întoarce. O îmbarcă la avion şi o trimite la maică-sa, să petreacă Crăciunul amândouă. Iar la primăvară, când o fi mai cald, să o trimită maică-sa la New York direct cu Taromul, că este mai ieftin şi mai sigur! Gluma asta îmi plăcu tare mult şi râserăm amândoi cu poftă.

Începurăm să ne facem totuşi griji pentru Oana, abandonată acasă, şi grăbirăm pasul. Nu făcuserăm nimic cu văzutul vapoarelor şi trăiam speranţa că pe un vapor de şase persoane, la o adică, se pot înghesui douăzeci şi trei, precum în troleibuzele Bucureştilor. Nu om avea ghinionul să se scufunde tocmai cu noi. Ne plăcu şi gluma asta şi continuarăm să râdem chiar şi fără motiv, din orice. Începusem să vorbim comic, amuzându-ne la tot pasul, şi ne prinse bine, pentru că nici nu băgarăm de seamă când ne trezirăm în faţa intrării Casei fără Pisic, unde rămăsei perplex. Pe peretele de la intrare stătea nemişcată o cacată mare, păroasă, cu acul ca al unui scorpion, gata să înţepe. Visul meu de şapte zile se împlinise şi acum eram decis să nu mă urc pe vapor fără un astfel de monstru.

Îl lăsai pe Bogdan de pază şi alergai după ligheanul de plastic în care Milagros prepara platanoşii zilnici. Întrucât gândisem tactica din mers, mă întorsei cu cele trebuincioase. Monstrul, de mărimea unui şoarece, stătea nemişcat, atent la Bogdan. Cu ceva frică în oase, mă apropiai şi acoperii păianjenul cu ligheanul, în mare viteză. Aflasem de la băştinaşi că modul de atac al acestei insecte este săritura, dar nu îmi imaginam cum un păianjen poate face aşa ceva. Era acum sub lighean, pe care apăsam ca şi cum gângania păroasă ar fi avut cel puţin puterea mea. Dar frica face multe.

Vânătoarea mea transformă Casa fără Pisic într-un fel de circ. Se dăduse alarma generală că George prinde o cacata şi toţi alergau să vadă spectacolul cu ochii lor. Fusei repede înconjurat de grup, din care nu lipsea decât popa. Cerui de la Bogdan tocătorul transparent pe care trabahadoarea tăia platanoşii şi, cu mâna tremurând de spaimă, strecurai plasticul sub lighean. Frica îmi crescuse, iar mâinile începură să mi se bâţâie. Picioarele păroase ale păianjenului se chinuiau să iasă cât mai mult printr-o fantă rămasă liberă, obligându-mă să târăsc ligheanul pentru a-l acoperi complet. Dar jivina urmărea fanta de lumină cu perseverenţă.

Anunţai că dau drumul la lighean, pregătindu-mă să abandonez, iar cele două femei dispărură în camerele lor ţipând. Căpătai mai mult loc în spate, iar cei rămaşi se pregătiră să o ia la picior. Situaţia devenise tensionată, gândindu-ne că, dacă păianjenul fuge în interior, cele două femei ori vor face infarct, ori vor pleca până dimineaţă la aeroport. Făptuisem fără să gândesc înainte o prostie de care doream să scap cât mai repede. Voluntari să continue operaţiunea nu găsii, iar eu obosisem de atâta presat la lighean. Cei din spate amuţiseră. Nu auzeam decât respiraţia mea şi vociferările din cameră ale Oanei, care anunţa că va pleca la maică-sa, la Bucureşti. Mă concentrai şi reuşii să strecor complet plasticul sub lighean.

Răsuflând uşurat, încercai să iau ligheanul fără a depărta plasticul şi în cele din urmă izbutii să pun totul jos. Păianjenul avea mai multă putere decât crezusem eu, mişcând capacul transparent, prin care acum ne uitam toţi ca la sfintele moaşte. Bogdan imortaliză momentul, iar asistenţa aplaudă victoria.

Gândii planul de exterminare a păianjenului, excluzând înfigerea unui ac în spate, întrucât nimeni nu ar fi apucat în mână o insectă al cărei venin devenea mortal în circa cincisprezece minute. Mergând la chiuvetă, umplui cu apă ligheanul printr-o mică deschizătură a capacului. Operaţiunea merse uşor, fiind atent să presez capacul pe măsură ce apa umplea ligheanul. Insecta, ocrotită de legea dominicană, se zbătu într-o nebunie timp de treizeci de minute fără să moară şi, renunţând să mai aştept, pusei o cărămidă deasupra şi trecui la băutul unei beri. După câteva ore de aşteptare, revenii la intenţia de a-i înfige un ac în spate, dar renunţai întrucât păianjenul continua să mă privească nervos prin plasticul transparent.

Această joacă copilărească nu luă sfârşit uşor şi, pentru a o încheia, transferai păianjenul într-un borcan cu filet şi îl ascunsei pe furiş în congelator.

Revenii la jocul de cărţi, unde, frecându-mi mâinile ca atunci când dai cărţi noi, mă vârâi între sârbi, să văd cum este frăţia între popoare la tropice, în plin decembrie.

(va urma)