PERECHE DE ÎNGERI

MOTTO:         Nobody's fault but mine [X2]
Trying to save my soul tonight
It's nobody's fault but mine     (Led Zeppelin)

1. DE FAPT… EL NU A VRUT NIMIC

“Este o senzaţie ciudată să încerci să iei legătura cu cineva după atâţia ani (37-38?) şi să aştepţi un răspuns ca un ecou peste timp. Este doar un impuls, nostalgic poate, de a-ţi re-vizita anii în care eram cu toţii tineri, frumoşi, visători şi cu adevărat fericiţi.” (e-mail, Mon. Apr 23, 2007 – Subject :« O voce din trecut »)

            De fapt, EL nu a vrut nimic de la EA, nimic  în real,  nimic care să capete o formă anume, să se cheme aşa sau altfel, şi asta chiar de la început. Nu credea nimic anume, nu experimenta ceva şi nici nu pornise pe  vreo cale bătătorită înaintea lui de alţii, ci pur si şimplu hoinărea cu gândul, cu vorba, şi nici nu ştia ce va găsi: nişte iluzii. Pe care le-a îndrăgit. Si odată cu ele, şi pe EA.

Pe el să-l numim Angel, iar pe ea, Angeline. Doi îngeri. Povestea lor angelică urmează.

Când i-a scris Angelinei pentru prima dată, era, la Angel, doar o aspiraţie pornită de undeva, din deşertul care-l însoţea de atâta vreme, din nisipul fierbinte pe care scorpionul zodiei lui îşi simţea tălpile deja bătătorite de atâta mers şi gâtul uscat de sete. Să bea nu ar fi fost de ajuns, trebuia altceva, se simţea de atâta vreme înjumătăţit în tristeţea de zi cu zi. Intrase în acel cerc strâmt al vârstei bilanţurilor; perfectionist,  atent la detaliu, simţea că, din neatenţie, din prea multă ocupaţie, poate a neglijat ceva…şi acel ceva se revendica în el acum, deodată, în criză. Ajunsese într-un punct când, dincolo de munca permanentă şi dedicată într-o profesie de succes si grija pentru cei din jur, îi venise şi lui rândul, simţea că trebuie să se ocupe şi de el. Şi mai simţea că trebuia s-o facă el singur pentru sine, din moment ce nu era nimeni aproape care să-i ajungă la suflet, să-i poată împărtăşi toată comoara lui de-o viaţă, a tot ceea ce înţelesese el şi îndrăgise, sau că acel nimeni nu ar fi privit nimic cu aceiaşi ochi cu care vedea el lumea, însetat de ideal, căci în jurul lui lipseau emoţiile reale, motivaţia de emanaţie divină care insuflă Anima, până la acea nobleţe a spiritului care simte nevoia să dăruiască, mai mult decât să primească, să ocrotească mai mult decât să domine, să înţeleagă mai mult decât să reproşeze. Mângâiere. Disponibilitatea de a iubi.

Ştia bine de unde vine şi la fel de bine unde merge, conform acelui plan personal de normalitate  a individului care crescuse firesc, din copil adolescent şi se copsese adult, acel P&ID trasat inginereşte de multă vreme, pus la punct  încă de la început, cu o minte organizată, şi urmărit cu tenacitate, apoi deja învăţat din mers, după ce, pas cu pas, urcase, cu ambiţie, determinare, efort şi plăcerea succesului. Dar, odată ajuns sus, privea acum în jos către capătul de la începutul drumului parcurs  şi i se părea că vede ba un compromis ici, o renunţare colo, şi tot aşa, se înşirau de-a lungul drumului retrospectiv o mulţime de detalii pe care le ignorase, din necesităţi de traseu şi varii alte motive impuse de circumstanţe, pe care acum, cu pupile dilatate de nostalgie ale unui matur sensibil, le zărea în sfârşit cu claritate, cum luceau în iarbă, bobiţe de rouă într-o dimineaţă de mai.  Sau iarna sclipeau în întuneric în îngrămădirea de fulgi care umplea pervazul ferestrei, ca nişte ochi vii de animăluşe uitate pe-afară, în frig, care-i cerşeau mângâiere.

Lipsea ceva. Acel ceva frate cu ceea ce se strecurase în el de atata vreme prin muzică, vibrând în prea multele clipe rămase doar ale lui, pe care le iubea, în retragerea lui încăpăţânată în el-însuşi cu o tiranie dezvoltată instinctiv, ca să-şi poată apăra delicata intimitate,  tot aşa cum ajunsese să îndrăgească pictura, sau filmul, sau la fel cum îl frapa câte un detaliu sensibil pozând chipuri, peisaje, viaţa exterioară, desfăşurată sub ochii oricui, la discreţie, şi totusi surprinse sugestiv doar de un bun fotograf, cu acea curiozitate pasionată de a merge la interior: un unghi, o lumină, toate reverberau într-un centru individual discret, secret, preţuit şi atât de necesar.  Adânc în el, Angel simţea clocotul unor trăiri cu înţelesuri deja sedimentate individual  în personalitatea lui intimă, dezvoltată o viaţă întreagă până în acest punct, acolo de unde pudoarea şi un soi de prudenţă îl opreau să-şi destăinuie în jur resursele de o infinită profunzime, ca să nu sperie aparenţele de firesc, cultivate timp de o viaţă deja, într-un cămin înjghebat într-o bună zi, exact la timpul cuvenit, după modelul de modestie creştină şi valori tradiţionale învăţat în discreta casă părintească, în armonia acelui timp egal, ocrotitor şi blând al copilăriei fără griji.

     2.  OFENSIVA ASUPRA LUI. EL E NEVINOVAT.

Aşadar, de fapt, Angel nu a vrut nimic de la Angeline, cum spuneam, nimic  concret,  nimic care să capete o formă anume, să se cheme aşa sau altfel, şi asta chiar de la început.  Şi totusi...să fi fost şi momentul, anume ales de Soartă (?)- pentru el exact în apropierea unui număr rotund de aniversare a erodãrii cu/pe/lângă Terra („trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri”), iar pentru Angeline exact la reluarea activităţii în profesie după un cataclism personal şi lupta ei să reajungă într-un punct ca o a doua şansă.

Oricum, pentru Angeline, apariţia lui Angel a însemnat fulgerul care a descărcat o electricitate mai veche - acumulată într-o viaţă de aşteptare a sufletului pereche (Angel_line); ea descoperea cu uimire că, dincolo de resemnarea în cupluri nereuşite, aproape că ura barbaţii si resorturile lor testosteronice atât de pregnante, dar, surpriză! cunoştea acum un bãrbat care-i plăcea mult, aproape nu-i venea să creadă; ... se ştiau din liceu, dar neşansa a făcut să treacă unul pe lângă celălalt, cu aroganta nepăsare a adolescenţei cutezătoare, care nu bagă de seamă, se grăbeşte doar să zboare...

E-mail:

(EA:) Nevrând s-aprindem nici-o flamă

În jar de vise tulburi ne-nceput

Eram? sau poate doar aşa ...

S-ar fi putut cândva să ne–ntâlnim!

Cu fiecare zi, în schimb, docili sorbim

Uimiţi, încă o … ceaşcă de cafea

pe chat !

La scurt timp - poate chiar a doua zi (?) el şi-a asumat Vina de a fi găsit... comunicarea !? (da, aşa se poate numi, căci asta căuta el de ceva vreme) în relaţie cu ... o femeie, alta decât Terra, cea lângă care, aşezat în cuplu după tradiţie, nu reuşise decât să se izoleze în sine, căci, i se părea lui, nu se potriviseră în puncte sensibile (Angel/Terra, înger/pământ), chiar dacă se completau cumva, poate, prin eforturi de convieţuire ca părinţi ai fiului lor şi din moment ce au putut sta alături în intimitate atât de mult timp, Angel pe Terra (!) Oricum, obligaţia-obişnuinţa-datoria de a sta de atâta vreme lângă ea - 30 de ani, cum cu mândrie îi plăcea sa numere, compensându-şi cu paleative nemulţumirile şi golul din suflet, cu premiul de performanţă al alergătorului de cursă lungă, acum, când povara unui biet Sisif îl demobiliza, căci mai avea de cărat în spinare şi neîmplinirea pentru rodul căsniciei, un fiu prea sensibil care nu-i dădea deloc replica potrivită statutului, conform modelului pe care i-l dăduse Angel ca tată; îngrijorarea de părinte căruia îi pasă, grija şi greutatea poziţiei sociale - toate astea îl apăsau cu povara datoriei si o grijă creştinească pentru tot ce avea de apărat cu orgoliul învingătorului- gladiator, trecutul lui personal de trudă de până atunci, şi îl opreau să se bucure până la capăt de fărâma de libertate interioară care se vedea împărtaşită acum, în virtual, cu Angeline, promiţătoare la început, chiar dacă iluzorie... ca o pasăre cu aripi albe, moi, pe care o vedea deja plutind în jurul lui în cercuri mari; erau momente când o zărea în înaltul cerului, pentru ca apoi norii plumburii din răstimpuri să o doboare o clipă, iarăşi, întunecând şi raza din sufletul lui. Dar simţea acum că există, că pluteşte înspre el, pentru el ... ar fi fost de ajuns, poate, să întindă mâna şi ar fi fost a lui. Pregeta însă, prea apăruse aşa, din senin... dacă era doar o iluzie înşelătoare? Trebuia să fie sigur. De ce asta? Nici el nu ştia prea bine, din speranţă, sau poate din deznădejde...

(EL:)  

Noi, aşa cum ne-am visat, aşa cum încă mai sperăm

Suflete pereche, îngemănate în rugă mută,

Unduire calmă de lumină peste trupuri obosite

Există viaţă, deci, pe planeta crezută pustie...

Zodia, semnul de pe cer şi stelele ce ne-au privit în ochi la început

Uneltesc acum să ne piardă.

Asta încă n-ar fi fost nimic, dar Angeline a intrat, din punctul lui Angel de vedere, într-un fel de ofensivă (din punctul ei propriu de vedere, era ...atracţie irezistibilă! – un bărbat care o provoca cu profunzimea unui caracter puternic şi pe deasupra inaccesibil - fructul oprit!), iar el, chiar acela care o smulsese pe ea, brusc, insistent şi seducător, din anonimatul cumulului de viaţă şi rutină, la proaspăta ei retrezire la viaţă după acea boală grea, apropiind-o de el, a simţit repede, ca un paradox, nevoia să se apere, tocmai el, Angel, cel care „atacase” primul. Să se apere de ea, care „suna aşa de fresh”. De ea. De val. De ritmul în care se spărgeau de ţărmul lor insular imense hăuri de spumă şi sare. Acid. Răscolitor.

Modul cum au evoluat lucrurile, extrem de rapid, deşi deopotrivă de firesc - cum se întâmplă la o întâlnire karmică, absolut revelatorie - l-a găsit pe Angel nepregătit, din multe puncte de vedere: fără libertate de acţiune, uimit că ar putea exista înţelegere dincolo de diferenţele structurale sensibile bărbat/femeie, care, din experienţa lui de până atunci, pe terra cu Terra, păreau să ducă ireconciliabil la incompatibilitate de comunicare; de fapt, era nepregătit emoţional să accepte declaraţii de dragoste şi mângâiere, dar mai ales acea impetuozitate sinceră şi debordantă a acestei fiinţe de gen feminin, Angeline, către care, poate că da, se simţea atras acum, târziu, cu nostalgia de a rememora din trecut ceva ce i-ar fi completat golul din prezent, poate doar din considerente de educaţie grefate pe nişte flashuri din tinereţe, dinainte chiar de a se cunoaşte pe sine ca adult şi a se forma bărbat... fiinţa asta, care, ei bine, părea să-l grăbească într-un ritm nesăţios şi obositor, iar frâna pe care, cu înţelepciune şi raţiune o tot programa el să intervină, o anunţa, o aducea cu politeţe, sau alte mijloace învăluite în căldura umană a unui om care se definise dintotdeauna ca responsabil, aşa încât să-i sugereze ei că e în eroare cumva, că trebuie să se tempereze...! ei bine, nu mergea! toate apelurile lui la calm si seninătate păreau să nu funcţioneze decât la el -  deşi avusese momente el-însuşi când se simţise la fel de rapid atras înainte, aproape orbeşte, cu simţurile - ceea ce nu permisese niciodată disciplinei lui de adult, căci obişnuia să fie în control.

Mai erau şi atâtea puncte comune între ei, de la similitudinea aproape coincidentă a zilei de naştere, atâtea amintiri de generaţie, vremurile trăite odinioară în acelasi pas de rock’n roll, pe culoarele liceului, până şi eşecul lor similar ca părinţi, pentru că, din motive diferite, dar la fel de ascunse, şi fiul Angelinei era la fel de confuz ca al lui, cu renunţări înainte de hotărâri, cu lipsă de disciplină şi ambiţie, la fel de ezitant în a-şi găsi drumul în viaţă, încă nepornit nici măcar să-l caute. Încă o tristete împletită între ei doi, de data asta părinţi. Aveau multe de depănat împreună, dar în loc de calmul solicitat atât de des de el, ea forţa nota, descărcându-şi prea sincer bucuria de a-l avea partener de chat, iar faptul că le-a trebuit un loc secret pentru asta, cuplat cu generozitatea lui de a-i împărtăşi muzica lui, cadourile oferite ei cu atâta bucurie şi duioşie şi toată atenţia lui care o ţintuiau ore în şir pe net, cu senzaţia că i-ar fi cumva acea colegă de bancă ce nu-i fusese odinioară nici macar asta, totul l-a apropiat de ea mai tare decât simţea el că se cuvine în situaţia lui. Apoi, ea a început să-l dorească prezent lângă ea şi să sufere că trebuia să apese pe o frână care să tempereze ceva ce nu poate fi temperat decât, poate în timp, consumându-se sub control – ca o operaţie disperată de îndiguire cu saci de nisip care să apere reduta de fluviul umflat care o inunda, într-un asalt necontrolat al înseşi naturii care irumpe, atrage şi respinge, naşte şi ucide, perpetuând ciclurile de viaţă în mod firesc.

3. IUTE CA SÃGEATA

Aşa s-a ajuns la o tensiune care adusese cei doi poli ai unei karme-pereche într-un soi de vârtej, peste care, pe coarda întinsă dincolo de limita de rezilienţă, a căzut, ca o piatră aruncată cu praştia de un puşti obraznic şi răsfăţat, MESAJUL ei, acela care lui i-a sunat a ultimatum-surpriză, tăios de precis în a delimita practic poziţii şi soluţii şi, oricum, din punctul de vedere al orgoliului masculin, i se părea extrem de insolent, ca o sinucidere din relaţia lor, de care el tocmai se bucura ca de un spaţiu ludic, de plutire în angelicul lor comun, păstrând astfel vie aspiraţia, idealul, piedestalul de porţelan, acel „locus locorum” care putea fi părăsit şi regăsit zilnic, la ora şi dispoziţia potrivită. Iar acum...(?!) avea senzaţia că i se interzice plutirea şi este direcţionat, împotriva dorinţei lui, exact pe terra, unde Femeia era, evident, chiar Terra, cine alta? Păi tocmai de ea se refugiase în angelica şi atipica Angeline !

A fost o uşurare - îşi tot spunea el, refuzând realitatea că fusese prins jucându-se cu iluzii. Ale lui şi ale ei. Ale lor, că doar stabiliseră deja, „erau împreună, se ţineau de mână”, în aceeaşi bancă, chiar dacă numai în virtual. Ca un copil care se jucase o vreme cu vrăbiuţele într-un parc. Era însă acum abordat terre-à-terre, readus brusc în lumea reală, elevul smuls de la joacă şi trecut înapoi la lecţii, şi atunci s-a simţit „prins”! Iarăşi în real? Pe terra? Păi, nu de aici fugise în angelicul serafic, într-un vis frumos, refugiat departe, să scape de Terra, de pământ, de lutul organic al fiinţei?

Ei, şi-a zis atunci, poate e mai bine că a fost trezit din visare, devenise oare o altă rutină, o adicţie? Ca fumatul, de care se lăsase brusc, cu voinţă – asta îl mai linişti, se putea lăsa din nou de fumat! ...Ca şi când, în prima fază, a simţit doar ca „parcă s-a pierdut ceva”, nici nu s-a gândit ce anume pierduse, ci doar de ce anume scăpase; se rezolva cumva de la sine tensiunea aceea în care fusese împins, el de altcineva - repet, Angel nu-şi găsea aici vină, ci doar firea ei, a Angelinei, prea pătimaşă, doar ea părea să fi încurcat lucrurile, că doar el păstrase, nu-i aşa, un ton cald, dar vădit cordial, mersese multe luni de zile cu frâna pusă în această cursă nebunească în care se treziseră prinşi zi de zi pe chat, tot mai aproape, deşi departe, la şapte ore de fus orar; oricum, bine că se putea, îşi zicea el acum, chiar şi supărându-se, lovit de săgeata ei, dacă altfel nu, să aibă control asupra frânei şi să reintre în nişte limite mai vechi de viteză, să preia controlul în absolut toate colţurile fiinţei lui, să fie ordine şi calm, avea şi aşa destule probleme acasă, cu Terra, mult de lucru la serviciu, responsabilitatea unei familii, „copilul” – deşi trecut de mult de majorat, aproape adult, dar nu tocmai...  hmmm. Poate nu s-a ocupat suficient de fiul lui, Copilul. „Ei, o să mã ocup mai mult, o să discut cu el zilnic” îşi spunea. Şi se mai hotărî să se facă una cu pământul, adică Terra lui, să fie „unit cu ea”, după sfatul bătrânelor convenţii, să se repună în paranteză pe el, ca un bun tată ”pentru Copil”, că doar nu tot „pentru Copil” rămăsese în deşertul unei căsnicii apăsătoare de atâta amar de vreme? Şi care căsnicie nu e apăsătoare, pentru oricine? .. .şi, în fond, Terra nu era mai rea ca alte femei, că doar „făcea bine tot ce făcea ea”- continua el să se autoconvingă. Da, se liniştise. Nu mai avea sens, păi dacă Angeline renunţase la aripi, vorbind ca o femeie normală, muşcase lacom din mărul biblic în mesajul acela,... auzi! să-şi abandoneze ea tocmai esenţa angelică ! ...nu,nu!... coborîse deci şi ea pe aceeaşi terra. „Ceva se pierduse”- ce sens mai avea? Nu mai avea nici-un haz, zău aşa!

Deşi, simtea că deja îi lipseste bucuria de a se descoperi pe sine, zi de zi, mai mult, mereu şi iarăşi, într-o jumătate a lui (acea „line”  care-l completa până la Angel_line), de care fusese privat, cine ştie de ce, prin jocul amar al hazardului, şi pe care o descoperise totuşi într-un târziu, absolut întâmplător, în urmă cu un an de zile, iar în clipa aceea (de rătăcire- că n-o mai putea numi bucurie) simţise el că tindea de multă vreme spre ceea ce i se părea că ar putea întrupa ea, chiar înainte să o întâlneasca în real, dacă vreodată...

Iar ea? privea ruptura lor cu resemnare în acea primă „pauză” – care avea să dureze mai întâi două luni, urmată de un interval de mers inerţial înainte, pană să înceteze total comunicarea zilnică pe chat între ei, cum brusc i s-a părut ei, la începutul celui de al treilea an; dar, practic, acele prime două luni de zile, foarte lungi, au fost începutul sfârşitului – Angeline îşi asumase mesajul ei – iute ca săgeata, cum picase, lovind desigur brutal de sincer, fără tactică, nerăbdător sã verifice, prea devreme poate, sentimente şi reacţii - ca o trădare, o laşitate din partea ei de a nu rezista în gri, ci doar în alb şi negru, limpede, nedisimulat – De ce? Era păcătosul ei mecanism de a-şi asuma abateri de la regulă, sperase mereu că poate eluda prestabilitul, dintr-o mai veche revoltă de a respinge tiparele, vrând să-şi croiascã ceva propriu, pe mãsură, care să i se potrivească numai ei, respingând acel pat al lui Procust în care dormise şi ea în trecut, în căsnicie; era acum ca o retragere înapoi în solitudinea pe care chiar ea, Angeline, o forţase, nemaidând răgaz unor clarificări în timp; „De ce făcuse oare asta?”  avea să se întrebe Angel...pentru a uita?...nu, mai degrabă pentru a încerca să înţeleagă mai bine, fiecare, ce se întâmpla cu ei doi, căci ea şi-a dat seama încă de a doua zi după ce eliberase cu mesajul ei povara unei hotărâri pe care nu o putuse lua împreună cu el (aşa cum poate s-ar fi cuvenit, dacă ar fi avut ea destul curaj), anume că nu se putea gândi la a-l uita, însemna să uite de ea-însăşi, pentru că, dincolo de vorbe mari sau clişee, se întâmplase un miracol atunci când se întâlniseră – aşa după cum mii de coincidenţe nevăzute uneltiseră în urmă cu treizeci şi mai bine de ani împotriva unei apropieri între ei, ... or, atracţia aceea, pasageră şi volatilă din adolescenţă, rămăsese cumva „nearsă” faptic, şi poate de aceea îşi ceruse drepturile în deplină cunoştinţă de cauză, acum, în amurgul vieţii.

 Oricum, rezolvase tensiunea dintre ei cumva, îşi zicea Angeline pe moment, cu preţul unei suferinţe resimţite depresiv zi de zi în cele două luni, în care însă, după un timp, reîncepuse chiar ea să-i scrie, gândindu-se că nu are de ce să-l priveze, măcar pe el, de sporovăiala ei, la nivelul acela care nu atingea nimic spinos, socotind că nu are ce strica o briză de empatie către locul lor, deja îndrăgit de amândoi, unde permiteau sufletelor să comunice liber, în taina lor, departe de ochiul vrăjmaşului, deasupra terrei, în spaţiul lor angelic, atemporal, atipic.

Pentru că, în timp ce el fusese foarte ocupat cu carieră-casă-grădină-maşină-etc-rutină, ...interzicând cu obstinaţie disponibilităţii lui de comunicare să-şi mai primească legitima împlinire, găsită prea târziu şi departe, ea muncise să înţeleagă cum gândeşte un bărbat – era probabil pentru prima oară în viaţă, de la criza din adolescenţă când suferise că nu comunică cu fratele ei. Se mobilizase acum să înţeleagă, pusese deoparte un egoism mai vechi, simţea că e datoare pentru ea şi pentru el, în egală măsură, să ia fiinţă ca persoană compatibilă cu el anume. Căsătoriile ei nu fuseseră de fapt altceva decât nişte îmbarcări, din diverse porturi, pe vase sortite să eşueze la un acelaşi mal, pe care îşi îngropase ultimul soţ şi se hotărîse să evite să mai „navigheze”, căci marea e tare înşelătoare şi te poartă în furtuni sărate, sau pe calmul acela care îţi usucă ochii de atâta privit în zare, după vreo insulă de verdeaţă, te trage în străfundurile ei înşelătoare, până să te dezmeticeşti, şi ajungi să preferi nisipul cald şi cuprinzător al fiinţei proprii, scorpion, care nu te-a dezamăgit niciodată până la capăt.

Cam asta fusese în mintea ei când lansase în net, înspre el, acel mesaj - precum o sticlă aruncată în ocean ce s-ar fi vrut purtătoare a unui mesaj salvator de la naufragiu. Îi era doar teamă că el, având oportunitatea comodă a unui motiv procurat de ea prin atac la orgoliul lui trufaş, va alege să o uite, pe ea şi tot ceea ce descoperiseră ei împreună, cu muzică şi filme, cu acele cuvinte de uns sufletul, cu iconuri de despărţire cât mai multe, ca să le ajungă până data viitoare, farmecul discuţiilor despre nimicuri, sau dimpotrivă despre principii, modul cum uneori picau pe absolut aceleaşi cuvinte să exprime o reacţie, ...

Şi a riscat. Ca o Mrs. Robin Hood undeva, prin pădurile Sherwoodului mioritic.

     4. DUPÃ CÃDERE: „AVEM TOT TIMPUL SÃ NE ÎNTÂLNIM”.

                                     ...şi tot el:”Ce ai fi vrut să spun?”

„Nu vreau să-mi spui nimic din ceea ce nu vrei tu să-mi spui” - a fost răspunsul, sunase cam în butadă, deşi arăta că ea înţelesese ceva  între timp, şi anume că trebuia să urmeze ritmul lui, să-i fie lui de folos, ca să-i poată fi şi ei de folos, doar prin el, din dragoste- o comuniune pe care ea tânjise s-o împărtăşească o viaţă întreagă, dar nu se întâmplase, şi pe care avea acum şansa s-o îndrepte către omul potrivit. Potrivit? Da, în măsura în care se simţea aşa de atrasă de el la o vârstă a experienţei, foarte compatibil.

Nu ignora însă că lucrurile se petrecuseră altfel, din multe puncte de vedere, cu el, anume îşi tot repeta ea:  „poate că aşa o fi fost şi, de fapt, EL nu a vrut nimic de la EA, nimic care să capete o formă anume, să se cheme aşa sau altfel, şi asta chiar de la început.” ... pe când ea îl simţea cât se poate de real, nu se putea opri să nu-l vadă alături de ea, aproape tot timpul, ca pe un soţ, her soulmate, singurul pe care ar fi trebuit, cu puţin noroc, să-l aibă de la început.

E doar un capitol scurt, încheiat brusc. Cu mustrarea cu avertisment pe care a primit-o Angeline de la Angel, să-şi bage minţile în cap şi săgeţile la loc în tolba ei de haiduc şi rebel.

   5.  PANSAMENT PE ARIPÃ DE ÎNGER

Locul-unde-nu-s-a-întâmplat-nimic

             ... pentru că, aşa cum se întâmplă în viaţa reală - care nu prea cunoaşte happy-enduri, ca filmele americane, într-o seară de marţi (trei ceasuri rele?), ea a aflat ce credea el: că totul se întâmplase doar în închipuirea ei, numai şi numai în mintea ei ciudată, soi de înger căzut – acuzată fiind, în chatul ce încă urma, deşi cu poticneli, că simţise nevoia să pună posesiv şi ilegitim stăpânire pe impresii, pe un flux care altfel ar fi putut circula liber şi calm, prietenesc, dacă ea nu s-ar fi implicat aşa, agitându-se într-una şi uitând parcă pe ce lume este, adică ce vârsta are, boli, necazuri, trudă şi responsabilitate socială, fiind prea total ruptă de material, nepermis de copilăroasă şi prin asta păguboasă, în fine, nerezonabilă. Auzi, îndragostită!...ha-ha!

În loc să stea calmă şi să depene, la gura sobei, la o aspirină cu fastum gel, nişte amintiri, ilustrate cu poze şi poveşti de odinioară, ea ce făcuse? Păi, uite, amplificase o simplă relaţie între doi foşti colegi, care pur şi simplu mai schimbau şi ei câte o vorbă, now and then, peste ani, ajunşi acum la o vârstă când, fără să fie încă paralizaţi fizic, de fapt trebuiau să se considere paralizaţi în cuget şi simţiri, din acea decenţă de Angel-înger, şi – de ce nu vedea ea oare? ei îşi terminaseră dinainte de a se întâlni pe chat resursele sufletesti, fiind ţintuiţi fiecare pe câte o potecă strict si SAFE îndreptată în direcţii absolut neconvergente. Ireconciabil condamnaţi în trupurile lor fizice pe terra, cu terra, lânga terra, fiecare la altă geografie, altă familie (altă Terra), altă casă, alt oraş, altă ţară, etc. - Vezi MAR ADENTRO- Inside the Sea (regia Alejandro Amenábar). Ei nu aveau împreunã altceva decât ZBORUL. Aripi. Aspiraţii. Ideal. Din umbra taincelor bolţi... în taina de luceferi.

-          Aşadar, facem o precizare, care s-a dovedit absolut necesară, pentru a curma direcţionarea greşită a ei, din confuzia şi iraţionalul care o caracterizează, angelică şi ireală fiinţă,  lucru care, la urma urmei, deranjează şi chiar dăunează unui climat de neutralitate absolut necesar unei bune convieţuiri pe chat. Aşa s-a stabilit. Si au rămas prieteni.

Nimic, cum s-a stabilit la analiza retrospectivă, aşadar nimic din poezia declarată de Angeline care ar fi plutit, în mintea ei, între ei, nu era reală, ci doar ÎNCHIPUITÃ de ea, care, s-a stabilit cu aceeaşi ocazie, avea talent la...poveşti. Drept care a fost notată cu nota maximă la ce se pricepea şi ea - drăguţ din partea lui s-o încurajeze la ceva, totuşi, şi astfel ea să se reabiliteze cumva în faţa lui, după ce fusese „picată” la lecţia de viaţă - fiind ea cam lipsită de calităţi diplomatice de comunicare; prea angelică, poate? sau chiar dimpotrivă ... şi atunci, ce contrast ciudat - „înger şi demon”?! ... ei, oricum, posesoare a unor defecte specific feminine.  Prea feminină. Nimeni nu e perfect, problema este doar să găseşti compatibilitate cu cineva, lucru rar. Ba chiar perfecţiunea demobilizează, că e prea perfectă, ... oricum ea nu există în uman, mai spunea el, ci doar un soi de „idolatrie” periculoasă (să nu-i mai zic altfel,  „floare albastră/a murit iubirea noastră” - se gândea ea), - care nici nu a existat de fapt NICIODATÃ bi-lateral, după cum s-a stabilit - punct.) Aha, aşadar acea „iubire imposibilă” – întelese ea, trebuia curmată, şi atunci, logic, suntem tentaţi să găsim defecte, nu? cât mai multe şi mai grave, să demontăm statuia, începând cu piedestalul de porţelan, ca să ne mai liniştim. Procedura completă. Se trece la altă ordine de zi pe agenda chatului.

E drept că, anticipând aprecierea talentelor ei filologice, chiar ea se autodenumise, mai înainte de seara cu pricina, Seherazada... şi reuşise să reziste multe nopţi sabiei călăului, chiar dacă simţea, de multe ori, că are deja capul retezat şi ochii duşi mai departe decât s-ar fi cuvenit. Dar iată cum această Seherezadã tocmai şi-a pierdut fermecătoarea personalitate pe chat, fiindu-i ulterior retezată chiar şi simpla prezenţă, cu o sabie botezată „DELETE” plus pumnalul „TURN OFF”, mult mai eficace şi mai comode decât vestita „Durendal”  a lui Roland, viteazul cavaler, şi el cumva angelic acolo, în evul lui, şi care, în Cantecul omonim, îl slujea pe Charlemagne...cândva, undeva, acolo unde se întâmpla ceva.

Aici nu se mai întâmplă NIMIC.  

Iar fosta viitoare angelică de Angeline a fost expulzată, cu domiciliu forţat în ... derizoriu, cu picioarele pe terra Românicăi, în timp ce Angel a ales, şi el, să se resemneze tot cu Terra - la urma urmei, aşa de constantă. Ba chiar dragă lui, în cele din urmă. De ce nu?

Fiind de formaţie tehnico-ştiinţifică, lui Angel nu i-a venit greu să se detaşeze de Angeline (sau Angel_line, nici nu mai conteaza ortografia, că oricum era <deleted> de-acuma), servindu-se el de fizică ; avusese dintotdeauna apetenţă pentru ştiinţele exacte; a ales, ca şi Faraday înaintea lui (constanta lui Faraday= F), o constantă a lui, cine alta decât Terra cea veche si credincioasã?, da, chiar pe ea! si anume, după cum a aflat Angeline de la paparazzi, ulterior, după ce nu mai avusese deloc veşti de la el, Angel era acum UN ANGEL PE TERRA (nu mai avea aripi, şi le scosese şi le pusese bine, să le arate cândva nepoţilor, la Royal Ontario Museum), de data asta convieţuind cu constanta lui, Terra, mai precis, cităm „pe surse”:

 „ACCELERAŢIA STANDARD A CĂDERII LIBERE , constantă fizică, notată cu g_n , evaluată la valoarea ei (9.80665 m·s^-2 )”, identificată de Angel cu TERRA, cu precizarea că - cităm, tot “pe surse”: <Unele constante sînt în realitate artificii ale sistemului de unităţi utilizat, de exemplu mks sau cgs. În unităţi naturale, unele din aceste aşa zise constante fizice se dovedesc a fi doar simpli factori de conversie> (Wikipedia).

***

Povestea de mai sus se bazează pe fapte reale, ca şi scenariul filmului mai sus-citat (Mar Adentro). Dar pentru salvarea aparenţelor, care pentru muritori contează, trebuie să spunem că personajele sunt fictive şi orice asemănare cu realitatea e absolut întâmplătoare.

A consemnat pentru dumneavoastră:  Cronicar de campanie - Hekate, zeiţa greacă a răspântiilor

Hekate contra lui Klytios(din Troia) pe care îl pârjoleşte

cu focul iadului. Altar în muzeul Pergamon, Berlin.

   6. EPILOG 

Pour les connaisseurs:

***

Bietul canar, rănit el a căzut!  Nu şi Angeline, care, după ce a oscilat, în suferinţa ei neconsolată, între îngerul şi demonul care o caracterizau ca fiinţã duală ce era şi care o posedau pe rând, în nesfârşite analize, care aveau s-o facă şi mai înţeleaptă decât deja era, biata Angeline şi-a găsit catharsisul în vechea Seherazadă, cu nostalgie visând ea pe tastatură la stapânul ei Shahryar... Dar Angel? el demisionase din rolul de Shahryar al Seherazadei, îl concediase pe călău, de care nu mai avea nevoie, odată misiunea acestuia îndeplinită -  credea el, şi plecase să împuşte vrăbii gureşe pe gardul cu care-şi înconjurase prevăzător vasta si tăcuta proprietate privată, iar liliacul uite că avea sã înflorească fără ea, în alt aprilie.

Se credea învingător, mai ales că nu prea scăpaseră multe vrăbii de glonţul milimetric de precis al puştii lui ferme, dar ce surpriză ar fi avut dacă ar fi aflat un secret:

 „ADEVÃRATELE ÎNFRÂNGERI SUNT RENUNŢÃRILE LA VIS!”