George Dinu Catre fata nevazuta a New York-ului Cap 6 Madridul

Capitolul 6 - Madridul

Aeroportul Barrajas este altfel decât Otopeniul nostru, altfel decât aeroportul de la Budapesta şi altfel decât toate aeroporturile, şi asta pentru simplul motiv că el este aeroportul din Madrid. Cu geamantanul într-o mână, urmăream toţi şirul de călători ca oile, luându-ne unul după altul. Nimeni din grupul nostru nu mai fusese aici. Pe muteşte, urcam, coboram, o luam la dreapta, o luam la stânga, neînţelegând sensul acestui labirint.

Ce simplu este-n gară, doar sari din tren afară! - compusei eu, în fugă, poezia zilei.

Cârdul se sparse. Grupuleţe mici, organizate după nu ştiu ce criterii, o luau pe alte direcţii. Există un instinct datorită căruia şi oile nimeresc undeva. Noi o ţineam cu cei mai mulţi, dar cei mai mulţi se desprindeau încet-încet de cârd şi o luau în direcţii diferite.

Văzusem mai demult la telejurnal cum sortau japonezii ouăle, pe dimensiuni. Aveau un fel de maşină cu bandă rulantă, iar ouăle treceau numai prin găurile prin care încăpeau, după mărime. Dar aici, în cazul nostru, logica din capul meu nu îmi spunea nimic. Începui să mă holbez la tablele agăţate de tavan, întrucât răspopitul nu lua nici o atitudine.

Mă trăsei mai lângă Bogdan şi Oana, că ei erau mai citiţi... în limbi străine şi, ca să nu par chiar prost de tot, îl întrebai în şoaptă care-i direcţia de mers. Confuzia fu mare. Bogdan înţelegea sensul indicatoarelor, dar în cazul nostru nu ştia unde ar fi bine să mergem, întrucât cursa de Santo Domingo era peste două zile. Informaţia asta o obţinuse de la părintele Costea abia aici, în acest întortocheat labirint.

- Chiar aşa, George, unde stăm noi trei zile? Sunt totuşi trei zile! - spunse Bogdan foarte confuz.

În sfârşit, ne oprirăm, şi asta nu pentru că ne-am fi propus-o, ci pentru că trebuia. Grupul nostru rămăsese încet-încet stingher, iar acum aveam de ales. Părintele ştia ceva, că nu era chiar prost. Mai călătorise el cu avionul. Dar ca să stai câteva zile într-un aeroport nu e lucru uşor. Fireşte că pentru el singur ar fi existat multe soluţii. Dar pentru noi?

Spania este o ţară mare şi frumoasă, aş fi început eu în toate cazurile prezentarea. Dar asta nu-i de-ajuns. Ca să vizitezi această ţară ai nevoie de viză, desigur de intrare. La Bucureşti, noi nu ne gândisem decât la vasul de croazieră şi la faptul că mâine-poimâine vom fi cetăţeni americani, ultima consideraţie simplificând toate călătoriile. Dar când vii dintr-o ţară ca România, unde toţi ne credeam deştepţi, este altă poveste! Este ca cea cu „vrabia mălai viteazul”. Fără a mai sta pe gânduri, propusei să mergem la biroul de informaţii şi să explicăm situaţia creată din proasta organizare, iar cei de-acolo cu siguranţă că ne vor ajuta. Aflasem eu multe despre lumea capitalului. Multe şi mărunte. Aflasem că în vest oamenii, pentru a-ţi arăta că te afli în vest, îţi dau şi cămaşa de pe ei. Aflasem că dacă un doctor îţi face din greşeală o zgârietură la degetul mic, tu îl poţi da în judecată şi automat primeşti un milion de dolari. Aflasem că dacă ai o maşină foarte veche şi doreşti o piesă de schimb, este suficient să scrii la fabrica producătoare, iar aceasta, ca premiu că ai păstrat atâta timp maşina fabricată de ei, îţi va trimite una nouă şi încă pe gratis. Şi mai ştiam eu multe trăsnăi de genul ăsta, din moment ce luasem hotărârea să dau vrabia din mână pe aia de pe gard şi să emigrez.

Scara rulantă ne duse către nivelul trei, pe care nu îl survolasem încă. Biroul de informaţii fu uşor de găsit. Era în centru. Ne aşezarăm la coadă, pentru că această îndeletnicire o practicasem mult timp în ţară, unde devenise chiar un cult, şi ad-hoc formarăm un "comitet de criză". Eram desigur eu, Bogdan, Duda şi părintele.

Coada mergea repede, ca acolo unde nu se dă de fapt nimic, şi ne trezirăm în faţa ghişeului cu poezia neînvăţată. Părintele bâlbâi ceva într-o engleză greu de definit. De dincolo de geam, o doamnă brună cu grizoni, micuţă de statură, nu pricepea nimic. Ne consultarăm asupra conţinutului şi Bogdan, cu mai mult talent, drese busuiocul. Femeia brună cu grizoni îşi dădu tot interesul şi căută pe monitor toate soluţiile la îndemână. Degeaba. Nu aveam noroc şi pace. Toate cursele către destinaţia noatră erau pline.

Ca să găseşti instantaneu şaisprezece locuri la acelaşi zbor e greu, e imposibil, e nebunie să insişti. De dincolo de geamul gros, femeia ne privea deja cu scârbă. Ne luarăm deci tălpăşiţa frumuşel şi ne-ndreptarăm către grup. Treaba era ca şi făcută. Rămânea să aşteptăm trecerea celor câteva zile şi ne consolarăm cu prostia.

Agale ca un cârd de gâşte, vociferam, mergeam şi ne certam. Preafericitul se înverzise... Erau trei zile de aşteptat. Era o nebunie, dar asta era! Ne regruparăm într-un colţ de sală şi începurăm să gândim. Formarăm astfel două grupuri mici, în funcţie de lima vorbită. Astfel, colţul de sală deveni colţul nostru de sală, iar colţul nostru de sală deveni hotelul nostru temporar.

Încet dar sigur, unul câte unul, toţi călătorii dispărură, sufocaţi fiind de ţigănia noastră şi rămăsesem doar noi, grupul de pseudo-turişti. Un nene bun şi gras, care mătura pe jos, ne dădu binecuvântarea. Ne întrebă de unde suntem şi-ncotro o să plecăm, cât vrem să stăm şi ce o să mâncăm. Omul avea dreptate. Eram doar de-o oră aici şi speriasem lumea. Ne separă de ceilalţi trăgând o bancă mare.

Aeroportul din Madrid este un oraş. Lăsând la o parte dimensiunea, designul interior era conceput astfel încât să nu te plictiseşti şi să cheltui toţi banii. Zona de tranzit, unde ne instalasem tabăra, era singurul loc unde puteai exista între două lumi. Rând pe rând, fiecare din noi ieşirăm să inspectăm noul teritoriu. Eu, Bogdan şi Oana, care devenisem aproape nedespărţiţi, o pornirăm alene să vizităm magazinele şi să mâncăm ceva pe furiş, întrucât nu doream să mai sponsorizăm şi mâncarea celorlalţi. Ne prinsesem şi noi că sârbii aveau bani, dar numai pentru băutură.

Zona de tranzit avea străzi, străzi cu nume, avea un parc şi chiar un cinema, toate sub un acoperiş! Eram ajunşi în occident. Ne îndreptarăm către casele de schimb. Citirăm listele de curs şi, cu bani primiţi vârâţi în buzunare, plecarăm către Pizza Hut, flămânzi, dar optimişti.

Auzisem despre această de restaurante de la rudele noastre americane, dar preţurile ni s-au părut exagerate. Erau pentru nababi. Flămânzi, cu coada-ntre picioare, continuam să cercetăm, să inspectăm. Dar nimic. Totul era prea scump, prea mic sau poate prea puţin. Nimic din ce văzusem noi prin filme.

Ieşirăm de aici şi, glumind ca să ne consolăm, spuneam: „Le-am cumpărat şi pe-astea", continuând să privim aiurea la vitrine şi reclame cu ciocolate Toblerone, cu portocale şi banane.

La o tonetă mai măruntă găsirăm biscuiţi. Eram salvaţi! Ne luarăm câte un pacheţel şi o pornirăm mai departe. Bani aveam în buzunare, dar surprizele neplăcute care se succedau de la o zi la alta, ca într-un film cu Stan şi Bran, ne mobilizaseră la o precauţie soră cu zgârcenia. Eram pe 3 decembrie şi noi ajunsesem doar aici. În ritmul ăsta de mişcare, ne prindea Crăciunul pe drum. Şiretlicurile repetate ale părintelui de a ne scoate banii din buzunare ne creaseră insomnii. Trebuia să ne luptăm cu parşivenia răspopitului şi nu ştiam cum vom mai recupera banii de la el, odată ajunşi în Santo Domingo. Ronţăiam la biscuiţi şi ne sfătuiam în privinţa viitoarei strategii.

Cu foamea puţin potolită, continuarăm să vizităm. Pentru mine totul era o surpriză. O mare surpriză plăcută. Colindam pentru prima dată printr-un aeroport străin. Totul părea fascinant, pentru că era prima dată. Că este chiar ca un oraş, n-am exagerat deloc. Că are un acoperiş, de asemenea. Îl are! Cu palmieri naturali, cu flori, cu iarbă verde ca acasă, părea un vis real... Zărirăm cinematograful. Rula un film necunoscut.

Obosit, privii ceasul de la mână, rămas pe ora de acasă, şi satisfăcuţi de ce văzusem pornirăm către ,,dormitor". Găsirăm grupul adormit şi cred că din prostie, mergeam tiptil către culcuş. Privii la repezeală împrejur, să imortalizez locul, având în cap un plan nebun. Să scriu ceva, cândva. La repezeală, îmi dezbrăcai cojocul gros şi adormii buştean.

Noaptea fu scurtă şi agitată, dormind iepureşte în şezut. Zgomotul surd ca de aeroport ţinuse somnul treaz. Un fâşâit prelung, ca mersul unui şarpe, mă gâdila acum pe la urechi. Visasem multe şi mărunte. Frânturi de viaţă. Personaje. Strângeam din pleoape şi din dinţi, nervos. O mână îmi amorţise, genunchii mă dureau, iar gâtu-mi strâmb înţepenise. Fâşâitul se apropia încet-încet, apoi dispărea la fel de încet cum se apropiase. Revenea din nou, mai tare şi mai vesel. Era ca într-un bolerou. Mă încăpăţânam să ţin ochi închişi şi mintea adormită, ca o revoltă-n mine faţă de doza mare de prostie de care beneficiam din plin. Dar fâşâitul tot venea şi tot pleca, în mod obraznic. Mişcai picioarele încet, ca o capcană, ca să testez ce este. Somnul fugise, iar eu, enervat pe soartă, deschisei ochii şi privii în faţă. Era grăsunul, care cu mopul de spălat freca de zor podeaua albă. Dădui din cap în semn de bun venit şi ridicai picioarele. Grăsunul, în costumul lui de plastic galben, zâmbi, privi, dădu uşor din cap în semn de: „Fii, băiete, mai atent!” şi cuh şi mai mult exces de zel continuă netulburat. Lăsai picioarele în jos şi îi privii încet pe ceilalţi, pe rând. Privii la ochii mici ai Dudei, închişi, cu genele pufoase, privii la faţa lui Bogdan, privii la şapca popii. Erau cu toţii adormiţi buştean.

Ce fericită lume! - gândii eu ironic, şi supărat mai mult pe mine. Lăsai privirea în jos, la mopul care se-ndepărtase de zona mea privată şi, cu privirea mea de somnambul, găsi ciocatele cu tot cu popă stând pe loc, ca la-nceput.

Pe jos, în colţul celălalt, parcă trecuse uraganul. Şoşoni, bocanci, pantofi şi poate un ciorap, stăteau toate de-a valma. Privii la mop şi la grăsun, care se tot plimbau prin preajma lor. Din scaune, picioare lungi, păroase, atârnau în jos. Privii la sârbii adormiţi, căzuţi în scaunele moi. Cu capetele sprijinite-n mâini, visau profund.

Era dimineaţa celei de a doua zi din acest aeroport. Începusem să ne simţim ca acasă. Ruşinea că locuiam într-un colţ ne dispăruse. Ochii curioşi ai celor ce ne priveau de dincolo de bariera improvizată de omul de serviciu nu ne mai interesau. Zgomotul surd continuu, specific unui aeroport, devenise freamătul unei păduri, spaţiile goale create între canapele prin mutarea lor după dorinţe, deveniseră pereţi, iar canapelele acoperite cu vinilin deveniseră paturi cu scoarţe maramureşene. Şi, în fine, omul de serviciu, grăsunul cu salopetă galbenă, devenise un fel de tată-mare.

Ne vizita la jumătate de oră, să vadă cum stăm cu mizeria. Într-un cuvânt, colţul nostru devenise un punct de atracţie publică, iar asta justifica şirul lung de călători, care în loc să se ducă la cinematograful de-alături, defilau ca la promenadă, să vadă pe gratis ce nu văzuse Parisul. Adică ţigănia româno-sârbească.

Începusem să mă simt şi eu bine. Mă simţeam alt om. Mă simţeam nesimţit şi asta face bine la ficaţi, auzisem eu de la bătrâni. Şi, în fine, acest colţ al nostru ne apropiase foarte mult unii de alţii. Părintele Constea îşi mutase patul lui mai aproape de al meu. Eu gândeam doar cum să mut patul meu mai aproape de al sârboaicei, iar Bogdan cu Oana, în micimea lor, ajunseseră "Doi pe un balansoar". Dar punctul forte al atracţiei rămânea sectorul sârbesc, unde maldărul de ghete se împerecheaseră de mult cu ciorapii, pantofii şi şoşonii. Priveam cizmele răspopitului, pe care nu le mai folosea de mult în acest perimetru, devenit peste noapte balcanic. Priveam şi mă gândeam să îi fur ciocatele. Dar nebunul putea anunţa poliţia, că, de, era american. Mă potolii cu gândul ăsta, dar nu pentru mult timp, pentru ca eu mai am multe trăsături inverse fată de rudele mele din America. Din ce în ce mai multe şi cred într-un fel anume, astăzi, când scriu această carte, după zece anii de la nebunia vieţii mele, că acesta a fost motivul real al divorţului dintre mine şi rudele americane. Adică aceste nepotriviri, care se înmulţeau pe zi ce trecea. Renunţai temporar la furatul ciocatelor, pentru ca timp era berechet, slavă Domnului.

Dar revenind la problema cu „inversul”, eu sînt altfel şi nu spun invers decât cine, pentru că vreau să ajung un scriitor mare şi nu vreau să tot dau cu repetiţia în dumneavoastră, dragii mei cititori, dacă veţi exista. Eu sînt om serios doar la început. Mai la început, cât cei din jurul meu sînt şi ei serioşi. Pe măsură ce ne învechim şi caracterele ies la suprafaţă, mă dau şi eu cu gloata. Şi pe asta o fac poate pentru că eu sunt şi vreau să rămân om din popor. Adică un om spiritual, glumeţ, care fac haz de necaz. Dar asta nu e totul. Cel mai mult îmi place să fac farse. Ei bine, aici vroiam să ajung. Mă tot frământam ce farsă să îi fac eu răspopitului, pentru că mă târâse în drăcia asta de excursie. Dar ăsta era un gând care mă enerva şi, lăsând problemele la dospit, trecui la partea spirituală a talentului meu, adică compusei ad-hoc mici zicători cu substrat, care îmi ieşeau din gură fără să vreau, aşa, din talent. Si talentul meu dădu pe-afară, cântându-le ”Deşteptă-te române”, asta mai mult de necaz pentru că toţi dormeau, iar eu trebuia să privesc printre pleoape la duzina de călători ce se holba la noi ca la circ. Aşa mă hotărâi eu să scol gloata şi asta pentru că după ceasul meu din România, aici la Madrid, ar fi trebuit să fie prânzul. Cântecul avu efectul scontat, dar pe dos, partea română a grupului privindu-mă gata să mă înjure, iar sârbii ca şi cum ar fi fost căzuţi de pe lună, creând astfel o adevărată degringoladă. Doar părintele, ca un popă ce era, privea la mine hoţeşte şi nu ştiu de ce. Dar în fine, aceasta era treaba lui atunci şi nu îl băgai prea mult în seamă. Cert este că spectatorii de dincolo de baricadă, care se înmulţiseră, gustau gluma, chiar dacă nu înţelegeau versurile.

Mă potolii. Mutrele sârbilor arătau din ce în ce mai rău şi nu mai era de glumă. Se reaşternură liniştea şi somnul. De oftică, pusei din nou ochi pe ciocate. Cizmele stăteau lângă picioarele părintelui, la capătul canapelei, frumos aşezate, trăgând astfel concluzia că proprietarul trecuse pe la armată. Îi comunicai în şoaptă lui Bogdan gândul meu, cât nu era prea târziu, întrucât dădusem deşteptarea şi, cu toată somnolenţa întreţinută de postul prelungit, gloata şi părintele urmau să se scoale, pentru că maţele tuturor ghiorţăiau ca un cor de ciori.

Proastă treabă cu postul prelungit - îmi spusei eu, începând să mă gândesc, în afară de ciocate, şi la sarmale, la caltaboşi, la cârnăciori olteneşti. Şi toate astea i le înşiram eu lui Bogdan la ureche, pentru a nu-i trezii pe ceilalţi, întrucât ciocatele trebuiau furate. La auzul cuvântului ciocate, Bogdan nu reacţionase prea entuziast. Îmi spusese doar că sînt nebun şi că să-l las în pace să doarmă, că-i este tare foame şi somnul ajută. Dar la auzul listei bunătăţilor culinare înşirate, Bogdan ţipă la mine, spunând că sînt chiar nebun de legat şi că Oana e pofticioasă. Preafericitul se trezi şi el. Mă potolii.

Trezirea popii veni ca un răsărit de soare intrat pe un geam murdar. Maţe goale ghiorţăiau prin toate burţile, iar părintele trebuia să ne hrănească. Era excursie plătită pe dolari! Aveam aproape douăsprezece ore de la masa frugală din avion şi doar noi, cei trei, mâncasem. Câţiva biscuiţi.

Sârbii deveniră fiare. Nici alcool nu prea mai puseseră pe limbă în ultimele douăzeci şi patru de ore, iar aici în aeroport era foarte de scump. În fine, pe mine sârbii mai puţin mă preocupau. Priveam la răspopit, amărât că ratasem ocazia de a-i fura cizmele. Părintele se frecă la ochi, îşi făcu crucea de trei ori şi îşi aranjă şapca. Pentru al studia mai bine, mă prefăcui că dorm şi continuai să îl urmăresc printre pleoape. Părintele ajunsese centrul atenţiei, întrucât sârbii stăteau cu ciocurile deschise, ca puii de vrabie.

Şi maţele părintelui ghiorţăiau, dar afacerea era afacere, sârbii lipseau la inventar, socoteala de acasă nu mai era ca cea din târg, iar vaporul costa mult. Trebuia făcută economie şi, pe deasupra, să hrăneşti şaisprezece oameni timp de trei zile la preţ de aeroport era o nebunie.

Ceasul bătea ora două a după-amiezii. Prânzul trecuse de mult, iar răspopitul nu dădea nici un semn. Toată speranţa ne stătea în mâncarea de la zborul următor, gândindu-ne la ea ca la masa de Crăciun. Dar până atunci mai erau multe ore. Mai aveam ceva provizii luate de acasă, puţin salam de Sibiu, ceva şuncă afumată, pâine, brânză, cam ce ia românul în traistă la orice drum mai lung, dar toate aceste bunătăţi se aflau în geamantan la depozitul de tranzit, unde noi nu mai aveam acces. Toţi râseseră de mine când le scosesem la vedere, până la Belgrad, dar acum ar fi făcut minuni.

Eu, Oana şi Bogdan ne mobilizarăm. Nu mai puteam aştepta după milostenia răspopitului. Foamea ne adusese într-o stare de nervozitate şi dorinţă de emigrare în direcţie opusă. Pornirăm deci prin oraşul nostru cu acoperiş să găsim alt meniu. Biscuiţii fuseseră o soluţie, dar nu pentru mult timp şi costau piperat, un dolar un mic pacheţel, care nici nu ţinea de foame. Picioarele ne bâţâiau. Înaintam leneşi, târându-ne ca nişte handicapaţi mintal. Reîncepurăm inspectarea magazinelor în speranţa altor produse mai la îndemâna noastră. Dar „român zici, viteaz zici!” scornii eu zicătoarea zilei şi spusele mele se adeveriră.

Pe un raft al micului magazin alimentar existent aici descoperirăm două produse ieftine. Conserve de peşte, care mai târziu, în America, aveam să le identific ca Tuna Fish, şi bine cunoscuta miere de albine. Ei bine, această combinaţie fu salvarea noastră de la foamete şi de a nu goli buzunarele de bani. Cumpărarăm două conserve, plus un borcan de miere şi foarte fericiţi ne reîntoarserăm la bază. Gaşca era ca în doliu naţional. Nimeni nu zâmbea, nimeni nu vorbea. Părintele dispăruse cu solii de pace. Plecase, chipurile, în oraş să cumpere pizza. Acolo era mai ieftină. Rămăserăm puţin dezamăgiţi gândindu-ne la cumpărăturile noastre şi aproape că simţeam greaţa mierii în fundul gâtului înainte de a începe să mâncăm. În fine, ne consolarăm la gândul că în copilărie, la grădiniţă, înghiţisem uleiul de peşte cu mare sacrificiu şi ne făcusem totuşi mari. Şi ,,român zici, viteaz zici!” desfăcurăm peştele şi mierea, sacrificându-ne. Aluneca greu pe gât această combinaţie, mai ales că sârbii erau cu ochii pe noi. Auzisem de combinaţii culinare neaşteptate, ca raţă cu portocale, şi astfel meniul nostru primi acest nume, stârnind râsete.

Timpul trecea al naibii de greu. Ne uitam toţi la ceasurile de la mână ca nebunii, de parcă ai fi zis că aveam întâlnire. Se făcuse zece seara şi părintele încă nu venise. Mierea îşi făcu efectul, simţindu-i dulceaţa şi în urechi. Mă jurai să nu mai pun gura pe aşa ceva chiar de-ar fi să mor de foame. Beam apă din zece în zece minute şi treaba asta deveni o problemă. Trebuia să bem apă de la chiuvetele W.C-lu,i care nu erau aproape, consumându-ne din caloriile căpătate cu mare greutate, iar după atâta apă băută ne venea să facem pipi şi astfel ajungeam tot acolo, intr-un perpetuu du-te-vino. Omul care se ocupa cu supravegherea noastră, adică tradus astăzi "security", pentru că aveam şi aşa ceva, ne cam luase la ochi. Se luă după noi. Parcă eram într-o conspiraţie să facem ceva drăcii. Ne potolirăm cu naveta şi se potoli şi individul cu urmăritul.

Se făcuse unsprezece noaptea. Sârbii, care împlineau douăzeci şi patru de ore de foamete, stăteau leşinaţi pe canapele, lipiţi de vinilinul acestora. Îşi întorceau din când în când trupurile amorţite, producând zgomote ca atunci când desfaci leucoplastul. Arătau ca nişte muribunzi. Mi se făcu milă de ei şi le oferii borcanul cu miere. Mierea avu mare succes. Deveniră instantaneu prietenii mei.

În sfârşit, bătu miezul nopţii şi începurăm să ne facem griji de răspopit, gândind şi de bune şi de rele. Cineva îşi dădu cu părerea că a rămas la hotel cu vreo spaniolă. Auzisem noi multe. Auzisem că sînt focoase precum iepele neîmblânzite, dar nu înţelegeam ce înseamnă asta şi cum s-ar descurca părintele cu aşa ceva. Altul spunea că poate ia luat gâtul vre-un cerşetor, ca să îi fure pizza, iar părerea asta ni se păru mai posibilă. Chiar începurăm să-l regretăm.

Când dezbaterea era mai în toi cu privire la soarta părintelui, acesta îşi făcu în sfârşit apariţia, cu două pizza în mână. Arăta ca un moş Crăciun fugit de la puşcărie, suflând din toţi plămânii, ca şi cum ar fi fost fugărit de câini. Ne povesti că a fost tocmai în Madrid, că sînt cam treizeci de kilometri şi că numai taxiul a costat patruzeci de dolari. Că a colindat mult până a găsit pizza şi că acestea au fost ultimele două. Ascultam povestea şi salivam precum câinii flămânzi, crezând totul de foame ce ne era.

În fine, povestea dură puţin, urmând împărţirea feliilor, care ne creă mare problemă. Erau douăsprezece felii, iar noi şaisprezece. Părintele se milostivi, cedând porţia lui, rămânând de acoperit încă trei guri. Aşa luarăm noi hotărârea să le tăiem în pătrăţele mici, cât mai mici cu putinţă, devenind astfel toţi mulţumiţi.

De la distanţă, cred că păream o turmă de purceluşi ce ne hrăneam doar de la două troace. Călătorii savurau spectacolul. Cred că nu mai văzuseră aşa ceva. Era simpatic să priveşti cincisprezece oameni lovindu-se în capete deasupra a două cartoane, neputându-se face prin rotaţie, pentru că eram prea mulţi. Primului i-ar fi venit rândul la a doua îmbucătură, abia după alte paisprezece îmbucături ale celorlalţi. În plus, cine ar fi ţinut socoteala? Eram români şi sârbii. Dacă unul intra de două ori la troacă, peste rând?

Râd. Râd şi scriu. Scriu şi râd de prostia umană la care am participat. Râd, în timp ce aştern aceste rânduri. Frumoasă, interesantă şi amuzantă experienţă, trăită şi plătită cu bani grei. Scriu aceste rânduri, mai sorb din paharul cu vin alb franţuzesc şi râd câteodată în hohote lungi. Sorb din paharul de vin şi privesc la ceasul cu ora coastei de est, care arată exact timpul la care s-a derulat istoria adevărată de acum mai bine de zece ani. Privesc fotografia din rama ceasului de pe masă, unde mă văd pe mine şi soţia mea de-a doua, de braţ pe Broadway.

Râsul s-a oprit. S-a oprit de la sine brusc. Privesc figurile noastre fericite din poza pe care mulţi ar invidia-o şi mă întreb dacă a meritat efortul, riscul şi timpul pierdut aiurea? Grozavă întrebare, la care aş vrea să vă răspund.

Cea de-a treia zi petrecută la "Madrid" începu ca şi cea de-a doua. Adică povestea cu şarpele boa, pe care nu vi-o mai spun, pentru că dumneavoastră, cititorii mei, care nu sunteţi încă în mult râvnita Americă, doriţi istorii mai vesele, mai simple. Pentru că, desigur, doriţi şi dumneavoastră să ajungeţi în America. Şi poate că doriţi să ajungeţi cu orice preţ. Ei bine, sărim peste această poveste privită din interiorul memoriei mele şi trecem la micul dejun.

Micul dejun a fost acelaşi ca şi în ziua precedentă. Adică nimic. Somn prelungit, de voie, că e pe gratis. Ceasul mergea din ce în ce mai încet. Visam toţi la Crăciunul prematur din avionul ce trebuia să ne ducă la Caracas, în Venezuela, când speram să mâncăm pe săturate. De ce acolo şi nu la Santo Domingo, în Republica Dominicană? Simplu! Pentru că toate drumurile duc la Roma!

Ziua debuta foarte frumos. Eram de-ai casei, paşnici, cu vechime. Nimeni nu ne mai păzea. Eram ca nebunii satului. Nenea cu mopul nu mai veni să ne vadă. Mizerie mai multă decât făcusem nu mai puteam face şi aflarăm la plecare că de fapt îşi luase liber. Comedie ca asta nu mai avusese în viaţa lui, iar sindicatul îl premiase că putuse să ţină în mână o ceată de nebuni, în plin centrul Europei. Bravo lui! Acum altul îi luase, care fâşâia la fel, trăgând cu mopul pe linoleumul alb, gata să îl zgârie. Mă uitam la noul om de serviciu, întrebându-mă de ce nu vrea să emigreze în America odată cu noi, pentru că un sârb în locul lui am fi găsit. Nefericiţi care trăiau mai bine în aeroport decât acasă erau printre sârbi.

În fine, priveam la maşinăria secolului XX, pe care nimeni nu o modernizase şi cu care nenea râcâia pe jos, gândindu-mă la rudele mele, şi nu spun care, gândindu-mă la snoavele acestora, în care se spunea că în America şi roabele pentru cărat materiale în construcţii au motor. Tu trebuie doar să apeşi pe un buton şi să te ţii după ele. Auzisem eu multe despre pământul făgăduinţei, din moment ce aşteptam cursa de Caracas ca pe sfintele sărbători, docil şi cu maţele ghiorţăind. Aşteptam, priveam şi mă gândeam din când în când, salivând, la sarmalele mamei de acasă, la piftii, la ciorba de oase acrită cu zeamă de varză şi, în fine, la şoriciul porcului, moale şi cu gust sărat, după care mergea ţuica fiartă. Salivam pe muteşte, întrebându-mă ce caut eu la Caracas.

Cursa de Caracas era la două după amiază. Privii ceasul, făcui socoteala cu diferenţa de fus orar şi descoperii că mai aveam de mâncat multa miere cu peşte conservat. Era abia ora nouă dimineaţa. Grupul dormea, sau poate se făcea că doarme, dar, oricum, găsii şi eu mai înţelept să dorm decât să mănânc miere cu peşte. Continuai să dorm forţat, ca la grădiniţă, când eram mic. Dormeam şi mai trăgeam cu ochiul la ceasul de la mână, să văd dacă se mişcă limbile. Dar limbile parca stăteau pe loc. Mă uitam şi de câte două ori pe minut şi de ce mă gândeam mai mult la sarmalele mamei, de aia mă uitam mai des la ceas. În fine, ceasul se mişcă. Mă potolii. Dar somnul nu venea. Nu venea şi pace.

Strecurai mâna în buzunarul cojocului, care acum devenise pernă, şi descoperii amuleta. Strânsei bucăţica de lemn în mână, parcă pentru a nu fi văzută de ceilalţi, şi o vârâi în buzunarul pantalonilor.

Ţinând bucăţica de lemn în mână, pipăii cu interiorul palmei denivelările create de artist. Colţurile ascuţite deveniseră degete moi, iar partea lungă şi aspră devenise corpul mătăsos al fetei.

Imaginaţia omului e mare. E infinită, dacă vreţi, iar eu acum doream aşa ceva! Mă simţii mai bine. Simţii că am un prieten drag şi apropiat vârât în buzunarul meu, iar gândul zbură undeva prin eter la cealaltă fiinţă. Dacă aprofundezi gândirea, poţi crede că intri în comunicare directă cu celălalt şi, ei bine, asta începeam să simt eu acum.

Astfel, gândul îmi zbură repede şi frumuşel la toamna noastră românească, la aerul răcoros cu miros de frunze uscate, la soarele care cade sub alt unghi, făcând natura mai poetică, la frunzele viţei de vie agăţate de tulpini laolaltă cu ciorchinii pe care praful verii stătea aşezat gata să dea gustul vinului nou, la mâna fetei care, aşezată într-a mea, făcea ca dealul pe care îl urcam să pară vale! La transpiraţia din palma fetei percepută de mine ca cel mai pudic şi delicat parfum, pe care în lăcomia mea de dragoste îl doream transferat în palma mea! La palma fetei care, cu toată strânsoarea mea, părea de catifea! Şi, în fine, la vocea fetei care părea cea mai frumoasă muzică ascultată vreo dată. Ce frumos este Madridul când eşti cu cel drag alături de tine, chiar văzut doar din scaunul sălii de aşteptare a acestui uriaş aeroport.

Priveam cu alţi ochi pereţii interiori ai clădirii unde petrecusem cea de a treia zi. Cu ochi nostalgici, gândind că în nebunia mea dornică de a trăii două vieţi într-una, voi reveni aici. Voi ţine mâna fetei strânsă tare, ca să nu o pierd în complicatul labirint al acestui aeroport, şi îi voi spune:

- Uite, aici am petrecut eu trei zile din viaţa mea. Dincolo este Madridul, pe care lumea capitalismului mult visat de mine nu ne-a lăsat să-l vedem. Acum, porţile, toate porţile omeniri închise de alţii în nebunia lor s-au deschis. Hai să vedem amândoi ce se ascunde dincolo de uşile bine zăvorâte ale democraţiei.

Priveam pereţii aeroportului ca pe nişte tablouri de pictori celebri, gândind că zgârieturile create de timp şi reparaţii sunt făcute de marele artist, special ca să dea vechime frumuseţii, ca la tavanul Capelei Sixtine.

Priveam la grupul nostru de turişti, răstigniţi în fotoliile devenite între timp incomode, priveam cu ochiul omului mai bun, mai prietenos, capabil să înţeleagă lumea ca fiind mai bună, chiar în răutatea ei. Priveam trăind sentimentul că răul creat de om este intenţionat, făcut pentru a da impresia că binele este un lucru rar, ce trebuie plătit. Priveam la aceşti muritori de foame, care îndurau cu stoicism răul, crezând că dincolo de el va veni automat binele, ca într-o pildă din Biblie.

Figurile lor adormite de subalimentaţia ultimelor zile îmi păreau mai blânde. Păreau nişte păpuşi ieftine de pânză, ca ale copiilor săraci, scoase de sub pat. Feţele nespălate ale sârbilor îşi măriseră ridurile. Machiajul Dudei cursese încet pe obraji, ca voseaua la o veche icoană, împins de lacrimile ce curgeau uneori în surdină şi pe care eu aveam să le simţit mai târziu în palmele mele.

Fierbinţeala lemnului din palma mea mă încălzi. Scosei mâna udă de transpiraţie din buzunar, eliberând amuleta, şi privii transpiraţia din palmă. Ridicai apoi privirea către faţa sârboaicei, gândindu-mă ce frământări smulseseră lacrimile din ochii ei albaştrii.

Gândisem dintotdeauna că fetele frumoase au numai noroc şi că cel mai mare noroc este că sînt frumoase. Priveam acum ochii închişi ai Dudei, negăsind răspuns la misterioasele lacrimi, dar viitorul, ei bine, viitorul care s-a derulat în această lungă aventură, avea să îmi dea răspunsul. Dar asta a fost mult mai târziu. A fost atunci când mica mână a Dudei a ajuns in palma mea mare şi când toamna noastră românească a devenit primăvară dominicană.

Ce ţi-e şi cu viaţa! Fiecare anotimp cu mâinile lui, cu lacrimile lui, cu transpiraţiile lui. Anotimpurile sunt ca şi lacrimile. Vin şi se duc, unele după altele.

Picioarele părintelui începură să mişte, producând zgomot, semn că cocoşii din România cântau "bună dimineaţa" şi trezindu-mă din visare, somnoros, privii ceasul de la mână constatând că se făcuse prânzul, bucurându-mă la gândul că scăpasem de peşte cu miere, bucurându-mă că se apropie zborul de Caracas cu Crăciunul prematur.

Devenii fericit pentru că eram emigrant. Ce frumoasă e viaţa de emigrant când vine Crăciunul!

- Bună dimineaţa la Moş Ajun!

- Ne daţi, ori nu ne daţi?

- Brânză cu cârnaţi! - compusei eu poezia zilei, pentru a da deşteptarea.

Românii gustară gluma şi începură să dea semne de viaţă. Astfel, gurile lor cu dinţii lipsă începură să caşte. Încercai să număr la repezeală lipsurile, dar gurile care cereau papa-papa se închiseră mai repede decât se deschiseseră, semn că nu era nimic în meniu. Picioarele, cu ciorapi cu tot, începură să se mişte într-o veselie. Fu rândul mâinilor să-şi arate degetele, canapelele scârţâiturile, iar sârbii, care nu muriseră totuşi de foame, să îşi dezlipească pielea de pe vinilinul canapelelor. Privii această gloată, care puţin mai înainte păruse moartă, şi făcui semnul crucii, minunându-mă de calităţile mierii de albine. Nu murise nimeni de foame. Trăiască viaţa! Trăiască mierea, dar şi Crăciunul prematur! Uraaa !!!

Era exact ora douăsprezece, când se treziră aproape toţi. Mai aveam două ore şi redeveneam turişti. Aproape că începuse să ne pară rău că plecam. Ne învăţasem cu această puşcărie ultramodernă care se chema Aeroportul Internaţional Barrajas. Reîncepea viaţa cu grijile ei. Înţelegeam acum de ce anumiţi indivizi, odată scăpaţi din puşcărie, ţin cu tot dinadinsul să ajungă cît mai repede înapoi. Oprimarea drepturilor duce automat la reducerea obligaţiilor. Ce paradox descoperisem sub acest acoperiş gigant, pe deasupra căruia avioanele bâzâiau ca muştele.

Începu înviorarea de dimineaţă, sub privirile călătorilor care credeau că poate se toarnă un film. Un bărbat, un mustăcios cât muntele, îşi smuci nevasta, care nu îşi mai dezlipea ochii de la mascarada noastră. Cred că perechea era pe cale să piardă avionul, motiv pentru care bărbatul, totuşi curios şi el, devenise brusc prea nervos. Femeia rămase cu ochii la noi, chiar târâtă de bărbatul care se grăbea. Urmării privirea femeii, să descopăr miracolul neştiut încă de mine.

Ei bine, părintele trecuse la spălatul pe picioare înaintea spălatului pe dinţi şi asta o făcea aici, în colţul nostru româno-sârbesc. Ciorapii negrii ai părintelui, neschimbaţi de la plecarea din New York şi albiţi de contactul cu linoleumul, zăceau aruncaţi pe jos, alături de cizmele din piele de şarpe. Ei bine, nu aceste obiecte constituiau punctul de atracţie! Nu!

Încovoindu-se ca o sculptură, părintele îşi scotea mizeria dintre degetele de la picioare. Arătătorul de la mâna dreaptă acţiona luând la rând spaţiile dintre degete, după care poposea pe marginea de vinilin a canapelei, pentru depozitarea materialului colectat. Privirea mea se blocă. Încă nu mai văzusem asemenea şcenă nici în film. Nici imaginaţia mea bogată nu ar fi putut inventa o astfel de idee.

Undeva în dreapta mea Bogdan îşi muşca buzele pentru a-şi stăpâni râsul. Ne făcurăm amândoi semnul crucii, pe furiş, ruşinându-ne de prostia compatriotului nostru.

Încet, cu lenea acumulată în oase după atâta şedere, ne târam unul câte unul la toaletă, pentru a ne face mica igienă corporală.

Ceasul arăta ora două fără zece, când toţi, încolonaţi, ne îndreptam către poarta de întrare în aeronavă. Privii pe furiş locuinţa temporară a ultimelor trei zile. Simţeam o mică strângere de inimă, ca atunci când, chiar după o ceartă, despărţirea de rude rămâne despărţire, lăsând ceva din tine în locul pe care îl părăseşti. Scaunele, într-o dezordine parcă regizată, erau încet aranjate. Omul de serviciu, prezent la datorie, trăgea de ele bolborosind ceva nedesluşit.

Pipăii din mers frunza unui palmier, pentru a mă convinge că toate exemplarele erau adevărate, şi privind lacom această imagine inedită, mă oprii cuminte la controlul de rutină al paşapoartelor, sperând să-mi pot ţine promisiunea de a reveni cândva la Madrid.

(va urma)