,,Către faţa nevăzută a New York-ului” este un roman de acţiune inspirat de o poveste reală. Însumând 432 de pagini, romanul este structurat pe 35 de capitole. Editat în 2005 de către ExPonto din Constanţa, cartea este lansată în acelaşi an la Târgul Internaţional Gaudeamus. TRV Cultura, Trvl 1 Bucureşti şi, Radio România Cultural, o prezintă ulterior.

            Cartea este preluată spre distribuţie de editurile: Vox, RolCris, Alfa & Omega, Lucman, Stand 200. În 2006 apare în lanţul Diverta, iar ulterior şi la  Intreprinderea de Librării Bucureşti, Bibliostar, Arcadia, Libris Braşov, MM Star Sinaia, ajungând în peste 95 de unităţi comerciale din România.

            Romanul a fost apreciat în Australia, Canada, Germania şi SUA, de către cititori ai literaturii româneşti, ajungând prin intermediul distribuitorilor individuali, sau accesând WWW.dol.ro, ori de la autor prin:  geodinu_56@yahoo.com.  

            Se pregăteşte pentru tipar, continuarea, intitulată: "În sfârşit America". 

            Cartea poate fi cumpărată din unităţile mai sus menţionate, la un preţ ce variază între: 15- 20 lei.

Capitolul 16. O după-amiază cu adevărat dominicană

Stăteam pe bancă, la umbra palmierului şi îmi mângâiam burta. Părea mai normală. Mai rotundă. Priveam la drumul pe unde venisem, gonit de gluma francezului, şi contemplam situaţia. Era pentru mine cu adevărat prima zi departe de casă. Tot timpul drumului, cu toată îndepărtarea continuă, faptul că o puteam uşor cârmi înapoi mă ţinea vesel, cu hazul la tot pasul. Aeropoartele mi se păruseră nişte gări, ca între Constanţa şi Bucureşti, pe unde acceleratele treceau şi opreau în ambele sensuri. Ca vechi ceferist, cum îmi plăcea a spune că sunt, îndepărtarea de casă mi se păruse opusul apropierii şi nimic mai mult. Dar când te afli pe o insulă, în mijlocul Mării Caraibelor, fie ea şi populată, nu este acelaşi lucru.

Priveam crâmpeiul de mare ce se zărea prin îngustimea străzii şi tot mare mi se părea. Enorm de mare, cu multă apă, adâncă, imposibil de traversat înot.

Chinezul care îmi servise pizza luase dolarul, îmi dăduse restul, iar acum se uita binevoitor la mine. Gândea poate că eu mai doresc o pizza, pentru că el mai dorea un dolar. Mă întrebă în spaniolă dacă mai comand ceva, continuând să gonească muştele dominicane. Scosei hârtia verde râvnită de tot globul, o privii şi gândii dacă nu cumva platanoşii de acasă sunt mai ieftini.

Băiatul ăsta chinez nu stătu mult pe gânduri, sau oricum mai puţin decât mine. Şedea acum frumos în faţa mea, cu pizza în mâna dreaptă, iar cu stânga continua să gonească muştele dominicane. Mă privi ca pe fratele lui, mă întrebă în spaniolă de unde sunt şi lăsă farfuria de plastic pe măsuţa din faţa mea. Spuse “gracias”, nu ştiu pentru ce, şi plecă la tejgheaua lui. Mă uitai la pizza, mă uitai la muştele dominicane ce planau ca avioanele la Madrid şi mă hotărâi să fac un act de caritate, începând să mănânc noua felie, constatând că intra pe gât mai uşor decât prima. Ridicai capul din cartonul cu pizza să văd marea şi zării paharul cu apă rece în mâna dreaptă a băiatului. Îmi întinse paharul, luă dolarul, îmi dădu restul gata pregătit, zise iar “gracias” şi plecă.

Jocul ăsta mi se păru interesant. Dorind totuşi să mă opresc aici, neştiind precis când zboară următorul avion către casă şi deci cam cu câţi dolari urma să finanţez taraba chinezului, mă ridicai, spusei “gracias” şi mă îndepărtai, scăpând de ochii sfredelitori şi de tactica jidănească ale chinezului. Doream libertatea, că de aia plecasem de-acasă. De la Casa fără Pisic.

Casa fără Pisic, chiar aşa, cu tot numele predestinat pe care îl avea, rămânea locul spre care inconştient mă trăgeau picioarele. Cu burta super-plină de cele două felii de pizza şi  căldura în ceafă, sângele mi se mai domolise, iar revoluţia pornită în capul meu pentru a-i converti pe sârbi la ortodoxie se opri. O luai alene spre casă, dar pe ocolite, pe undeva pe unde nu mai fusesem, neştiind dacă o să mai ajung la destinaţie. Noutatea mă menţinea vioi şi îmi dădea sensul aşteptării avionului către Bucureşti. Aşa luai eu hotărârea, de unul singur şi de capul meu, să devin un autentic turist din cartea recordurilor neamului meu.

Strada principală a acestui mic sat turistic ce în curând avea să devină oraş, şi asta chiar sub ochii mei, era mică, neasfaltată. Îmi privii pantofii negri, albiţi de praful dominican, şi jurai să nu îi mai curăţ decât pe Otopeni, având de gând să târăsc acasă ceva pământ de pe insulă, precum Armstrong de pe Lună. Gândul ăsta al meu nu ţinu mult. Doar până la colţul următor unde, în timp ce holbam ochii la nemţoaicele bronzate de lămpi cu ultraviolete, un puşti, un dominican, mă scuipă pe pantofi şi, confundându-mă cu un patron german, îi lustrui, până le făcu boturile ca diamantele.

Mă uitai la băiat neînţelegând gestul, dar pentru că totuşi eram din Europa, continuai să merg fără să-l înjur. Puştiul ăsta creol, care părea bine dresat de colonişti, nu se lăsă intimidat de statura şi culoarea mea şi se ţinu scai de mine, parcă aş fi fost tatăl lui.

Simţindu-mă penibil sub privirea nemţoaicelor care puseseră ochii pe mine, scosei un dolar şi i-l dădui băiatului. Băiatul  nu o zbughi, cum mă aşteptam eu. Luă dolarul, zise “gracias”, mai trase o scuipătură pe pantofii mei, iar acum stătea cuminte, cu o perie scoasă din buzunarul de la spate, aşteptând ca eu să apropii picioarele. Spuse: “gratis, señor”! şi îmi lustrui pantofii încă o dată. Apoi se ridică, mă salută ca un soldat american şi, sărind într-un picior, plecă să predea dolarul mamei, care poate lucrase dimineaţa pe răcoare la facerea unui nou frăţior.

Acum, cu pantofii lustruiţi, cu burta plină de pizza şi cu dolarii fugiţi din buzunar, priveam la nemţoaice, constatând că încă nu eram pregătit pentru lumea capitalului, unde totul se plăteşte. Nemţoaicele venite să se bronzeze la becul cu ultraviolete mă priviră, îmi făcură cu ochiul şi plecară către plajă. Mă uitai după cele două germanii unite de Gorbaciov, cum îşi mişcau buculiţele prin chiloţeii de cauciuc, şi mă întrebai cât costă un vulcanizat pe oră, că pe noapte nu aveam suficienţi bani. Băgai mâna în buzunar să controlez portofelul, doar aşa, ca să mă dau mare, şi descoperii amuleta.

Revenii cu picioarele pe pământ, aducându-mi aminte pentru ce eram totuşi aici, aducându-mi aminte că eram om însurat, care nu trebuia să calce pe bec nici chiar în vacanţă forţată.

Satul ăsta mic nu era chiar mic. Mai urma un colţ, apoi jungla, încă două străzi, iar o mică junglă şi iar două străzi. Român fiind, o luai pe scurtătură, direct prin junglă, şi aşa ajunsei în ograda unui localnic. Ograda, ca orice ogradă, nu avea gard. Avea o fântână nemţească, de mă întrebai ce legătură are Germania cu tropicele, un coteţ de porc sau câine şi câteva găini ce mâncau dintr-o banană căzută pe jos. Mă uitai la găini cu invidie, aducându-mi aminte de copiii noştri, de preşedinţii noştri şi începui să o înjur în gând pe soacră-mea că votase cu Iliescu.

Privii la cele două tufe de bumbac crescute natural şi mă întrebai cine o să mai cultive bumbac, atunci când chinezii vor cuceri lumea, cum scria la Biblie. Furai fără frică o gogoşică de bumbac, că doar eram alb, şi continuai să merg, ce-i drept cu teamă, uitându-mă la câinele ce dormea sub bananier, uitându-mă la bananele căzute chiar sub nasul căţelului şi iar începui să o înjur în gând pe soacră-mea că îl votase pe Iliescu.

Privii javra care mă privea pe mine şi constatai că avea stomacul lipit de spate, chiar şi aşa, cu bananele la nas. Pipăii şi stomacul meu, constatând acelaşi lucru, şi mă hotărâi că scopul pentru care venisem eu aici, pe acest pământ miraculos, revendicat de-a lungul istoriei de trei popoare deştepte, era să încep o cură crâncenă de banane, răzbunând astfel toţi copiii României. Mă dădui pe lângă câine, că acolo era bananierul, şi făcui ce nu făcuse neam de neamul meu în vecii vecilor, adică rupsei o banană din bananier.

Un bananier nu este ca un pom de Crăciun de sub care iei bananele puse de mama cu o seară înainte. Un bananier este un pom din care bananele trebuie rupte, precum ştiuleţii de porumb de pe tulpină. Rupsei fructul şi, cu ochii la javră, mergând de-a-ndăratelea, băgai banana în buzunarul drept, unde ascunsesem şi portocala verde. Cu desertul asigurat, o ţinui drept pe scurtătură, la plajă.

Marea Caraibelor nu este ca Marea Neagră. Marea Caraibelor este albastră, limpede, caldă chiar şi în decembrie. Îmi scosei pantofii mei lustruiţi, ciorapii neschimbaţi de la Budapesta şi pantalonii necălcaţi din noiembrie şi intrai în apă. Intrai înainte de a mă apuca să mănânc desertul din pom şi începui să-mi spăl ciorapii în apa caldă şi bună a Mării Caraibelor. Ce lucru rar făceam eu acum! Nici măcar un preşedinte de ţară, fie el chiar şi comunist, nu avusese o astfel de ocazie. Continuai să spăl ciorapii în apa gata încălzită şi îi frecai conştiincios, gândind că fac un lucru pentru mine. Îi pusei la uscat pe un coral şi mă apucai să mănânc banana, care era mai uşor de mâncat. Stăteam turceşte, că aşa se mănâncă mai uşor şi priveam la Marea Caraibelor, priveam la ciorapii mei de pe coral, gândind că eu îmi pot face fericirea oriunde şi oricând.

O banană ruptă din bananier nu este ca o banană cumpărată de la magazin. Ea este mai mică, dar mai gustoasă. O înghiţii din două îmbucături şi din acel moment mă dedicai mâncatului de banane, în fiecare dimineaţă, la prânz şi seara, pe stomacul gol. Auzisem eu că după o cură prelungită de banane ţi se ridică colesterolul, dimineaţa sub pătură, mai ceva decât după o cură de ţelină. Dar de tratamentul ăsta îmi adusesem aminte abia aici, din lipsă de ţelină, şi mă gândeam că îi voi face o surpriză tare frumoasă soţiei mele de la New York, care postea şi ea, dar de altceva. Cu banana vârâtă în burtă şi cu gândul la prostii, începui să simt chiloţii mei negri mai strâmţi.

Mă ridicai în picioare şi, consolându-mă cu gândul că până la New York nu mai era mult, luai ciorapii şi pantofii şi o pornii către cele două nemţoaice, să văd cum se bronzează.

Nemţoaicele sunt altfel decât sârboaicele. Sunt mai înalte şi vorbesc nemţeşte. Nemţoaicele mele, în care îmi pusesem mari speranţe, stăteau crăcite la soare între alte nemţoaice şi asta mă încurcă, pentru că toate nemţoaicele semănau între ele.

În plus, un bursuc mic cu mâini lungi, pieptănat precum Gullit de la olandezi, se flendurea pe lângă ele. Dominicanul ăsta mărunt, ce purta nădragi scurţi ca şi el, dar în care se vedea ceva mare, sărea tontoroiul, povestea ceva în engleză, iar nemţoaicele râdeau, râdeau, nu ştiu de ce. Spre surprinderea mea, Gullit luă două dintre ele de mână şi se îndreptă către hotel. Lucrul ăsta mă făcu să nu mai agreez nemţoaicele şi, cu colesterolul căzut, mă hotărâi să mă întorc la Casa fără Pisic.

Casa fără Pisic arăta altfel decât o văzusem ieri. Casa asta era acum complet luminată, animată, veselă, semn că venea Crăciunul. Sârbii, cuminţi, erau tot acolo şi jucau cărţi. Jucau cărţi şi beau bere.

Berea dominicană este altfel decât berea normală. Ea se vinde pe datorie, pe sticle la schimb şi pe bani, dacă ai. Sârbii aveau bani şi aveau mulţi, pentru că ei, în trecut, munciseră la nemţi, iar neamţul este neamţ. Plăteşte, nu te păcăleşte. Sârbii mă salutară, semn că platanoşii de la prânz fuseseră buni, şi îşi continuară treaba.

Trabahadoarea, care uitase de “gipsi”, revenise la datorie şi acum prăjea la platanoşi pentru schimbul de seară. Femeia zise “hola!” Zisei “hola!” şi, nebăgând-o în seamă, continuai să merg, derutându-i pe sârbi. Ciocănii în uşa camerei noastre, auzii “da” şi intrai.

Dar când am spus despre Casa fără Pisic că era altfel decât ieri nu am spus încă totul. Camera noastră avea acum două saltele, evident fără nimic deasupra. Privii cojocul meu aşezat pe post de pernă şi înţelesei că voi petrece această iarnă cu el. Privii la Bogdan, privii la Oana şi pricepui că vaporul urma să vină de Paşti. Cei doi porumbei arătau acum ciufuliţi, dar nu de prea multă dragoste. În lipsa mea, părintele îşi făcuse datoria de părinte şi instruise trupa cu privire la plecarea care se amâna.

Supărat de vestea cea mare, privii ceasul şi, constatând că la Bucureşti era noapte, pusei capul pe pernă şi dus fusei.

(va urma)