,,Către faţa nevăzută a New York-ului” este un roman de acţiune inspirat de o poveste reală. Însumând 432 de pagini, romanul este structurat pe 35 de capitole. Editat în 2005 de către ExPonto din Constanţa, cartea este lansată în acelaşi an la Târgul Internaţional Gaudeamus. TRV Cultura, Trvl 1 Bucureşti şi, Radio România Cultural, o prezintă ulterior.

            Cartea este preluată spre distribuţie de editurile: Vox, RolCris, Alfa & Omega, Lucman, Stand 200. În 2006 apare în lanţul Diverta, iar ulterior şi la  Intreprinderea de Librări Bucureşti, Bibliostar, Arcadia, Libris Braşov, MM Star Sinaia, ajungând în peste 95 de unităţi comerciale din România.

            Romanul a fost apreciat în Australia, Canada, Germania şi SUA, de către cititori ai literaturii româneşti, ajungând prin intermediul distribuitorilor individuali, sau accesând WWW.dol.ro, ori de la autor prin:  geodinu_56@yahoo.com.  

            Se pregăteşte pentru tipar, continuarea, intitulată: "În sfârşit America". 

            Cartea poate fi cumpărată din unităţile mai sus menţionate, la un preţ ce variază între: 15- 20 lei.

                                                                                                                                                                                                          Capitolul 4 -  Budapesta

Legănatul uşor al vagonului îmi făcea bine. Mă simţeam leneş, ca după un somn lung. Dormisem profund, fără vise, ca după o operaţie cu anestezie. Încercai să ghicesc unde mă aflu, dar pleoapele încă grele nu vroiau să se mişte. Cu auzul în hibernare, somnul era mai aproape.

În sfârşit, ţăcănitul sacadat al roţilor îmi readuse memoria la orizontală. Ascultai ritmul metalului, urmărindu-i frecvenţa. Era ca un şotron, cu săriturile inegale între opriri. Frumos joc al copilăriei.  Simplu. Uşor.

 Fredonai în memorie. 1.2.3...1.2.3...1.2.3... urmărindu-i măsura, ca după un dirijor. Mă trezii. Perdelele groase îşi făceau datoria. O lumină obscură şi blândă se legăna pe tavan. Era o rază firavă de soare, care scăpată-năuntru, juca intr-un ritm similar 1.2.3...1.2.3...1.2.3...  Fredonai pe muteşte ritmul ştiut. Ce uşoară e viaţa. 1.2.3.... 1.2.3.... 1.2.3...

Trenul sălta sprinten pe linia dreaptă. Afară era viaţa, cu farmecul ei. Încet, lin, parcă pentru a ne recompensa, mecanicul înfrână uşor trenul. Zării printre gene figura blondă şi mică a Dudei. Era pe locul părintelui. Totul era mic la această femeie!

Deschisei ochii... Trenul încetini, anunţând parcă oprirea. Încet, fără zgomot, trăsei puţin la o parte perdeaua de pluş. O lumină caldă şi bună venea de afară. Privii faţa sârboaicei. Frumoasă femeie! Soarele dimineţii îi colora buzele.

Dormeau toţi. Erau obosiţi. Bogdan şi Oana, ca doi porumbei, visau liniştiţi. Încercai să reînnod somnul pierdut. Era totuşi devreme. Pleoapele mele vioaie nu vroiau să se închidă. Ochii mei, măriţi de curiozitatea nativă, priveau afară pe geam. Zării primele case din vechiului oraş. Mici castele medievale, cu turle cochete, străzi, parcuri şi oameni, maşini, fabrici cu fum, şcoli şi biserici treceau rând pe rând, ca la paradă, într-o defilare surdă şi ameţitoare.

Închisei ochii. Dimineaţa, cu soarele ei cald, îmi mângâia faţa ca un evantai. Eram liniştit. Omul e ca şi locul - gândii eu mulţumit. Bătrânul oraş, Budapesta, avea calmul lui. Un calm cu istorie. Cu Dunărea lui. Scosei din memorie ultima vizită, ca dintr-o carte de suflet, cu foi vechi, îngălbenite şi moi. Dunărea, cu valurile ei, tăia oraşul în două, creând două nume: Buda şi Pesta. Frumoasă istorie scrisese natura, tăind continente, traversând munţi, modelând văi. Redeschisei ochii, lacom să regăsesc amintirea acestui oraş din ultima vizită. Era neschimbat, mare, frumos.

Veni gara, cu farmecul ei. Trenul oprii ca după o lungă călătorie, în linişte. Scăpase ca prin minune, ciufulit dar întreg, nebuniei umane. Privii geamul de sticlă al uşii, cu inima lui desenată în fuga fugarilor, cu literele săpate adânc, ca pentru posteritate. Ce multe minuni poate crea omul şi ce rău poate face! Admirai farmecul gării, parcă medievală, privii desenul de pe sticlă lăsat de barbari. Deschisei larg fereastra, iar zgomotul gării, ca un deşteptător, sună tare, obraznic, metalic, dar ferm. Toţi se treziră. Priviră afară, miraţi parcă! Era altă gară, era altă ţară. 

 Gara se arăta aşa cum o ştiam eu, cu acoperişul ei baroc din metal şi sticlă, sub care trenul intrase cu totul. Nu erau multe gări ca aceasta. Era gara unui imperiu apus. Călătorii circulau liniştiţi, curat îmbrăcaţi. Arătau bunăstarea.

Ieşirăm afară pentru a ne regrupa, pentru a reveni la realitate. Privii în viteză totul. Foamea din burţi ne ghida ochii către direcţii ştiute. Nu prea aveam timp. Emblema capitalismului mult visat, ne făcea cu ochiul. Era un McDonald’s. Era primul văzut.

Intrarăm cu toţii. Grupul era mic. Vitrinele pline, frumos aranjate, aerul proaspăt, cu miros de copt, şi fete îngrijit pieptănate ne dădură speranţă, poftă de viaţă şi ne mări apetitul. Surpriza fu mare. Totul era pe gratis.

            Într-o engleză cu un uşor accent, primirăm explicaţia surprizei. Limba noastră românească vorbită corect ne trădase. Ca într-o conspiraţie, pentru a ne demonstra contrariul legendei că ungurii sînt răi, tinerele fete ne serviseră mâncarea rămasă din schimbul trecut, pe gratis. Altfel ar fi aruncat-o chiar bună fiind. Frumoasă surpriză. Păream norocoşi. Cu burţile pline, viaţa e altfel. E viaţă!

Ne reintrarăm in roluri. Eram cincisprezece. Atâţi mai rămăsesem. Ne refăcurăm planul. Bogdan îşi reaminti numele hotelului din Budapesta unde urma să dormim. Rezervările erau făcute... Daniel se ocupase personal de această treabă. El era şi finul părintelui Radu. Era de la New York şi vorbea corect româneşte. Era tânăr. Era om de afaceri, iar cuvântul lui era lege.

Aflarăm adresa. Nu era greu. Hotelul avea un nume, ca orice hotel. Pornirăm. Drumul era lung. Tăiam oraşul în două, schimbând două metrouri şi cu burţile pline era greu de parcurs.

Ţineam în mâna mea stângă o amuletă. Era dragostea  cărată cu mine di-n ţară. E un secret. Nu vi-l pot spune. E o poveste frumoasă. Este  inima fetei furată de-acasă. Frumoasă poveste, cu o fată frumoasă. Oftai. Luai geamantanul greu, strânsei amuleta cu inima fetei în mână şi o porni. 

 Metroul mergea ca o râmă prin burta pământului. Omul, cu mintea lui creatoare, făcuse minuni. Era un metrou vechi, cu lemnărie şi bare de bronz... Frumoasă bijuterie această râmă mecanică! - mormăii eu printre dinţi. Trenul vira când către dreapta, când cotea către stânga. Ocolea poate ceva. Trupurile noastre agăţate de bare, se ondulau ca-ntr-un dans. Cu amuleta în mână, gându-mi fugea invers. Nu vă spune unde, pentru  că este secret.                                                                                                          

 Hotelul era aproape de aeroport. Se chema Hotel Aeroport. Toţi îl ştiau mai mult după nume. Metroul opri, iar noi, dornici să vedem viaţa de afară, ne mobilizarăm fără ezitări. Ne împrietenisem din mers. Greutatea călătoriei din Serbia ne călise către acelaşi ţel. Ne priveam cu compătimire. Mergeam târându-ne geamantanele ca pe nişte poveri. Scara rulantă ne scoase la suprafaţă fără efort. Regăsirăm oraşul, cu freamătul lui.

            Hotelul, aproape, fu uşor de găsit. Era o clădire frumoasă, cu  geamuri oglindă, ce scânteiau ca nişte săgeţi. Mergeam fără grabă. Şirul nostru diform păşea alene, parcă refuzând confortul. Ne învăţasem cu greul. Devenisem inconştient precauţi. Mai trăisem trista experienţă de a supraestima viitorul. Era ora două a după-amiezii. Holul hotelului era plin de turişti. Unii veneau şi alţii plecau. Era ca un fel de gară, la oră de vârf.

Recepţionera, o fată frumoasă, privi lung pe sub ochelarii de sticlă la noi. Bogdan preluă conducerea şi, asistat de micuţa sârboaică, transmise datele noastre pentru a ne înregistra. Oboseala îşi pusese amprenta. Eram toţi plictisiţi, transpiraţi, şifonaţi, iar mutrele noastre nerase stârneau milă. Cuvântul magic, America, rezolvă treaba mai repede. Recepţionera, cu amabilitate crescută, ne înmână cheile. Ne împărţirăm oarecum pe familii, Bogdan şi Oana împreună cu mine, iar restul de-a valma, după alte criterii. Strângând amuleta în mână, îl urmai pe Bogdan cu soţia, şi târându-ne bagajele,   intrarăm în camera noastră.

Camera era simplă, mobilată cu economie, dar după regula bunului-gust. Îmi alesei patul cel mic.  Aveam o singură noapte de stat în acest hotel, iar  mâine urma primul zbor către visul cel mare, către speranţele noastre, către soţiile noastre.

Duşul fierbinte în plin decembrie ne învioră, redându-ne cheful de umblet prin vechea capitală şi, îmbrăcaţi ca de oraş, noi, grupul de români, ne urnirăm la o mică plimbare nocturnă.

Oraşul era altfel noaptea. Culorile, luminile, oamenii păreau diferiţi. Ochiul nostru distingea mai mult ce place. Ce este frumos. Aici nu ninsese. Străzile curate, cu neoane noi, Dunărea, cu podurile arcuite parcă pentru a sprijinii malurile, ne făceau să ne simţim turişti. Undeva, nu departe, se zărea un pod. Luminile lui arcuite ca o salbă păreau colorate. Aranjate frumos, parcă special pentru Crăciun. Era ora opt seara, iar întunericul venit mult mai repede  ne obliga sa ne uităm înapoi, căutând puncte de repere  în  locurile necunoscute in care ne aflam. Mergeam. Mergeam şi priveam înapoi, dând impresia că suntem urmăriţi. Străzile pustii ne măreau curiozitatea. Ajunserăm la gura metroului. Tarabele pline de fructe exotice ne făceau cu ochiul. Zării piersici şi caise. Părând parca de plastic, le pipăii. Băiatul de la tarabă, frumos îmbrăcat, mă privii cu reproş. Mă simţii jenat. Chiar prost.

  Ştiind un banc  despre soldaţii ruşi care mâncaseră banane cu coajă cu tot, îl spusei şi celorlalţi. Toţi râserăm cu poftă, făcându-l pe băiatul de la tarabă şi mai supărat.

 - Vreau şi eu de-astea ! - spuse Oana către Bogdan.

- Lasă, fetiţă, că o să te saturi când o să ajungem în America! Acolo sunt mai ieftine şi se găsesc tot timpul - răspunse Bogdan.

Mutra voioasă a Oanei se boţi ca a unui copil ce vrea să plângă şi, înduplecându-l pe Bogdan, caisele fură cumpărate şi astfel redevenirăm toţi zâmbitori.

            Bancul meu prinsese bine si, veseli, ne aduserăm aminte de părintele Costea.

- Chiar, pe unde o fii răspopitul? - întrebă Bogdan.

- Este în vamă la sârbi, mănâncă banane! - glumii eu.

Râsul reizbugni . Gluma prinsese si îşi făcea efectul.

Ne potolirăm.

            Metroul veni repede. Acelaşi tren arhaic, dar curat, era aproape gol. Cuminţi, ne luarăm locuri la geam, desigur fără sens, întrucât nu se putea vede nimic. Pereţii de beton alergau invers cu viteză ameţitoare. Zăream doar licăririle unor becuri de control. Priveam totuşi in geamuri. Din când în când  auzeam vocea mecanicului în difuzoarele din tavan, anunţând staţia următoare. Ciuleam urechile involuntar, dar fără succes. Limba maghiară părea de nepătruns. Ne întrebarăm cum vom şti când trebuie să coborâm. Răspunsul ateriză ca o surpriză, când descoperirăm că avem un  „ungur” în grup, pe Robert,  noul băiatul venit direct aici la Budapesta. Robert, român din Ardeal, un tinerel de douăzeci de ani, blond, a cărui mamă aveam s-o cunosc la New York, ştia ungureşte şi deveni astfel interpretul nostru. Ba chiar şi ghid. Cunoştea acest oraş, pe care îl vizitase de multe ori. Robert părea băiat bun. Vorbea puţin şi era respectuos. Vorbea cu „dumneavoastră”. Prinserăm curaj.

- Urmează staţia Congresului - ne spuse Robert într-o română cu uşor accent ardelenesc.

Trenul opri. Voioşi ca nişte turişti, ieşirăm unul câte unul din vagon. Peronul lung, cu pereţii plin de reclame, ne fascina. Era altă lume, cu altă limbă. Era o nouă ţară. Capitalismul pătrunsese repede, în sensul pozitiv al cuvântului.

Mergeam, priveam şi ne miram. În sfârşit, scara rulantă ne scoase la suprafaţă. Privii cerul înstelat, întrebându-mă dacă şi cei dragi de acasă, îngânduraţi probabil, văd aceleaşi stele. Privii către podul metalic ce se zărea nu departe de noi. Privii luminile arcuite o dată cu podul. Erau toate albe, surprinzător de albe. Nu mai erau colorate, cum le zărisem de la hotel.

- Distanţa este înşelătoare. Luminile sînt albe, nu sînt pentru Crăciun! - comentai eu cu o voce scăzută, mai mult pentru mine.

Ceilalţi mă priviră contrariaţi, neînţelegând ce vreau să spun. Îmi văzui totuşi de treabă, lăsând problema fără răspuns. Ajunserăm şi la marele pod metalic. Zalele lui uriaşe  formau un lanţ gigantic, greu de imaginat de la distanţă. Susţinut de turnuri înalte, lanţul arcuia peste Dunăre, făcând-o şi mai lată. Privii bijuteria metalică. Încet, neîncrezători parcă în soliditatea construcţiei, păşeam pe trotuarul stâng al podului. Din  ce înaintam mai mult, noi păream mai mici comparativ cu podul. Păruse o jucărie de la distanţă şi se dovedise cât un munte de aproape.

 Privii apele bătrânului fluviu, negre şi învolburate, gândindu-mă la marele compozitor Strauss, ce îi dedicase celebrul vals, şi la vremurile în care trăise, poate mai fericite, poate mai stabile. Privii vaporaşele care urcau încet, ducând turiştii. Gândul mă duse repede la vaporul nostru, care ne aştepta undeva departe, gata să ne treacă mări, până în îndepărtata Americă.

Ajunserăm la jumătatea podului. Ne oprirăm. Curiozitatea dispăruse. Eram acolo unde dorisem. Acolo unde fascinantul este realitate, unde realitatea este la ea acasă şi unde, ei bine, nu mai era curiozitate. Priveam Dunărea şi o găseam aşa cum o ştiam noi din totdeauna. Priveam podul metalic, care văzut de aproape nu mai părea nici mare nici frumos. Vopseaua scorojită de trecerea timpului şi intemperii, rugina curgând ca o sevă din copac, şuruburile mari care nu mai erau ca nişte capse de decor, ei bine, toate astea erau soluţia normală a prezentului. Nimic contrafăcut pentru a ne impresiona. Erau pur şi simplu fiindcă aşa trebuiau să fie.

            Rămăserăm puţin dezamăgiţi. Priveam către capătul celălalt, către jumătatea ce mai trebuia parcursă pentru a vedea copia situaţiei de pe malul opus. Priveam şi gândeam fiecare aiurea, poate pentru a părea mai inteligenţi.

Mă retrăsei un pic de-o parte, pentru a reflecta. Aveam două jumătăţi în două mâini. În dreapta şi stânga. Simetrice, ca şi mâinile. Oare ce jumătate este mai interesantă, mai atractivă şi mai bună de apucat? -  mă întrebai eu. Privii capetele podului. Privii partea ştiută, lăsată in urmă şi unde trebuia să ne întoarcem. Privii partea către care urma să mergem. Privii cele două maluri ale bătrânului fluviu, care, aşa cum erau dispuse aici, unul era estul şi altul era vestul. Estul era ce ştiam, iar vestul ce doream să cunosc. Şi, dacă eliminam curiozitatea ca element satisfăcut, mă reîntorceam de unde venisem, adică acasă. Privii vestul cu America lui, cu curiozităţile lui către care urma sa ne îndreptam... Privii malul de est cu locuri ştiute şi inspirai lung ca un fumător, pentru a-mi mai da timp de gândit. Răspunsul era greu de dat, pentru că era în mâna mea. Încet, parcă obosit de atâta privit, paşii o luară  instinctiv către casă.

            Toţi, pe muteşte, fără vr-un semnal şi fără comentarii, o pornirăm coborând panta podului, mai obosiţi ca la urcare. Mergeam încet unul după altul către banalităţile noastre. Băgai mâna în buzunare şi redescoperii amuleta. O simţii caldă, plăcută. Îi simţii sufletul. Mă simţii bine. Nu mai eram singur. Aveam pe cineva cu mine în această complicată călătorie a destinului meu. Pe cineva drag, poate cel mai drag din viaţa mea. Strânsei amuleta în mână, parcă spre a-i simţii răsuflarea mai bine. Simţii bătăile pulsului din degetele mele în fibra  micii sculpturi. Lemnul prinsese viaţă. Pulsa. Devenii mulţumit. Fericit. Faţa îmi ardea. Trupul îmi ardea. Ce grozav este că secretele nu se văd! Că ne putem ţine în cutiuţa noastră craniană, comorile pe care alţii ar dori să ni le distrugă.

Ajunserăm la metrou, pe nesimţite. Nu mai vorbea nimeni. Poate că fiecare îşi ţinea amulete lui. Bogdan îşi ţinea amuleta de mână, la vedere. Îi privii pe cei doi îndrăgostiţi mergând în faţa mea. Ce frumoasă e viaţa în doi! - gândii eu.

Drumul de întoarcere către hotel nu ne-a mai adus nimic spectaculos. Eram toţi îngânduraţi, obosiţi. Se instaură o monotonie lungă, plictisitoare. Din când în când priveam siluetele noastre deformate în geamul metroului. Nu mai păream simpatici.

Robert îşi făcu datoria să ne anunţe coborârea, iar toţi ne mobilizarăm ca la comandă. Părăsirăm staţia de metrou dezinteresaţi. Reclamele, care acum păreau plictisitoare, nu ne mai atrăgeau. Scările mecanice adormiseră şi ele, iar noi, cu feţele şifonate de nesomn, urcam leneşi câte două trepte o dată, pentru a mai scurta, chipurile, din distanţă.

 Hotelul era tot acolo. Luminile lui ne orbeau. Undeva, nu prea departe, avioanele produceau un zgomot ca de bondari, enervându-ne. Pătrunserăm în recepţia hotelului mai puţin entuziasmaţi ca la venire. Recepţionera ne privii şi ea parca tristă şi îi înţeleserăm nemulţumirea. Undeva în camera vecină, care găzduia barul, grupul de petrecăreţi cânta sârbeşte. Melodia distorsionată de prea multă vodcă, o  enerva pe frumoasa unguroaică. Tiptil ca nişte motani, ne strecurarăm către camerele noastre pe muteşte. Sârbii, cu cântecele lor, ne aduseseră aminte de trista călătorie, tăindu-ne speranţele şi bunele maniere. Ne despărţirăm astfel fără a ne mai ura, noapte bună.  

Noaptea se dovedi a fi totuşi bună. Dormirăm fără vise.Ca acasă. Avioanele bâzâiau pe la geamuri, făcându-le să vibreze. Întinsei mâna pentru a pipăi faţa netedă a noptierei. Ceasul meu era greu de găsit. Mişcai mâna ca un ştergător de parbriz şi ceva căzu pe podea. Zgomotul sec al metalului mă trezi complet. Era întuneric afară. Închisei ochii, liniştit că e noapte.  Dar somnul fugise. Fugise o dată cu ceasul de pe podea. Strânsei tare din ochi pentru a conserva somnul rămas, dar fu în zadar. Bâzâitul  avioanelor spărgea geamul. Un avion cât o casă trecu razant cu acoperişul. Băgai  faţa în pernă, adânc, parcă pentru a-mi proteja capul. Nervos, deschisei ochii privind nebunia de-afară. Se făcu linişte. Închisei ochii, căscând adânc, disperat de întreruperea somnului şi,  trăgând pătura peste faţă pentru a-mi potolii nervii, încercai să reînnod somnul, respirând rar şi adânc.

            Auzii freamătul nopţii. Mă liniştii. Continuai respiratul adânc, urmărind cu auzul zgomotul aerului ieşit din nările mele şi fusei mulţumit de ritmul ales. Căscai leneş, stricând respiraţia. Pătura devenise prea grea, aerul sufocant, iar perna prea moale. Mă enervai. Un elicopter mătură curtea hotelului pentru a ne teroriza. Aruncai pătura  de pe faţă şi, cu nervii tociţi, căutai ceasul căzut.

Apropiai ceasul de faţa mea somnoroasa privind secundarul, dar ceaţa din ochi amestecă limbile. Îmi frecai ochii înlăcrimaţi, supărat de nesomnul păgubos şi cu mâna întinsă apăsai pe butonul veiozei.  Era dimineaţă deja.

(va urma)