Nu am suficientă răbdare (pentru că scriu sub constrângerea timpului preţios!) să caut pe unde e trecută profesiunea de jurnalist în nomenclatorul ăla oficial al ocupaţiilor, dar nu cred că se va supăra cineva pe mine, îndeosebi jurnaliştii, dacă spun că jurnalismul se situează, undeva, deasupra oricărei ocupaţii, priceperi şi că este exonerat de responsabilităţile aferente oricărei profesii, să zicem aia de filosof, ori aia de tinichigiu.

Ei bine, prin consecinţă, „jurnalistul român din zilele noastre”, indiferent de vârsta şi prestigiul acumulate, este mai presus de filosof, pentru că operează cu un sistem de categorii absolute prin definiţie, pentru că mânuieşte categorii care nu pot fi cu niciun chip controversate, discutabile, definibile, interpretabile. La fel stă treaba şi cu afirmaţiile „jurnalistului român din zilele noastre”, acum şi pururea „jurnalistul român din zilele noastre” fiind, prin excelenţă, producătorul absolut al aporiilor, chiar dacă habar n-are ce-i aporia şi ce vrea să spună ea – Doamne fereşte să-ţi treacă prin cap să-l întrebi ce e aia, ori ce-i masochismul şi ce legătură are el („jurnalistul român din zilele noastre”) cu ele.

În ceea ce priveşte partea tinichigerească a profesiunii de „jurnalist român din zilele noastre”, ei bine, ea e aia care-i permite să îndoaie, să modeleze, să taie, să bată, să ardă, să lipească şi să formateze „cum vrea muşchii lui” orice, oricând şi cu rezultatul finalizant numai de el ştiut – premeditat cum ar veni!; jurnalistul având întotdeauna ultimul cuvânt, pentru că el aplică ultima lovitură, el dă ultima formă şi pentru că tot el este acela care dă tonul, întotdeauna şi fără excepţie.

Nu-mi dau seama de unde vine aprehensiunea asta a „jurnaliştilor români din zilele noastre” pentru formulele tinichigereşti, că n-am făcut un studiu aplicat asupra pregătirii lor profesionale, dar presupun că mulţi dintre ei au, „la bază”!, studii şi diplome din domeniul tehnic, ba chiar sunt convins că mulţi dintre cei mai tineri absolvenţi de jurnalistică pură, s-au îndreptat către obţinerea unei a doua diplome de studii, neapărat din domeniul tinichigeresc.

Să nu uit!, indiferent că „jurnalistul român din zilele noastre” e unul de presă scrisă, ori radiofonică, ori televizionistică, indiferent că e specializat într-un anumit domeniu şi că prestează în dreptul rubricii/emisiunii/temei cu pricina, el e totuşi cel mai bine specializat în toate celelalte domenii. De exemplu, dacă e redactorul unei publicaţii sportive, la rubrica handbal, cel mai mult şi mai bine se pricepe la politica de mediu, iar dacă e redactor al rubricii „relaţiile din familie şi creşterea copilului” al unei publicaţii destinată femeilor, cel mai mult şi cel mai bine se descurcă în problematica generală a „cauzelor, formelor şi efectelor de lungă durată a fiţoaselor în legislaţia constituţională românească”.

Exemplele pot fi nenumărate, însă mă opresc aici, pentru că-mi dau bunul simţ şi interesul personal imediat ghionturi şi coate.

Un lucru fundamental este că fiecare „jurnalist român din zilele noastre” are o limbă, limba lui cum ar veni, limba română fiind numai un adjuvant, tot adjuvant fiind şi limbajul jurnalistic, aşa că „jurnalistul român din zilele noastre” poate să facă ce vrea cu limba lui. Cu alte cuvinte îşi bagă limba unde, cum, când şi în ce vrea el, că d’ aia are limbă de la natura lui de „jurnalist român din zilele noastre”, iar limbajul îi aparţine în mod exclusiv, el fiind mama şi tatăl lor.

Indubitabil, „jurnalistul român din zilele noastre” are un acut simţ al cotidianului. Putem spune că el e o baliză a cotidianului: semnalând, indicând, orientând, decizând chiar, fără a fi posibil să-i fie imputată depăşirea atribuţiunilor. El, „jurnalistul român din zilele noastre” e reperul absolut fără doar şi poate; dracu’ te ia dacă-l ignori!

Acum, nu ascund faptul că mă străduiesc de multă vreme să devin „jurnalist român din zilele noastre”. Nu ştiu dacă am să ajung în miezul aporiilor, dar mă străduiesc şi mă instruiesc, de ceva vreme!, în aforistică. Eforturi mari trebuie să fac şi în ceea ce priveşte adaptarea „la” şi „în” inculcarea autoritarist-autismului lingvistic specific „jurnalistului român din zilele noastre” – poate dă Dumnezeu să fiu integrat într-un grup terapeutic, ca să mă limpezesc şi eu „la limbă şi limbaj”.

Ca să vedeţi cât de greu este, vă dau câteva exemple selectate de mine din aforistica weekend-ului trecut:
– oamenii politici sunt nişte incompetenţi;
– înseamnă că recesiunea începe de la Băsescu;
– dificultăţile cad drastic;
– domnu’ ministru’ muncii a dat piramida cu vârfu-n jos;
– şi cu ce s-a greşit de domnu’ ministru’ de sindical;
– altfel n-o s-avem nici-o plăcintă, doamna vicepreşedintă, nici în şase luni;
– un milionard două sute se plăteşte pentru pantofi în condiţii de criză;
– mă simt animat de Disney cartonat şi absorbat cu o viteză în plus;
– să cântăm: „Pe paturile Dunării”.

Aşadar, dat fiind că aforismele au intrat şi fac, deja, parte din patrimoniul culturii jurnalistice, numele autorilor şi locurile pe unde au fost „scăpate” aforismele nu mai contează. Vă rog, însă, să mă înţelegeţi şi să mă sprijiniţi, civilizat, să ajung şi eu „jurnalist român din zilele noastre”. Altminteri, vă previn, îmi iau zilele, cu jurnalismul meu cu tot, forfetar sau nu, antologic sau ontologic. De mogulul de presă să nu vă îngrijiţi, că dau eu singur peste el cu ochii închişi, chiar dacă s-a băgat într-o gaură de şarpe.