Se-ntunecase de ceva vreme, însă nu era o seară ca oricare alta, ci una dorită mai tot anul de-o întreagă lume a copiilor. Ba, încă de pe-atunci ^_ nu-i vreo glumă! ^_, noaptea de Moş Ajun te putea lesne pruncí la minte, chit că erai holtei, părinte ori bunic! Atâta doar că vremile erau mohorâte de-a rândul, iar datul fiecui ^_ nebun de-ncâlcit! Jigánia roşie se-mpânzise demonic ^_ mai rău ca pecinginea ^_ cercând a-şi satisface cruzimea răspândind spăimântare pretutindeni şi-mpânzind cele mai dosnice cotloane cu turnători de profesie şi hăţiş de microfoane. Cătai cu neîncredere către cel mai paşnic fârtat, socotind de nu cumva e-n stare-a te vinde ^_ precum Iuda pe Hristos ^_ c-o simplă sprânceană de mucava subscrisă, a născoceală, cu Florică, Mitică ori altul şi-ncepând ^_ invariabil ^_ cu Sursa informează că...

În elegantul magazin bucureştean de pe Calea Victoriei ^_ blocul Romarta ^_, locatarii aveau acces către apartamentele mai acătării ale celor şase etaje, ocolind clădirea prin strada Doamnei, în apropierea sediului Comitetului Central, acolo unde ^_ la fiece oră din zi ori noapte ^_ ochii şi urechile partidului vegheau neostoit la ocrotirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate!

Ei bine, în seara aceea ^_ să tot fi fost prin anul 1969 ^_, puteai observa lesne câteva perechi de tineri îndreptându-se zorit către uşa masivă a blocului cu prícina. Veneau din direcţii diferite, doi câte doi, şi pătrundeau în holul luminat aşa, doar cât să nu-ţi aduni în atele ori ipsos, mădularele scrântite sau frânte. Acolo-şi statorniciseră loc de-ntâlnire şi-n câteva minute ^_ ca de când începui a vă povesti ^_ se aflau, toţi zece, ocrotiţi de fulguiala zburătăcită de-afară. Urcară tiptil până la primul etaj şi ^_ mândri, nevoie mare!, de isprava lor ^_ se proţăpiră ţanţoş dinaintea unei uşi pe care doar unul din toţi o dibuise încă din zori.

Dirijorul Petre Crăciun ^_ nume predestinat, parcă, a fi potrivnic concepţiei materialist-dialectice a partidului ^_ venise cât se poate de grabnic acasă cu ultimele cumpărături. Îşi îmbrăţişase pe rând soţia şi cele două fete iar acum, la ceas de-amurg, orânduia scaunele în jurul mesei încărcate cu bunătăţi. Într-un ungher al sufrageriei trona bradul înalt, împovărat cu sumedenie de globuri multicolore, beteală în ghirlande şi becuri încolăcite scânteind sacadat şi năpustind ^_ în obscurul, altfel de nepătruns, al încăperii ^_ năluciri imaginare, ca-n basme... Deodată ^_ dinspre hol, ca şi când s-ar fi pogorât din înalturi ^_ răsunară cunoscutele acorduri ale colindului O, ce veste minunată... Holul scării era inundat de armonii. Uşa se întredeschise uşor, apoi se răsfiră până către perete şi-n cadrul ei apăru silueta zveltă a dascălului, cercând a distinge mai bine-n penumbră, figurile colindătorilor. Izbuti să-i recunoască mai mult după glas, decât după chip. Erau studenţii lui. Toţi. Din anul al doilea....

 Într-o scamă de timp ^_ aşa, cam cât ai clipi ^_, sesiză primejdia şi întrezări efectele posibile ale unei toane de nesăbuinţă puerilă. Păru a-i întrezări pe toţi, fără osebire, înveşmântaţi în zeghii vărgate, proscrişi din obşte şi osândiţi la cine ştie ce cazne!

^_ Cum de găsiseră nimerit a sfida ostentativ serbările de iarnă şi chipul evoluat al demodatului Moş Crăciun devenit, între timp, Moş Gerilă? ^_ cumpăní pe moment dascălul şi îşi zise în gând:

^_ Nu! Trebuie să găsesc degrabă ceva! Nu-i pot abandona, orice-ar fi! Ridică scurt braţele ^_ aşa cum făcea în orele de Ansamblu coral ^_ şi începu să-i dirijeze. Noi umblăm şi colindăm, Steaua sus răsare, Iată, vin colindători!, Ziurel de ziuă... Una câte una, uşile apartamentelor vecine deveniseră neîncăpătoare, precum lojile unei săli de concerte.

În cele din urmă, maestrul a mormăit ceva aşa, ca pentru sine, a dat tonul şi întreg holul a răsunat nebuneşte ^_ ca-n zi de armindeni ^_ de melodia compozitorului Nicolae Lungu, cu versurile-i tembele ce proslăveau măreaţa sărbătoare a oamenilor muncii! Intonaseră prima strofă şi refrenul, când dirijorul îi opri:

^_ Reluăm ^_ zise el ^_ imaginându-ne că ne aflăm la aniversarea a cincizeci de ani de la terminarea facultăţii!

Boşorogindu-şi glasurile, tărăgănând voit fiecare vers şi din ce în ce mai din departe se auzeau acum aceleaşi cuvinte, însă cu un sens nou, unul aparte: Frumoase zile de tinereţe// Numai o dată sunteţi în mai!...Discret, ca şi când ar fi continuat dirijatul, Petre Crăciun le făcu semn junilor să se depărteze pe rând către scări, astfel încât ultimele stihuri ^_ mai mult murmurate ^_ se pierdură ca un ecou veşted peste ani, către cine ştie ce alte vremuri îndepărtate: Cântăm, cântăm voioşi,// Ai noştri ani frumoşi...

*

*   *

Despre toate acestea aveam să-mi amintesc exact două decenii mai târziu. În acea seară de neuitat a lui decembrie ’89, lehămetit de-a binelea şi fără vreo noimă, bătuceam caldarâmul slinos primprejurul kilometrului zero. Se-nnoptase de-a binelea cam de patru-cinci ore, însă pojarul năpădind de pretutindeni semăna al naibii de mult a prăpăd universal, a urgie... Priveam uimit cetele-nnebunite de dihónia cătrănită a răzbúnului şi-ntăream ^_ laolaltă cu duiumul ^_ distihul spărgându-se-n tării: la U-ni-ver-si-ta-te // a-co-lo-i li-ber-ta-te!

În cumplitele clipe de răscruce între aşezăminte, frapantă era nu doar succesiunea-n devălmăşie a puzderiei de imagini apocaliptice cât, mai ales, căutătura aceea ingenuă, dulce şi nedumerită a zgâmboilor de-o şchioapă ^_ băieţi şi fete ^_, stăpâni în devălmăşie asupra unei sprâncene de glie pe care o-mbrăţişau ^_ cu priviri năuce de présure temătoare ^_ liberă de-acum de orice compromis, de fanfaronadă, de comunism. N-au crezut nicicum că plumbul le va ciurui mădularele cu osârdie, că visurile juniei li se vor petrece prelingându-se către ţărână, împurpurând-o... În mintea ^_ nealterată încă ^_ nu găseau loc gândului c-ar fi posibil ca părinţii, ori fraţii să le ia piepturile-n cătarea ceea blestemată a mitralierelor! Dar n-a fost nicicum pe-nchipuirea lor!