În a doua săptămână, conform planului strategic al tovarăşei Sidonia, expus succint lui Profirescu („Îl scoţi din producţie, îl trimiţi să se documenteze pe la toate secţiile, şi prin februarie vreau să văd brigada artistică în spectacol, la cantină”), Autorul începuse turul celorlalte secţii, cunoscând alţi oameni şi alte procese de producţie. „Te documentezi întâi, ca să nu spui lucruri din burtă, apoi te pui cu burta pe scris – îi detailase, Profirescu, planul. Când ai textul, îi iei pe Gicu, pe Stan şi pe Fănel; „steluţele” vor veni singure, ca muştele la miere. Mă rog, pe cine crezi tu. Îi antrenezi, îi pui să-şi înveţe rolurile. Ai grijă să iasă ceva de râs, să-şi descreţească oamenii frunţile, să mai uite de cozi şi de frig. Cît mai puţine „şopârle”, că precis o să vină de la sector la primul spectacol. Ai înţeles?”

            Profirescu, sau Profu’, sau nea Virgil, cum îi plăcea lui să fie apelat („Nici tov., nici domn – zi-mi pe nume, nea Virgil”), era singurul dintre şefi care nu folosea obişnuitele pârghii – cu băgatul şi scosul – cu care se realiza planul, atât cât se realiza, la ADP. El nu băga pe nimeni în gura şefilor, şi nici nu ameninţa că dă afară. Era de mirare cum de-l ascultau oamenii cu care lucra, şi nu era de mirare că, deşi îl mai lua la rost, aşa, de ochii lumii, tovarăşa Sidonia, zbirul secţiei „Răsaduri”, îl respecta şi îl ţinea mereu aproape de ea. De fapt, nu chiar atât de aproape: la distanţă de un birou. Profirescu, aşa apropiat de oameni cum părea orice „nea”, impunea şi el distanţa: reuşea să treacă, făcând eforturi serioase, pe lângă sânii Lenuţei, respecta cu sfinţenie biroul dintre el şi tovarăşa Sidonia, iar „steluţele”, aflând că nu e însurat şi totuşi nu are ochi pentru ele, se resemnaseră şi îşi concentraseră interesul asupra lui Fănel.

            Un biograf atent la detalii, gata oricând să satisfacă un cititor exigent – şi deci curios –, ar fi aflat, cercetând în dosarul aflat în seiful tovarăşei Sidonia, şi ar fi precizat, pentru acel cititor exigent, că Profirescu era cu adevărat profesor. Mai exact, fusese profesor. De Fizică, la fostă Şcoala Centrală de Fete, pentru moment şi pentru contemporani – Liceul de filologie „Zoia Kosmodemianskaia”. Profesor model, fără frecuşuri cu colegii de la alte materii, fără ciocniri, altele decât cele guvernate de Legea Impulsului, într-un cuvânt un profesor ţinut cu picioarele pe pământ de Legea Gravitaţiei. Asta până când, într-o zi – nu s-ar putea zice o zi bună – profesorul Profirescu simţise că parcă zboară, antigravitaţional, sfidând Legea lui Newton şi toate problemele de căderea corpurilor. Era la examenul de corigenţă al clasei a XI-a, singur cu Lidia, elevă model (90-70-90), îmbrăcată din pachet de prietenii ei care veneau şi plecau, prieteni care-i ocupau zilele – şi mai ales nopţile – cu lucruri mult mai importante decât mecanica cuantică, legile lui Ohm sau ale lui Kirkoff, sau relativitatea, generalizată sau nu. Sânii Lidiei, ca nişte mere care refuzau să cadă, prinşi în plasa străvezie a unui tricou şi atât, îl îndemnaseră pe Virgil Profirescu să se aplece să-i culeagă, acolo, în banca în care ea se chinuia să rezolve subiectul de corigenţă. Căzuse o bretea, apoi cealaltă. Merele nu. Atingându-le, Profirescu simţise cum se înalţă deasupra defileului şi de-abia mai apucase, în grabă, să treacă nota 10 în catalogul examenului de corigenţă. 

            Doi factori s-au unit, ca nişte forţe convergente, aducându-l pe Virgil Profirescu la pământ, adică la ADP. Mai întâi, faptul că Lidia nu şi-a ţinut gura, lăudându-se. Şi, în loc să cadă ea, a zburat proful. Celălalt – ghinion! Tocmai atunci erau vânaţi transcedentalii, pe motiv că încearcă să zboare. Deşi motivaţia zborului lui Profirescu era cu totul alta, i se aplicase şi lui aceeaşi pedeapsă: fusese trimis la munca de jos. Adică învăţător la Priseaca de Jos. O localitate renumită pentru livezile de mere. Profirescu, căruia tot necazul i se trăsese doar de la două mere, se temuse să ajungă printre livezile Priseacăi, şi se angajase la ADP, unde doar foarte rar avea de-a face cu pomii fructiferi. Se hotărâse să nu se însoare niciodată şi evita, de atunci, să privească la o femeie mai jos de umeri, de frica merelor. Singurii sâni pe care putea să-i privească, fără să se teamă ca va zbura din nou, erau sânii Lenuţei, mari ca nişte dovleci...

            Istoria găsită de biografi pe cealaltă parte a biroului tovarăşei Sidonia, şi care o privea uneori, în somn, pe această vajnică şefă de secţie „Răsaduri”, nu era cu nimic mai prejos. Deşi tovarăşa Sidonia nu încercase să zboare, şi tovarăşa Sidonia avea mere, ca Ana din Abecedarul lui Haralambie, sau ca Lidia corigenta. Chemată cu mere cu tot şi cu evidenţa contabilă la şef, directorul ei de la Fabrica de conserve din legume şi fructe de la Chitila, tovarăşa Sidonia intrase la el tare pe cifre şi pe tocurile de 12 cm, abordând un zâmbet profesional şi un decolteu adecvat situaţiei. Era toamnă devreme, adică pe la 10 dimineaţa şi totodată septembrie. Cazanele fabricii funcţionau la capacitate maximă. Arome îmbătătoare se strecurau peste tot, îmbătând până şi aerul. Bulionul fierbea, ţuica de prune fierbea, şeful fierbea: aveau fructe, aveau legume – ceea ce se întâmpla cam rar – dar lipseau capacele pentru borcane! Directorul se mai îmbunase când văzuse situaţia expusă de tovarăşa Sidonia. Când aceasta se aplecase spre birou, directorul văzuse clar că sutienul era roz, pielea era şi ea roz, ca dulceaţa de trandafiri în aşteptarea capacelor, buzele – date cu un ruj roz, în ton cu sutienul –  rotunjeau un bilanţ promiţător de steag de fruntaş pe ramură. Văzând că totul era roz, şi că dracul nu era aşa de negru, directorul o pupase, de bucurie, pe contabila lui şefă, tovarăşa Sidonia, mai întâi pe părţile oricum expuse vederii, mai apoi pe părţile pe care el le expuse vederii cu asentimentul ei tot mai evident. Întinsă pe spate, pe birou, Sidonia bătea cu tocurile de 12 în perete, de bucurie, aşteptând să primească lauda şefului. Şeful o privea de sus, roşu la faţă. Şeful cel mare, pe perete, rămăsese tablou. Asta doar până în momentul când tot biroul începuse să se zguduie. Borcanele cu exponate din vitrină zornăiau.Vaza se răsturnaseră, cu crizanteme cu tot. Tocul se înfipsese şi mai adânc în călimara cu cerneală. Tocurile tovarăşei Sidonia se înfipseseră şi mai adânc în zugrăveala calcio-vechio. Tovarăşul de sus se ţinea bine, deşi era gata-gata să cadă. Se încrunta din ce în ce mai tare. Cutremurul se apropia de momentul de intensitate maximă când, ca o vijelie, intrase, fără să bată la uşă, secretarul de partid:

            – Tov. director, au sosit capacele!

            Directorul se bucurase, evident, încheindu-şi cravata şi făcându-i semn tovarăşei Sidonia să-şi ia situaţia contabilă şi să plece. Aceasta plecase mâhnită, cu sentimentul datoriei neîmplinite, şi cu doi nasturi la fustă descheiaţi.

            Până la urmă fabrica ieşise fruntaşă pe ramură. Secretarul de partid, cu acordul directorului, trimisese o cisternă cu borhot de prune la socru-său, care avea cazan de ţuică. Pe lângă acest mic favor, secretarul îi mai ceruse directorului un favor şi mai mic: s-o trimită unde-o şti pe tovarăşa Sidonia, ca o condiţie ca totul, inclusiv cisterna cu borhot de la anul, să rămână între ei. Astfel ajunsese tovarăşa Sidonia la ADP, în urmă cu şapte ani. În urmă cu cinci ani se măritase cu un inspector la fisc. O duceau bine, dar, că mereu se furişează câte un dar, tovarăşa Sidonia nu simţea decât foarte rar plăcerea. Lucrurile se rezolvaseră abia atunci când soţul, care îşi mai aducea de lucru şi acasă, cumpărase un birou. Pe el se jucau acuma cei doi copii ai Sidoniei şi ai inspectorului, o fetiţă de patru ani şi un băiat de trei ani. Şi tot pe el fuseseră concepuţi. Multe familii care locuiau la bloc îşi puseseră biroul în dormitor, din motive de spaţiu, dar niciuna nu pusese portretul secretarului general al partidului deasupra biroului. Din acelaşi portret din care secretarul general privea încruntat în biroul directorului fabricii de la Chitila, el zâmbea de data aceasta în dormitorul familiei Ghirşcă, privind protector leagănul familiei: biroul...

            Poate tocmai de aceea tovarăşa Sidonia îi ţinea întotdeauna pe subordonaţii ei la distanţă de un birou. Ca să nu mai încurce borcanele. Şi, din când în când, privea complice către tabloul Tovarăşului. Nici secretarul general, nici secretarul de partid de la Fabrica de conserve nu scoseseră o vorbă...

(va urma)