|
Institutul Politehnic era dominat de beznă,
mult mai adâncă decât în nopțile epocii de aur. Nici măcar bătrâna alee
dinspre Dâmbovița nu era luminată, dar în cei aproape patru ani de studenție
îi învățasem fiecare înclinare a dalelor care o alcătuiau, fiecare tufiș și
arbore erau în locurile pe care le știam foarte bine. Îmbrăcat în kaki, cu
haine de prelată militară, încălțat cu bocanci de armată, cu mușchii
încordați, eram gata de luptă și am început furișarea până la Transporturi
(de fapt, sediul Metalurgiei și Transporturilor care, conform unor ironii și
chiar autoironii de campus, `erau pe stânga, iar Politehnica și facultățile
ei pe dreapta`), în salturi mici, întrerupte de perioade de mers târâș. Până
la clădirea facultății, prima din complexul politehnist, nu s-a întâmplat
nimic. Nu se făcuse chiar târziu, era cam 7-8 seara. Nu se auzea nici o
mișcare, însă. Am trecut printr-un moment de cumpănă, crezând că toate
chemările televizate ale studenților nu erau decât o farsă, datorată
bramburelii generale din acele zile sau, și mai rău, că se întâmplase ceva
grav, că facultatea, precum și alte instituții, fuseseră cucerite de forțele
răului, teroriștii, iar eu ajunsesem prea târziu, nu răspunsesem îndeajuns
de iute chemărilor disperate de la televizor. Când am ajuns la înalta ușă de
acces în facultate, sătul de monumentele de tăcere, am început să bat, cu
puterea disperării, în geam. De la a doua cutremurare a sticlei, prin care
se producea un zgomot ca de clopote în izolate mănăstiri montane,
întunericul din uriașa sală de primire a viitorilor ingineri s-a luminat
vag, ca un capăt de tunel feroviar mediu circulat, porțile de fier și
vitralii s-au întredeschis, iar o voce caldă, șoptită melodios, împinsă de
un parfum fin, devastator, de fată frumoasă, m-a săgetat până în adâncul
sufletului meu de revoluționar optzecinou-ist și mi-a mărit dorința de a
pătrunde:
- Stai, că trag! Cine ești? De la ce facultate ?
Cu o țeavă de Kalașnikov în piept, încă zăpăcit de penumbra din care
izbucniseră șoaptele întrebătoare și din care clipeau, des potopiți de gene,
doi frumoși aștri de nuanțe cenușii, ascunși apoi de lumina sălbatecă, de
reflector nemilos, a unei lanterne, care mi-a rănit pofticioasele globuri
oculare, am scos, rapid, triumfător, greu încercatul meu carnet de student
și l-am așezat drept pavăză crudei izbucniri fotonice.
- Om bun sunt! Am venit să apăr facultatea și Revoluția.
- Bine, mai vedem noi, deocamdată te las să intri, deși nu prea mai semeni
cu ăsta din poză, a mai cântat, cu un pronunțat simț critic, urmașa
Ecaterinei Teodoroiu.
În holul facultății era o beznă cenușie, prin care se simțea forfota
curajoșilor paznici dăruiți Revoluției. Cea care mă luase în primire își
continua, conștiincioasă, treaba și mă percheziționa de zor, fapt care
corespundea și dorințelor mele, de a elimina orice fel de suspiciuni legate
de apartenența, trup și suflet, la obiectivele revoluționare. Diana, după
cum am aflat, ulterior, că se numea frumoasa cerberă (chiar era frumoasă,
intuiția nu mă înșelase, mai târziu am citit și niște explicații științifice
referitoare la parfumatul timbru vocal al femeilor frumoase) a lăsat să i se
zărească, prin întunericul care îmi devenea din ce în ce mai prietenos, un
sclipitor zâmbet de Albă ca Zăpada și, cu toată inocența de care era
capabilă o viitoare specialistă în `turnătorie` (era studentă în anul doi la
Metalurgie), mi-a dat undă verde:
- E OK, nu-i periculos, n-are nici un fel de armă!
Am fost condus în amfiteatru, la etajul 1, unde se afla un fel de
comandament zonal. Aici, un grup de 15 studenți, cuprinși de o stare
revoluționară vecină cu febra, clănțăneau din dinți înjurându-i pe Odioși.
L-am recunoscut pe Radu Roșu, colegul meu de grupă, un oltean de treabă,
care s-a speriat când m-a văzut:
- Băă Dane, cum de trecuși de postul de pază de la tranșeu? Cum de nu te
împușcă ăla?
- De șmecher ce sunt, roșcovane! Ce tot bâigui acolo? Singurul control, ce-i
drept, ca lumea tare, mi l-a făcut fata de la intrare, care vă păzește
gingașele făpturi.
- Cum așa, doar nu păți ceva mormolocu`!? Auzi, Cosmine, nu l-a întrebat
nimeni de sănătate înainte de a intra în sediu, ce-o fi cu Marius, ăl` de
l-am pus paznic la șanț? Hai să mergem cu schimbul!
- Mergem, cred că are nevoie și de schimburi, nu numai de schimb de gardă,
nu-l știi cât e de `spărios`? Și-o fi pus căciula pe ochi să nu-i vadă pe
`dușmănoși` și, dacă a auzit vreun zgomot, s-a scăpat pe `dumnealui` de i-a
fost rușine să mai dea vreun semn de viață, a început să râdă, cam strâmb,
ce-i drept, numitul Cosmin, un vlăjgan de `doi metri și-un pic`, student în
anul trei pe la seral.
L-au găsit pe Marius, ăsta tremura tot, nu mă observase, fapt pentru care
m-am simțit un pic mândru de talentele mele de `cercetaș` - nici nu-l mai
interesam, singurul lucru pe care părea să-l dorească era o pătură groasă și
un ceai cald. Ceea ce i s-a și oferit, erau acolo o mulțime de studente
revoluționare care ajutau la recuperarea morală și trupească a `ostașilor`
de ocazie, făcând sandwich-uri, ceaiuri și cafele.
Între timp, organizarea `minirezistenței` trecuse în mâini mult mai
pricepute, mai experimentate. Una dintre aceste mâini aparținea unui
profesor de la Transporturi, secretar de partid pe facultate `înainte`,
Botoreanu, pe care mulți colegi care aveau rude în străinătate îl acuzau, pe
la colțuri, de îndoctrinare malefică. Roșcovan, plinuț, dar cu tendință
evidentă, în aceste zile, de micșorare a volumului, cu privirea albastră
căutând în permanență un loc în care să se poată fixa, o încuviințare, un
semn de bunăvoință, gesticulând iute, nesigur pe fapte și vorbe, pe viitor
și pe trecut, cu modul lui de a vorbi ciudat, peltic, sâsâit, fonfăit, care
îl făcea greu de înțeles la catedră, reușise să pună în aplicare un plan de
pază, ne repartizase pe schimburi și posturi de apărare a facultății,
judicios, cu mult mai mult talent și dăruire decât reușea în plan didactic.
Cel care coordona întreaga activitate de pază era fostul `șef` al Gărzilor
Patriotice din Politehnică, cu un nume vrednic de ținut minte, Mantaroșie,
parcă predestinat vremurilor revoluționare, protejate atât la vârf cât și la
poale de aceleași rezistente și la fel colorate haine de vreme rea. Nu prea
am văzut alți profesori. Mai târziu, mi-am dat seama că dintre cei prezenți
pe noile baricade, de după 21-22 decembrie, cei mai mulți făcuseră parte din
nomenclaturi de diverse spețe, de la al II lea rang, până la nomenclaturi
de buzunar, dar cu atât mai ușor de condamnat și că acești oameni,
culpabili, dar și valoroși, mulți dintre ei, se apărau, de fapt, pe sine,
își construiau temelii noi din acest curaj revoluționar, pentru un viitor
ferit de acuzații, penale sau morale, ale colegilor de muncă sau chiar de
viață.
Erau 6 posturi de pază, iar pentru două dintre ele, aflate într-un corp
separat (corpul H), am fost și eu repartizat. Am intrat în schimbul al II -
lea, de la 22.00 (10 `piem`, după cum ne-a șoptit, occidental, fostul
secretar de partid Botoreanu, bun vorbitor, însă, de limbă rusă, care cugeta
shakespear-ian, încă, despre comunism: `Bâti ili ne bâti ?`) și am început
să ne învârtim prin cabinete și săli de curs, eu și `roșcovanul`, mimând
diverse tehnici de atac și apărare, la baionetă, cu AKM-urile pline de
gloanțe, atârnate solid de cefele noastre de partizani. Era o noapte
luminată intens, atât natural, de luna rotunjită cât tot cerul, cât și
dureros de artificial, de trasoarele tirurilor sol-sol, artificii
zgomotoase, izbucnite periodic dinspre Ministerul Apărării Naționale și
dinspre Gara de Nord, semne ale unor lupte crâncene. Pe la miezul nopții, în
timp ce făceam o scurtă escală pe hol, am auzit vocea lui Radu, din
cabinetul `de frâne`, ca un șoptit de muribund sau de, cel puțin, speriat de
moarte:
- Dane, vino repede, teroriștii, măi omule! Sunt aici, lângă noi!
Vocea lui șuierată, rezultat al unei conștiente camuflări dar și al
involuntarei lipse de aer produse de imaginea de coșmar, mi-a înmuiat
genunchii și mi-a făcut sângele să urce artezian. Am strâns cu putere
mânerul pistolului automat și am intrat în încăperea de unde venise
strigătul, șoptit, de ajutor. Transpirasem, deși nu era deloc cald și încă
mai transpiram, după furișarea tactică în laborator, chiar și așa, stând cu
tâmpla lipită de metalul rece al standului DRV, lângă Radu, privind spre
uriașul geam, cât un perete, așezat orbitor spre luna plină.
- Sunt mulți, vreo 7-8, stau acum după colț, se ascunseră, cred că mă
zăriră, afurisiții.
Am auzit clănțănitul încărcătorului și am observat, printre razele lunii,
mișcarea decisă a lui Radu, care își pregătise pistolul mitralieră pentru o
intervenție în forță.
- Stai, i-am șoptit, nu te grăbi, așteaptă să iasă la interval! Dacă tragi
acum, în orb, n-o să faci decât să ne pui în bătaia puștii lor, să ne expui.
Chiar în momentele în care îi explicam lui Radu aceste subtile tactici
militare, cei de dincolo de geam s-au mișcat, au sărit pe lângă zid, pe sub
pervazul geamului cât un ecran de cinema și au trecut mai departe,
înconjurând clădirea. Am armat eu, a încărcat și el, reflex inutil dar
providențial, încă o dată, apoi a tras, sau a vrut să tragă, oricum fără
folos, pentru că arma se blocase. Eu ezitasem, nu reușisem să prind nici o
umbră mișcătoare de afară, în cătare, ca lumea, degeaba am alergat spre
laboratorul celălalt, dinspre est, de motoare, nu i-am mai ajuns nici măcar
cu privirea. Ca niște iepuri bine antrenați de mulțimea sezoanelor de
vânătoare, aceștia dispăruseră, săltând spre coclaurile dinspre sala de
sport, fără urmă. L-am lăsat pe desumflatul `Împărat Roșu`, înlăcrimat de
ciuda nereușitei, de pază cât pentru doi și am fugit prin curtea interioară
(vreo 25 m, în diagonală), tremurând tot, către centrul de comandă al
operațiunilor, amfiteatrul din sediu. Am izbit ușa de perete, speriindu-i pe
cei care ascultau, încă, la televizor, alarmantele știri din țară despre
morții și răniții Revoluției.
- Teroriștii, fraților, au trecut pe lângă noi, i-am văzut dar ne-au scăpat,
ne înconjură, au trecut pe
lângă haș spre sală, hai după ei! am strigat, gâfâind, cu un aer de erou
grec în luptă cu perșii scăpați spre Atena.
- Fova
.Cefățene Bratu, nu pufem părăsi sediul, lăsăm faculfafea fără
apărare! mi-a răspuns, în stilul specific, Botoreanu. Du-fe repede înapoi,
de se ai fugif din posf, si-a fost frică si l-ai lăsaf pe Rosu singur?
Spumegam, nervii îmi încolăciseră creierul și eram pe aproape de explozie,
degetele îmi căpătaseră negativul gâtului său de greoi cuvântător, când,
deodată, lângă ușă a început să sune, ireal, telefonul public.
- Da, alo, da aisi faculfafea de Fransforfuri, Boforeanu sânt, să frăisi si
dumneavoasfră! Se? Asi
frimis o frupă de sapte sersetasi de la Recforat, să serseteze
împrezurimile? De hând? De vreo zuma` de oră? Si nouă de se nu ne-asi spus,
au frecuf pe aisi, da, s-au dus spre sala de sport, era să-i împushăm bine
mersi. Da, am înseles, shuzasi, să frăisi, fără somenfarii!
Îmi devenise, brusc, simpatic Botoreanu, dacă ar fi semănat, puțin măcar, cu
Diana, chiar l-aș fi
pupat. Dar nu era cazul. Deci, nu scăpasem teroriștii, nu ne înconjurau
forțele întunericului, reușisem să evităm o catastrofă, din întâmplare: eu
din prea mare chibzuială, iar colegul meu oltean din prea mare grabă și,
printr-o minune, nu ne împușcaserăm între noi, studenții deveniți câini de
pază ai democrației. Nici noi doi și nici trupa de șapte cercetași, trimiși
fără preaviz de la Rectorat, bine dotați cu armament, AKM-uri pline ochi, cu
30 de bucăți de 7,62, nu am avut soarta celor de la Otopeni. Cineva, acolo
sus, încă ne mai iubea...
Mai târziu, pe când dormitam, așteptând rândul la un nou rond de pază,
lungiți pe caloriferele masive, confortabile, de la parterul sediului, am
auzit, ca prin vis, o salvă de armă automată:
- Taca, taca, taca, trrrrrm !
Ne-am aruncat, instinctiv, alunecând pe mozaicul pardoselii până la primul
colț de zid. Am simțit parfumul, același de la intrare. Nu era parfumul
morții ci altceva mult mai fin, delicat dar și puternic, care trezea în mine
o nemăsurată poftă de viață. Diana purta acum niște superbi pantofi, cu toc
imens, construit ca o legătură la pământ a coapsei sale zburătoare și,
împinsă de energie revoluționară, străbătuse în viteză maximă holul
scufundat în liniște, coșmaruri și noapte. Inima-mi nu mai avea bătaia
fragilă a spaimei, pricepusem rapid cauza mitralierii noastre nocturne și
chiar doream încă o rafală.
Fusesem un biet câine de pază, dar perioada trecuse și, ars de botezul
neaprinsului foc, puteam să cânt, ca mai târziu un faimos și nonconformist
menestrel, după a doua perioadă de stagiu militar, concentrat într-o singură
noapte, «Am să mă întorc bărbat»...
(va urma)
|