Dar poate că ar fi bine ca despre Reta să vorbească nu numai viitoarea soacră, dar şi toţi cei care o cunoscuseră. Că, vorba aceea, fuseseră destui.

            Dacă ai fi întrebat 100 de persoane ce părere au despre Reta, cum e ea pe dinăuntru, nu pe dinafară, te-ai fi ales cu 101 păreri. Biografii strângeau aceste păreri, rând pe rând, acum, înainte de nuntă, şi aveau să-şi petreacă multe zile şi nopţi analizându-le şi încercând să le sistematizeze, căutând să găsească trăsături comportamentale, modul în care reacţiona ea în diverse situaţii, pentru a vedea care erau şansele ca ea să se potrivească cu Autorul. Bineînţeles că ei căutau o potrivire prin complementaritate: doar nu era să scrie şi ea, ca Autorul.

            Cu toate că rămâneau multe semne de întrebare, demne de Capitolul 7, ceva-ceva se lega: Reta era imprevizibilă, aşa sfârşeau toţi prin a o caracteriza. Avea însă o serie de trăsături evidente, vizibile, care te atrăgeau. Nici nu ştim pe care din acestea să le menţionăm mai întâi şi mai întâi. Le scriem pe toate odată, într-o ordine ad-hoc: trăsătura coapselor, a şoldurilor şi a sprâncenelor. Un sculptor dibaci, stăpân pe arta sa, îi şlefuise temeinic, tenace, coapsele şi şoldurile, îi rotunjise genunchii şi îi subţiase gâtul şi gleznele.

            Dacă am şti că aveţi răbdare, şi citiţi tot – chiar dacă vă plictisiţi –, şi nu plecaţi în căutarea timpului pierdut, am zăbovi mai mult în atelierul sculptorului acela. Chiar dacă nu e capitolul lui, ci al Retei. Am zăbovi pentru că şlefuirea aceea nu a durat numai cât fraza în care am expediat-o, neîndemânatic, mai sus. Trebuie spus mai întâi că sculptorul nostru nu ducea lipsă de comenzi. Sculpta neîncetat, de parcă ar fi vrut să spargă nu numai piatra, sau blocul de marmură, dar şi norma. Sculpta busturi, statui ecvestre, statui înaripate, statuia Libertatea, şi chiar îngeraşi de pus pe cavouri. Toate cu cele două chipuri pe care întreg poporul le-ar fi urmat, cu voioşie, pe ultimul lor drum, până la un anumit punct, luminos. Drum trasat cu grijă, ani de-a rândul, prin nenumărate directive, şi de partid, dar mai mult de stat. La capăt – statul veşnic. Ei bine, sculptorul nostru simţea că locul său în eternitate risca să fie lângă cei doi, şi perspectiva aceasta îi cam dădea fiori. Să te scoli în fiecare noapte şi să dai de ei, asta nu era viaţă de apoi! Ba, te pomeneşti că i-ar fi cerut să-i sculpteze iar, dar aşa, autentici, să pară vii!

            Măcar în dimineaţa aceea ar fi vrut să sculpteze altceva. Orice altceva, numai nu pe cei doi! Îşi ascuţi îndelung dalta, aşa cum ascute un strungar cuţitul strungului, când trece de la o maşină de tocat la o rotiţă de ceas. De obicei începea să sculpteze de la cap. De data aceasta, blocul de marmură era culcat, pregătit parcă pentru o placă tombală. Poate de aceea îl atacă de la picioare. Se simţea ca un demiurg pornit să creeze lumea, dar începând nu cu apele, ci direct cu omul. Nu, nu cu Omul acela cu care umpluse – an de an, ianuarie de ianuarie –, holurile şcolilor, primăriilor, W.C.-urilor publice, parcurilor publice, sălilor de concert, timona vapoarelor, pupitrul dirijorilor, catargele taberelor şcolare, sanatoriile de la Sapoca şi Voila, sălile de operaţii de la Spitalul de Urgenţă şi de la Spitalul destinat lui, nouă. Sau casa în care urma să intre întreg poporul, desculţ, ca să nu murdărescă dalele de marmură. Nu cu Omul acesta. Şi nu cu Adam, repetând greşeala, primordială şi fatală, a Primului Demiurg. O Evă apărută din coasta lui Adam – cum s-ar spune, la mâna a doua – nu putea decât să fie veşnic nemulţumită: care femeie – în afară de oltence – acceptă uşor să vină înapoia bărbatului? Care acceptă să fie carne din carnea lui, sau să-i poarte numele? Mă rog, înjosiri din acestea, pe care Marele şi Unicul Părinte le-ar fi putut evita foarte uşor creind-o întâi pe ea, şi nu pe grosolanul Adam. Că doar ea avea să fie blagoslovită cu darul naşterii, în vecii vecilor. N-ar fi fost mai firesc ca ea, Eva, să-l nască şi pe Adam, să-l crească şi să-l modeleze aşa cum ar fi vrut ea?

            Ca unul care sculptase şi bărbaţi, şi femei, sculptorul recunoştea că simţea o plăcere deosebită modelând şi şlefiund trupuri de femeie, şi cam dădea rasol atunci când era vorba de statui de bărbaţi. Îl admira din suflet pe Michelangelo: mare răbdare trebuie să fi avut şlefiundu-i pe David, sau pe sclavi! Sau poate că maestrul lăsase treaba asta plicticoasă pe seama ucenicilor. Oricum, ucenici n-avea, iar din ţară nu ieşise nici până la Rusciuc. Nimeni nu i-ar fi dat viză, de aceea nu ajunsese el la Luvru, ca Michelangelo.

            Până şi la Tovarăşa sculpta mai cu plăcere decât la Tovarăşu’. Nu simţea plăcere mai mare decât să-i încrucişeze mâinile pe poşetă – deocamdată nu pe piept, ci acolo, în faţă, unde îi punea deobicei frunza de viţă de vie Evei. O plăcere bolnavă, îşi zise, şi îşi curăţă sufletul cu o sticlă neterminată de Stalichnaia. (Autorul, meticulos şi riguros cum va fi el, ar fi scris „conţinutul unei sticle de Stalichnaia”, şi ar fi tăiat „neterminată”, pe motiv că dacă sticla ar fi fost neterminată, adică fără gât, n-ar mai fi fost sticlă). Nu-i era clar, iar după ce băuse îi era şi mai neclar, din ce bani va cumpăra sticla de votcă al cărei conţinut îl va bea la terminarea acestei Eve. O Evă pe care nu i-o comandase nimeni. Sculptorul nostru era veşnic fără bani. Deşi, onorariile pentru statuile celor doi nu erau deloc subţiri. Dar studentele care-i pozau goale, noapte de noapte, pentru busturile sau statuile Tovarăşilor, trebuiau şi ele să se îmbrace după, să-şi cumpere pantofi, şi cizme, şi, eventual, cursuri şi rimel. Nu puteau umba pe stradă în sandalele în care el îşi încălţa statuile, asta atunci când nu le dădea drumul să umble prin lume desculţe. Mai plecase unul desculţ, aşa cum se povestea într-o carte, dar nu se auzise nimic despre el, după ce plecase sau fusese trimis. Se bănuia că nu ajunsese prea departe.

            Nimerită divagaţia pe la raionul de încălţăminte, pentru că acolo îşi băgă sculptorul, pentru început, dalta. El dădu în grabă conturul degetelor de la picioare, lăsându-le, ca de obicei, lipite, aşa cum făceau toţi colegii săi, aşa cum făcuse şi Michelangelo, aşa cum învăţase la Institutul Nicolae Grigorescu: baza unei statui trebuie să fie solidă, rezistentă, pentru a-i susţine greutatea. În vreme ce-şi trăgea sufletul şi o gură de Stalichnaia, observă cu mirare cum marmura trozneşte printre degetele abia conturate. Aşchiile, care nu săriseră departe de bloc (doar până trotuarul din faţă), făcură loc unor degete fine, cu unghii micuţe, sidefate. Platfusul – obişnuit la orice statuie – fusese înlocuit de bolţi arcuite exact, iar gleznele – la care nici nu lucrase încă – mai aveau nevoie doar de o mângâiere de glaspapir care să îndepărteze praful fin ca şi ele, din marmură, ca să fie perfecte. Buimăcit, sculptorul văzu sânge înaintea ochilor: sângele care pulsa în vinişoarele de la glezne. Degetele se întindeau şi se destindeau, dezmorţindu-se. Restul blocului de marmură se ridicase puţin ca să-şi poată admira unghiile. Mulţumit de ce văzuse, blocul se culcă la loc.

            Sculptorul mai trase o duşcă, şi se gândi la Pygmalion, curios să audă cum va vorbi statuia atunci când va fi gata: cu accent ardelenesc, moldovenesc, sau oltenesc? Căci, de vorbit, va vorbi, asta fără doar şi poate. O minune e întreagă, sau nu e. Lui Petrache Lupu, acolo, la Maglavit, Sfânta Fecioară i se arătase întreagă, nu numai bust. Iar asupra faptului că asista – ba chiar participa activ – la naşterea unei minuni, sculptorul nostru nu mai avea nici o îndoială. Nu mai avea altceva de făcut decât să se aplece asupra blocului de marmură şi să-şi lase dalta în voia acelei mâini nevăzute care să corecteze proporţiile, să şlefuiască şi să-i dea forma perfectă. Încrezător, dar şi nerăbdător, o luă în sus. De fapt, tot pe orizontală. Pulpele – prelungi, atletice – le termină, ca de obicei, normal, cu rotundul genunchilor. Făcu iar o pauză scurtă. Concentrat cum era, uită de Stalichnaia. Mângâind rotulele, simţi un uşor tremur. Gropiţele din jurul lor, şi popliteele apărură ca prin farmec. Chiar pline de farmec. Genunchii se îndoiră, cu o mişcare lină. Picioarele statuii se ridicaseră, uşor, sprijinindu-se acum pe tălpi, făcând un unghi obtuz, dar prietenos. Coapsele se depărtară brusc, din marmură, stimulate de o lovitură mult aşteptată de daltă şi ciocan. Arătau ca nişte coloane de ziar bine scrise, suficient de lungi, pline de miez, în care găseşti tot ce visezi. Şi chiar mai mult. După trei încercări nereuşite de a dăltui frunza de viţă de vie acolo, la locul ei, sculptorul renunţă. Imediat ce o sculpta, frunza cădea, alene. Mâna nevăzută sculptă în locul acela o floare nemaivăzută, care, acum, când coapsele se depărtaseră şi mai mult, putea fi văzută în toată splendoarea ei.

            Blocul de marmură se răsuci întâi pe o parte, apoi pe cealaltă, astfel ca sculptorul să-i poată rotunji şoldurile şi sânii. Apoi, pentru că nu avea încă faţă, se întoarse cu genunchii în jos şi se alese cu nişte fese cum nu mai purtase sub falduri nici o statuie. Chicoti atunci când el săpă la subţiori, îndemnându-l astfel să se grăbească să-i dea formă gâtului, feţei, gurii, atât de nerăbdătoare cum era să-i vorbească. Braţele i se desfăcură singure, ca nişte elitre mai întâi, apoi ca nişte spiţe de la o roată cerească. Se întinseră, îşi întoarseră palmele pe o parte şi alta, ridicară părul, strâns, la ceafă, apoi îl lăsară să alunece pe umeri, ca pe gâtul unui ulcior, până la în dreptul sfârcurilor. Pipăiră şoldurile, trecură în zbor de fluturi deasupra acelei flori minunate, pipăiră şoldurile, cuprinseră genunchii pe după popliteele menţionate mai sus, pentru ca, în cele din urmă, parcă mulţumite de acest tur, să-l cuprindă pe sculptor pe după gât.

            Sculptorul, care lucra la ultimele retuşuri – o aluniţă pe obrazul stâng, şi una, pentru simetrie, pe sânul drept ca un con –, îşi simţi opera înainte de a o vedea în întregime, terminată. Îi simţi strânsoarea braţelor trăgându-l deasupra corpului ei. Îi simţi picioarele desfăcându-se şi încolăcindu-l. Îi simţi sânii mici şi tari, parcă încă de marmură, strivindu-se şi tresăltnd sub pieptul său. Îi simţi şi buzele, şi dinţii mici, de statuie tânără, jucându-i-se pe umeri şi pe piept, şi găsindu-i, în sfârşit, buzele, ca pe un liman din care să soarbă, însetate de atâta viaţă minerală. Îi simţi floarea aceea minunată desfăcându-se, cum se desface orice floare din boboc, zvâcnind de câteva ori, în vreme ce buzele şi buzele ei se încleştară, muşcându-i buzele. O simţi cum se destinde deodată, lăsându-şi braţele în lături, răsturnându-l lângă ea, şi rămânând pe spate ca un fluture abia ieşit din larvă.

            Era EA, visul neîmplinit al oricărui sculptor, statuia care învie cu adevărat, nu numai într-o legendă, sau într-o piesă de teatru. Era EA, şi lui i se dăruise. În atelierul lui stătea acum, goală, cu trup de zeiţă şi mişcări molatece, ştiute, de femeie. În urmă cu 7 ore EA era doar un bloc de marmură rece. În urmă cu o oră, sculptându-i aluniţele, el se declarase satisfăcut. Acum stăteau unul lângă altul, abia atingându-se. Amândoi, satisfăcuţi. El, un sculptor cu nume, ba chiar cu renume, îndreptându-se spre glorie şi, foarte probabil, spre ciroză. Ea, statuie, zeiţă, femeie, amantă – avea tot viitorul în faţă. Dar, n-avea nume. Sau titlu. Pentru că, mai degrabă decât un nume, o statuie are un titlu, o etichetă lipită acolo, jos, la picioarele ei, sau pe peretele de alături, în muzeul sau expoziţia în care este expusă. Îi trebuia un nume sub care să o cunoască lumea. Dar, asta ar fi însemnat să nu fie numai a lui, să o cunoască toţi. Nu, asta n-avea să se întâmple – gândi sculptorul. Nu o va lăsa să umble aşa, goală, prin lume, ispitindu-i pe toţi cu trăsăturile ei perfecte (pentru că de la trăsături plecasem, vă mai amintiţi?), cu sânii ei obraznici, ea, cea desprinsă dintr-un bloc de marmură albă şi rece, fără prea mult efort şi doar cu ceva mai mult de un sfert de vodcă Stalichnaia. N-o va lăsa să fie cunoscută de toţi sub un nume banal ca Naiadă, sau Vestală sau Tineret, mândria ţării. Nu suporta nici gândul să o ştie într-un loc anume, crescând, iubind, măritându-se şi îmbătrânind departe de el. El, cel care îi substituise eternitatea din blocul de marmură, cu viaţa; dar cu o viaţă de muritoare, efemeră ca toate vieţile.

            Astfel că, fără ca să se gândească prea mult, fără ca să o sărute de bun rămas, îi făcu vânt sub uniforma primei liceene care trecu prin dreptul ferestrelor atelierului. Şi, ca să uite de tot ce-i aminteau aşchiile de marmură risipite peste tot, bău restul sticlei de Stalichnaia, şi dormi buştean, două zile şi două nopţi...

             Reta se întorcea de la şcoală. Mai precis, de la liceu: Liceul Economic nr. 3. Era clasa a IX-a. Şi mai exact, a IX-a D. Luase al nu-ştiu-câte-lea 10. La Disciplina financiară a întreprinderii socialiste, o disciplină deloc exactă. Căra cu greu geanta plină de cărţi şi caiete. Pe trupul ei plăpând, adolescenţa refuzase să-şi pună semnele. Uniforma îi atârna lălăie, prea largă pentru un corp numai piele şi os. Ciorapii albi, trei-sferturi, abia se ţineau pe picioarele uşor în paranteze. Când intra în clasă, băieţii o întrebau, răutăcioşi: „Ce vânt te aduce, Reta?” Părinţii ei – dna şi dl Burlacu – o duseseră pe la doctori, îi făcuseră tot felul de tratamente pentru stimularea creşterii. Nici un rezultat. Ea însă era liniştită, prea ocupată fiind să înveţe, şi să citească basmele lui Ispirescu, romanele lui Jules Verne, sau Cireşarii lui Constantin Chiriţă. Tănţica, prietena ei, de care tocmai se despărţise, îi împrumutase şi Regina Margot, şi Răscoala, şi o ediţie veche, îngălbenită de vreme, din Elevul Dima dintr-a şaptea. Nu-i plăcuse niciuna din cărţile astea. Femeile din ele sufereau în ele, adică şi în ele, şi în cărţile respectve, pe mai multe pagini, pradă poftelor unor bărbaţi sau băietani iresponsabili care, după ce le iubeau pe unde apucau, uitau să le ceară în căsătorie.

            Ca în fiecare zi când se întorcea de la şcoală, se opri în faţa ferestrelor largi ale atelierului de sculptură. Acolo, înăuntru, dar se vedea până afară, statuile aveau sâni, cum poate n-o să aibă ea niciodată, sub sarafan, sau bluză, sau ce-o purta atunci când va termina liceul. Ei şi? Ştia ea, văzuse şi-n filmele cu Angelica, marchiza îngerilor, tot răul de acolo începea. Bărbaţii – musai să pună mâna pe ei! Ea, presupunând că n-ar fi avut pieptul plat, băieţesc, n-ar fi lăsat pe niciunul să-i atingă. A, când s-o mărita, după cununie, dacă o fi să o ceară cineva, atunci da, va vedea ea cum se va descurca. Dar până atunci mai era, de ce să-şi bată ea capul cu chestii din astea, când avea atâtea probleme de rezolvat la contabilitate, şi atâtea referate de făcut la Documentele Congresului Partidului, şi când se apropia Conferinţa Generală a UCECOM-ului, pe care precis avea să le-o dea la teză. Sau, măcar la extemporal.

            Îl zări pe sculptor undeva, aproape de fereastră, şi, ca într-o străfulgerare, ca într-un vis, i se păru că doi sâni albi sparg geamul, venind spre ea. Sculptorul dispăru imediat în penumbra atelierului, dispărură şi sânii, nu ştia unde. Geamul rămase intact. Reta simţi o senzaţie ciudată. I se păru că geanta devine mai uşoară, ca atunci când aveau numai ore de practică: luni. Simţi că se înălţase cu vreo două palme, şi că tot ce era pe ea o strângea: şi sarafanul, şi chiloţii Tetra, şi ciorapii trei-sferturi. Îşi dădu seama că se adeverise vorba lui taică-său: „Lasă, creşte ea într-o zi!”. Într-o zi crescuse, mai bine zis într-o secundă: secunda aceea în care privise prin geamurile atelierului de sculptură. Ca Făt-Frumos din poveste. Ba chiar mai repede. Dintr-o dată. Instantaneu, aşa cum creştea coada la Alimentara când cineva dădea alarma printre blocuri: „A băgat pui!” Sau, zahăr. Sau, ulei.

(va urma)