"Gândirea şi practicarea istorică a culturilor-monadă pot fi depăşite, pot fi făcute să nu mai apese, ci să devină… ca un altfel de teritoriu, mediu liminal de comunicare şi rezonanţă…. Astfel, se creează un fel de spaţiu gri, un spaţiu de întâlnire, un spaţiu de împletire, un spaţiu încă fără un stil dominant. Dar un spaţiu, unde libertatea stilistică este nemaiîntâlnită până acum. Două valuri care se sparg unul în celălalt, lăsând în urmă o spumă fascinantă. De un astfel de spaţiu beneficiază România. Occident sau Orient? Nici Occident, nici Orient. Sau amândouă o dată." (Daniel Sur, 'A treia cale', NOEMA, vol. IV, 2005)

*

Autohtonismul (curentele acestuia: Semănătorism, Poporanism, Gândirism), Dacismul şi Ortodoxismul sunt numai puncte de vedere particulare pe baza cărora poate fi caracterizat contextul cultural românesc. Matricea stilistică, propusă de Blaga şi particularizarea ei sub forma Spaţiului mioritic este un punct de vedere integrator, care  include pe cele menţionate anterior şi nu numai. În plus, el se dovedeşte - aşa cum se va sugera - şi suficient de flexibil şi extensibil pentru a putea îngloba noi determinări.

*

"Ipoteza, la care vom recurge pentru a lămuri anume fenomene stilistice, este că inconştientul uman atribuie spaţiului structuri şi forme determinate în asemănare cu indeterminaţia şi plasticitatea capricioasă a spaţiului şi timpului pe planul sensibilităţii conştiente" (Blaga, Trilogia culturii). Aceasta este ipoteza de bază de la care autorul pleacă pentru a forja conceptul de «““Matrice stilistică»»». În acest sens, se arată că o comunitate care locuieşte, din timpuri străvechi, într-un anumit areal geografic, reflectă, în inconştientul său colectiv, anumite caracteristici topografice ale arealului respectiv, precum şi caracteristici sociale şi religioase, de ordin istoric tradiţional, ale comunităţii respective. În acest mod ia naştere un areal geocultural care înglobează, în inconştientul colectiv al comunităţii respective, nu numai caracteristicile geografice şi de mediu ci şi tradiţiile. Arealul geocultural este numit de Blaga «““Matrice stilistică»»».
 

A spune că un arealul geocultural este identic cu un areal geografic, constituie nu numai o simplificare inacceptabilă, ci un mod absolut eronat de a identifica un astfel de areal. În plus, un factor deosebit de important ce caracterizează o «““Matrice stilistică»»», este timpul psihologic al unei comunităţii geoculturale. În paranteză trebuie amintit că timpul psihologic al unui subiect uman, individual sau colectiv, nu se identifică niciodată cu timpul fizic. El, timpul psihologic, este un rezultat al unui tipar de percepţie subiectivă, format de-a lungul istoriei, pe baza complexului de factori care formează tradiţia. Astfel, o «“Matrice stilistică»» devine un complex spaţio-temporal colorat şi individualizat de tradiţie. "Teoria noastră despre orizontul spaţial [şi temporal] al inconştientului…explică întâi - de ce în unul şi acelaşi peisaj pot să coexiste culturi cu sentimente spaţiale [şi temporale] diferite, şi al doilea - de ce în peisaje, de conformaţii şi profiluri cu totul diferite, poate să se menţină indefinit în timp o cultură de o unică şi permanentă viziune spaţială [şi temporală]" (Blaga, op. cit.). Iar cele spuse anterior sunt ilustrate de exemplul Ardealului: "În căutarea exemplelor nu trebuie să mergem mai departe decât până în Ardealul nostru…În acest peisaj, de mari focare şi dense interferenţe spirituale, poporul saxon [care s-a format ca unitate/comunitate geocultuală în alt spaţiu geografic n.m. G.M.] rezistă de sute de ani alături de cultura populară [autohtonă] românească" (Blaga, op. cit.).

*

Din particularizarea Matricei stilistice la specificul românesc, rezultă ceea ce Blaga numeşte «Spaţiul mioritic».
 

Caracteristicile «Spaţiului mioritic» sunt identificate plecându-se de la doina populară. "Doina posedă, ca fundal…plaiul. Plaiul, adică spaţiul cu anume posibilităţi ritmice: un plan limitat, înalt, scurs în vale, cu zare închisă, şi dincolo de zare iarăşi piept şi vale la infinit….Doina şi balada noastră au rezonanţa specifică a infinitului ondulat….Sufletul românesc, care se simte acasă la el numai pe plai, are un mers, care-i aparţine şi-l diferenţiază. Mersul acesta e un ritmic suiş şi coborâş" (Blaga, op. cit.). Şi, mai departe, apare un important factor de tradiţie socială, cel al transhumanţei, care se îmbină organic cu peisajul ondulat: "Căci orizontul spaţial inconştient a dat românului, oriunde s-ar fi găsit, include nostalgia plaiului. Această nostalgie neînduplecată a purtat în vârsta de mijloc pe ciobanul valah pe toate coamele Carpaţilor, de la apa Dunării până în Maramureş, de aici mai departe până-n Moravia, sau invers; şi tot aşa pe toate plaiurile iugoslave şi până în Panonia, adică pretutindeni în limitele unui vast teritoriu, unde peisajul satisfăcea apetitul unui orizont inconştient" (Blaga, op. cit.). Pe baza acestui citat precum şi din comparaţia pe care Blaga o face între fermele occidentale (din Elveţia) - de un urbanism şi industrialism «tradiţional» («tradiţional» care pare a nu se întinde dincolo de Evul Mediu n.m., G. M.) - şi satele româneşti - păstrătoare de tradiţii ancestrale (care, probabil - aproape sigur - nu se vor pierde nici prin transformările cerute de momentul actual n. m., G. M) - apar cu pregnanţă, în matricea «Spaţiului mioritic», elemente certe de autohtonism. Un autohtonism însă mult mai de substanţă decât cel promovat Semănătorism şi Poporanism, care rămân la aspectele superficiale ale unui anumit specific naţional. În ceea ce priveşte Gândirismul cu accentele sale Ortodoxiste el va transpare din latura religioasă a «Spaţiului mioritic», aşa cum se va arăta în continuare.

*

Din «Matricea stilistică» a «Spaţiului mioritic» nu putea lipsi dimensiunea temporală specifică.
Blaga identifică trei tipuri de timp psiho-cultural, puternic marcate de tradiţia religioasă (Blaga, op. cit.):

1. Timpul-havuz;
2. Timpul-cascadă;
3. Timpul-fluviu.
 

Dintre acestea, interes deosebit îl prezintă, din punctul de vedere al «Spaţiului mioritic», timpul-havuz şi timpul-fluviu. "Timpul-havuz este orizontul deschis unor trăiri îndreptate prin excelenţă spre viitor…Timpul-havuz, de exemplu îl întrezărim ca fundal sau perspectivă secretă a culturii şi religiei ebraice" (mesianismul). El pare a fi specific şi creştinismului catolic şi protestant, deschise constant spre progres şi înălţare spre divinitate. Timpul-fluviu îşi are accentul pe prezentul permanent….Prezentul, de ieri, de astăzi, de mâine, e privit de fiecare dată ca existând pentru sine, sieşi suficient". El este specific, după Blaga, creştinismului ortodox, deci şi «Spaţiului mioritic». Este o aşteptare continuă ca divinitatea să se reveleze. "Ortodoxia a adoptat…părerea că credinţa trebuie să crească în om ca o floare şi să prindă prin puterea ei proprie, ca un descântec". În acest mod, în cadrul Spaţiului mioritic, este inclus şi valorificat Ortodoxismul, într-un mod mult mai profund şi organic decât cel propus de Gândirism. Revenind la timpul-fluviu, un astfel de timp pare a fi specific - deşi Blaga nu menţionează acest lucru - şi culturii Extremului Orient de care autorul  nu este străin (conform lui Sergiu Al-George, Arhaic şi universal, cap. Structuri antinomice la Blaga şi accepţia indiană a metaforei). În acelaşi timp însă, în contextul cultural al Extremului Orient , se regăseşte şi timpul-havuz, de ascendenţă spre Divinitate.
 

Aici apare un lucru extrem de interesant, şi care demonstrează caracterul deschis, integrator, al «Matricei stilistice», în general şi al «Spaţiului mioritic», în particular. Şi anume că, deşi Blaga ia în considerare numai melosul popular românesc (doina şi balada), în «Matricea stilistică» a «Spaţiul mioritic» se poate include organic şi plastica sculpturală a stâlpilor de pridvor sau de biserică din folclorul nostru care conduc la ideea «ascensionalităţii» spre Divinitate. Ascensionalitate specifică religiei monoteiste precreştine din spaţiul Carpato-Dunărean Traco-Dacic-Getic, în cadrul căreia, prin jertfă umană se trimiteau soli la Divinitatea Supremă: Zamolxe. Avem şi aici ocazia să constatăm caracterul mult mai profund în care Dacismul poate fi integrat în Spaţiul mioritic, comparativ cu modul superficial în care este privit un astfel de Dacism de către Vasile Pârvan prin opoziţie cu caracteristicile trace. Şi poate, în acest caz – cel puţin aparent -  «Spaţiul mioritic» ar trebui să capete o altă denumire. Cel puţin aparent, dacă nu am putea interpreta acceptarea senină a morţii, de către ciobanul mioritic, drept o auto - jertfă umană în vederea comuniunii cu Divinitatea. Iar o astfel de ascensionalitate îşi găseşte cea mai fericită expresie în Coloana infinitului a lui Brâncuşi (Sergiu Al-George, op. cit., cap. Comentarii indiene la opera lui Brâncuşi). Coloană a infinitului care «înalţă» «Spaţiul mioritic» ondulatoriu de pe orizontală, pe verticală, unind, în fiecare punct al prezentului continuu, Cerul cu Pământul, formând astfel un şir infinit de cruci într-o nesfârşită rugă. În acest mod, spaţiul nostru cultural pare a tinde spre o sinteză a Occidentului cu Extremul Orient (având în vedere şi poziţia noastră geografică) şi astfel spre un început de manifestare universală a specificului culturii noastre. Universalitate ilustrată, începând din secolul trecut, de un Brâncuşi şi Eliade.

*

Ar fi interesant de cercetat modul în care s-ar putea integra, în cadrul specificului «Matricei (noastre) stilistice», «balcanismul» (mult mai apropriat geografic - ca, de altfel, întreg «orientalul-mijlociu» - decât «extrem-orientalul»), mergând pe filiera, deschisă în creaţia cultă, de Anton Pan, ajunsă la maturitate prin cei doi Caragiale (Ion Luca şi Matei) şi Ion Barbu şi continuată de Leonid Dimov, Şerban Foarţă şi Mircea Cărtărescu. În acest fel s-ar putea explica şi universalitatea pe care a căpătat-o opera lui Eugen Ionescu.