Principiile generale ale Dreptului Comunitar, specific Uniunii Europene – printre care si principiul subsidiaritatii - sunt necodificate (nu sunt trecute in texte de lege) – ceea ce nu inseamna ca ele nu sunt foarte necesare si utilizate in practica. Trebuie spus ca principiile, ca valoare de surse ale Dreptului Comunitar, se afla intr-o pozitie intermediara intre Tratate, pe de o parte, si regulamente, directive, decizii, de cealalta parte – si ele au prioritate fata de legislatia nationala, in statele membre.

Principiul subsidiaritatii este o adevarata maxima politica si sociala conform careia responsabilitatea unei actiuni publice, atunci cand ea este necesara, trebuie incredintata entitatii celei mai mici care e capabila sa rezolve problema ea-insasi. Principiul subsidiaritatii functioneaza impreuna cu principiul suplinirii, completarii puterilor, amandoua presupunand cautarea nivelului pertinent de actiune publica.

Originea acestui principiu deriva din doctrina sociala a Bisericii catolice si din structura functionala a statelor de tip federal.

Ideea federalista (‘’un stat continand mai multe colectivitati cu aparenta statala’’) lasa statului central doar competentele consimtite, sarcinile considerate necesare binelui comun. In legile germane si elvetiene, ideea de subsidiaritate apare totusi mai putin ca o norma de drept, cat ca o atmosfera, o structura de fundal care inspira in intregime sistemul federal. Sistem federal despre care se vorbea mai deschis la inceputurile comunitatilor europene, si care tinde sa fie tot mai mult aplicat in Uniunea Europeana de astazi, chiar daca termenul de “integrare politica” sau “federalizare” este evitat, pentru a nu sensibiliza susceptibilitatile unor guverne – Marea Britanie, de pilda).

Oxford English Dictionary defineste subsidiaritatea ca acea idee ca autoritatea centrala trebuie sa indeplineasca doar acele sarcini care nu pot fi infaptuite eficient la nivelul imediat, local.

Conform DEX, SUBSIDIARITÁTEA este un concept socio-politic, managerial şi cibernetic potrivit căruia problemele apărute la un moment dat, într-o organizaţie sau un sistem, sunt soluţionate la cel mai apropiat nivel decizional al acestora.

Daca ne uitam la etimologia latina, vom constata ca subsidiarii = trupa de rezerva, iar subsidium = rezerva – asadar un dublu sens al cuvantului, in acelasi timp de non-interventie si capacitate de interventie.

Intelegerea subsidiaritatii nu numai ca duce la descentralizarea atat de dorita astazi in societatile civilizate, dar a constituit, in istorie, motorul dezvoltarii societatii civile in Vestul Europei si a eficientei acesteia.

Acest principiu social al Bisericii enunta faptul ca este o eroare morala si de caritate sa transmiti la un nivel social ridicat (stat) ceea ce se poate face la nivelul cel mai apropiat de rezolvare umana (familie, vecini, parohie, asociatii de voluntari).

Papa Ioan Paul al II-lea, in enciclica sa din 1991, a vorbit despre acest principiu, spunand ca el face parte din traditia naturala a Bisericii si criticand asistenta sociala a statelor occidentale pentru ca incearca sa-i mentina pe cetateni intr-o eterna perioada a copilariei lipsite de responsabilitati.

Alexis de Tocqueville, istoric si ganditor politic, a prezis ca guvernele democratice moderne vor degenera intr-un concept de stat paternalist, care va ghida individul in toate problemele sale particulare si va avea grija ca toate necesitatile sale sa fie indeplinite. “Ce ii va mai ramane, exclama el, decat sa scape si de povara ganditului, ca si de toate necazurile vietii?…”

 La diferite nivele si in diferite domenii, aici se gaseste bariera, granita dintre autoritate si libertate. Granita dintre binefacerile si limitele statului paternalist, al bunastarii medii – si lupta pe care o duce fiecare dintre noi pentru independenta si impotriva birocratiei.

Intr-un raport al Comisiei Europene se spune: « Uniunea Europeanã nu trebuie sã conducã la realizarea unui super-stat centralizat. În consecintã si în conformitate cu principiul subsidiaritãtii, nu vor fi atribuite Uniunii decât sarcinile pe care statele membre nu le vor putea îndeplini în mod eficace ». Din punct de vedere juridic, la nivel comunitar, exista trei tipuri de competente:

1)      Competente care tin de domeniul Comunitatii. In acest caz, prerogativele suverane ale statelor membre au fost transferate, voluntar, comunitatii.

2)      Domenii de competenta rezervate statelor membre.

3)      Domenii in care actioneaza legal atat Comunitatea Europeana, cat si statul membru. Acestea sunt numite domenii de competenta partajata – si aici actioneaza principiul subsidiaritatii.

Principiul subsidiaritatii este menit sa rezolve conflictul dintre centralizare si regionalizare, in crearea unei ‘’Europe mai aproape de cetateni”.

Principiul general al subsidiaritatii a stat la baza crearii nucleelor de societate civila in Vestul Europei (statalitatea creandu-se astfel de jos in sus). Principiul sta actualmente la baza functionarii acestui organism unic (nici organizatie internationala, nici stat federal), care este UE. Iar in viitor, subsidiaritatea este de sperat ca va face mai transparenta functionarea organelor UE si va apropia ideea europeana de cetatean – pentru a nu se mai produce neintelegeri si esecuri de talia respingerii Proiectului de Tratat Constitutional (Franta si Olanda, 2005), esecuri reparate intr-o oarecare masura recent, prin Tratatul de Reforma de la Lisabona, decembrie 2007.