Articolul “Relaţiile MERCOSUR – UE: istorie şi perspective”, publicat în “Eyes on Europe” de către Adriano Jose Timossi analizează în linii generale relaţia în curs de evoluţie dintre UE şi MERCOSUR. Dar iata care este situaţia oficială a relaţiilor dintre UE şi MERCOSUR, conform Comisiei Europene:

UE a sprijinit încă de la inceput, din 1991, iniţiativa Sud-Americana, favorizând procesul de integrare regională în acea zonă. În 1992, Comisia Europeană a semnat un Acord cu MERCOSUR, cu scopul de a acorda suport tehnic şi instituţional noului bloc comercial. În prezent relaţia UE-MERCOSUR se bazează pe “Acordul Cadru Inter-regional de Cooperare” semnat in 1995 la Madrid şi pus în aplicare integral din 1999. Acordul prevede trei elemente principale: dialog politic, cooperare şi chestiuni comerciale.

Adriano Timossi se axează, în principal, pe raporturile comerciale istorice care s-au stabilit între aceste două blocuri continentale, pe impasul care caracterizează astăzi aceste raporturi şi pe perspectivele de viitor ale acestora.

Zona de Liber Schimb dintre UE şi MERCOSUR nu este încă înfăptuită, dar autorul menţionează (cu satisfacţie) că va fi mai mare decât NAFTA (de fapt va fi cea mai mare zona de liber schimb de pe glob).

Se apreciază, chiar din debutul articolului, că în pofida beneficiilor promise prin stabilirea unor raporturi comerciale preferenţiale pentru MERCOSUR, protecţionismul UE prin P.A.C. (Politica Agricola Comuna) face ca aceste speranţe să fie îndepărtate. Analistul brazilian, fost stagiar la Comisia Europeana, vorbeste despre evoluţia fără rezultate a negocierilor dintre UE şi Mercosur, dar si despre beneficiile posibile în urma semnării unui acord comercial de liber schimb.

Iata acum, explicitat, si triunghiul contradictiilor: MERCOSUR – UE – SUA.

În termeni politico-economici, protecţionismul UE se explică prin Politica sa Agricolă Comună (PAC), influenţa SUA în zonă prin Doctrina Monroe (vezi politica externă a SUA dupa Cel de-al Doilea Război Mondial), iar interesul hegemonic al Braziliei prin ambiţiile sale de a deveni cea mai prosperă ţară din America Latină şi una din Puterile Mondiale, economice şi politice. Autorul articolului evidenţiază faptul că protecţionismul UE (prin politica sa de subsidiere a agriculturii - PAC), influenţa SUA (prin crearea NAFTA şi intenţia de a crea Zona de Liber Schimb a celor doua Americi), precum şi ambiţiile Braziliei (prin impunerea punctului de vedere în cadrul negocierilor Rundei Doha – O.M.C.), fac negocierile sterile, nici o inţelegere concretă nefiind semnată până în prezent.

Trebuie remarcat specificul istoriei relaţiilor economice si culturale Europa – America de Sud (foste colonii ale tarilor europene, moştenire culturală si limba comună – spaniola sau portugheza).

Interesul politic (definit în termeni teoretici prin Doctrina Monroe) al SUA în zonă este şi el important. De aceea, în ciuda faptului că MERCOSUR  nu are destulă încredere în propunerile înaintate de UE, totuşi blocul regional sud-american preferă această relaţie interregională, ca o contrabalanţă a presupusului neoimperialism nord-american. (De remarcat aplecarea către stânga a unora dintre regimurilor democratice sud-americane, datorata saraciei).

Intenţia de creare a unei Zone de Liber Schimb între MERCOSUR si UE intră la concurenţă cu intenţia SUA de a crea Zona de Liber Schimb a Americilor, ambele, încă nerealizate, mai ales datorită presiunii exercitate de Brazilia, care işi doreşte un rol de actor principal regional (cea mai bogată ţară din America de Sud) si mondial (un loc în Consiliul de Securitate al ONU).

Din punct de vedere economic, MERCOSUR şi-ar dori o relaţie asimetrică, până la consolidarea propriilor economii. Adică să continue să exporte, fără restricţii, produse agricole în Europa, fără ca şi Europa să-şi poată mobiliza industriile şi serviciile pe piaţa sud-americană. Iar hegemonia SUA, la concurenţa regională cu puterea emergentă=Brazilia, să poată fi ţinută la distanţă – inclusiv prin această politică de relaţii oficiale, satisfăcătoare din punct de vedere economic,  cu cele 27 de state ale U.E.

In esenta, UE işi doreşte accesul liber pe piaţa Sudului (MERCOSUR) în ceea ce priveşte produsele industriale si serviciile sale.

Din punctul sau de vedere, MERCOSUR îşi doreşte un acces neîngrădit pe piaţa europeană, a produselor sale agricole (desfiinţarea barierelor comerciale) – pentru ca astfel, succesiv, să-şi poată dezvolta industriile şi serviciile incipiente, proprii.

Aceste perspective diferite  fac sa fie destul de complicata ducerea negocierilor asupra stabilirii unor relaţii comerciale preferenţiale între UE şi MERCOSUR. Evoluţia istorică a relaţiei celor doua blocuri regionale ne arată că ambele părţi sunt sceptice vizavi de concesiile celeilalte.

Pe de alta parte, succesul cooperării Europei cu MERCOSUR ar putea legitima, în sine, modelul economic şi politic propus de Uniunea Europeana, lumii întregi.