Am regasit Biserica Amzei intr-o dimineata geroasa de decembrie. O strajuia copacul acela batran pe care il stiam din copilarie: ramurile purtau muguri de gheata care scanteiau in miriade de cristale minuscule.

Paroh a fost multi ani Parintele Ionescu. Acolo era cand ne-am mutat noi in cartier, acolo era si dupa douazeci si cinci de ani, cand l-a botezat pe baiatul meu. Insa de acum era pensionat si biserica avea un nou paroh, venit din Ardeal, si care fusese inainte preot greco-catolic.

Eu insa pe Parintele Ionescu l-am stiut mai bine. Parintele Profesor Ionescu, asa era cunoscut; fusese si profesor, nu am stiut niciodata unde anume precis, poate la Seminarul Nifon, poate la o scoala obisnuita, pana sa se scoata religia din materiile de invatamant. De Boboteaza si in ajun de sarbatori venea impreuna cu dascalul ca sa binecuvinteze locuintele. O singura data, tin minte, a venit in locul sau parohul dela Biserica Alba, Parintele Iliescu.

Biserica Amzei nu a fost singura biserica a copilariei. Un unchi de-al meu, frate cu mama, murise in 1944, iar bunica i-a facut pomeni tot restul vietii ei. Bunica locuia pe strada Austrului, aproape de Biserica Popa Nan. Acolo slujea Parintele Deculescu. L-am reintalnit dupa multi ani, intr-o vacanta la Calimanesti.

Sa ma intorc insa la Biserica Amzei. Ne jucam deseori in curtea bisericii, copiii din cartier si intram destul de des inauntru, dimineata sau dupa masa. Ne uitam la icoane, ne inchinam, faceam si noi ce vedeam ca face lumea cand intra in biserica. Simteam si curiozitate, si bucurie, si sfiala. Ni se spusese ca Dumnezeu era acolo, pentru noi era un Doamne-Doamne de care te bucuri cand stii ca esti langa el, dar iti e si teama sa nu faci vreo boroboata sa il superi. Semana oare putin cu Parintele Ionescu?

Mergeam uneori la denii in Saptamana Mare. In Joia Mare veneau mai multi preoti sa citeasca pe rand cele 12 Evanghelii. In Vinerea Mare inconjuram biserica si apoi treceam pe sub masa asezata in naos. Sau veneam a doua zi dimineata, in Sambata Mare ca sa trecem de trei ori pe sub masa. Iar la Inviere ne adunam toti in curtea bisericii.

Si am crescut, ne mai intalneam baietii de varsta mea prin curtea bisericii, nu mai intram prea des inuntru, ne era de ajuns ca o steam acolo.

Si au trecut alti ani, m-am mutat in alt cartier si nu am mai revenit. Au venit perioade in viata mea cand mi-am pierdut credinta, au fost alte perioade in care iar am crezut in Dumnezeu, nu stiu daca exista cineva care sa fi crezut tot timpul cu aceeasi intensitate, sau ateu fiind sa nu fi avut niciodata momente in care sa isi puna speranta intr-un ajutor de sus.

Am pendulat o vreme intre ortodoxie si catolicism, am cunoscut preoti, si ortodocsi, si catolici, care au insemnat mult in viata mea. Unii care mi-au fost alaturi intr-un moment de mare cumpana, altii pe care i-am simtit indragostiti de Scriptura, altii care au trecut prin mari incercari si au avut plamada de eroi. Si altii cu care am fost bun prieten.

Si iarasi au venit ani in care am fost departe de credinta, apoi ani in care am inceput sa cred din nou. De cate ori mi-a murit cineva foarte drag, am simtit un gol in suflet, si Dumnezeu nu a mai insemnat nimic pentru mine. Si au venit apoi bucurii, si iarasi sufletul s-a umplut.

Dar la Biserica Amzei nu am mai ajuns, multe zeci de ani, pana in dimineata aceea geroasa de decembrie. Era inchisa - o ora de dimineata intr-o zi a saptamanii. Si mi-am dat seama ca a fost singura biserica in care nu mai revenisem, dar si singura care a venit la mine, in acelasi vis care s-a repetat de multe ori.

Veneam inspre biserica, intram pe una din usile laterale, gaseam inauntru o gramada de carti vechi si voiam sa le rasfoiesc, unele cu slove chirilice, altele cu amestec de chirilice si latine... stiam ca voi gasi in ele cuvinte care numai in carti bisericesti mai apar, al caror inteles il banuiam numai, dar care ma incantau prin parfumul lor... si voiam sa le rasfoiesc in tihna, sa ma cufund in istorii de demult... dar cartile erau prea multe, si toate ma atrageau... deschideam o carte si deodata eram in mijlocul alteia... sau incercam sa ating o carte si se cernea usor in praf... totul parea iluzie... si pana la urma am reusit sa tin o carte in mana... sa o deschid... era
scris despre apa si piatra... daca vrei sa intelegi cat de cat vesnicia, nu te gandi la nori... norii se inegresc si se faramiteaza... nu te gandi la zgomotul vantului... zgomotul paleste si pe urma e tacere... gandeste-te la curgerea apei si la taria pietrei... sau gandeste-te la cedri si la brazi...

Si simteam in visul meu bucurie si sfiala.

----------------------------------------------------------

Peste ani, vizitand marea gradina botanica din Washington, aveam sa dau de versurile unui poet coreean, si aveam sa tresar, pentru ca versurile pareau sa reia visul meu statornic in care revenea Biserica Amzei.

...I have five friends of mine,
Water and stone, bamboo and pine,
And the Moon...