În blocul C11, sc. B, etajul 6, în apartamentul 62, era numai Haralambie, mezinul familiei Burlacu, fratele mai mic şi singurul frate al Retei. Răzgâiatul familiei. Tot apartamentul se rotea în jurul lui, mai ales de când era „student la litere”, cum îl tachina dl Burlacu, adică elev în a I-a C. Haralambie venise pe lume cam pe neaşteptate, dintr-o greşeală de calendar a dnei Burlacu. Nimeni n-avea să regrete greşeala aceasta, nici măcar administratorul, care-l adăugase bucuros la întreţinere. Haralambie fusese, ani de-a rândul, păpuşa vie a Retei: îl îmbrăca, îl învăţa să se spele pe dinţi, îl pregătea de culcare, îi citea poveşti, îi pieptăna de zece ori pe zi părul blond, cârlionţat, care nu vroia să stea în niciun fel, îl căra cu ea la filme cu spioni şi cu blonde fatale, pe care micuţul nu le înţelegea. Dar şi să-l fi lăsat acasă nu se îndura Reta: ar fi urlat de ar fi dărâmat blocul C11. Poate şi C12. Asta cu filmele cu spioni a durat tot atât cât au durat şi filmele acelea. De la un timp, pe ecranele patriei mai alergau numai haiducii lui Şapte-Cai, după hangiţe, iar Haralambie aştepta degeaba să apară blondele acelea tinere, în costume de baie. În locul lor se spăla în copaie una cam bătrâioară. Mesajul educativ ajungea acum mai greu la Haralambie.

            Pentru că numele Haralambie era cam lung, îl porecliseră, mai scurt, Ciocolată. Prima propoziţie întreagă pe care o rostise, atent să n-o stâlcească, fusese: „Vreau bomboane cu ciocolată!”. Avea vreo doi ani pe atunci. Şi Ciocolată i-a rămas numele. Asta îl cam înciuda, că aşa îi ziceau acum şi la şcoală; era un neadevăr, el mânca mereu bomboane de orice fel: dropsuri, praline, fondante, bomboane să fie.

            Când Reta intră în camera pe care o împărţeau, ea cu cărţile, el cu Abecedarul şi jucăriile, Haralambie-Ciocolată tocmai îşi repeta, dondănind cu voce tare, lecţia: „Ana are pere. Ana are pere. Ce pene colorate are păunul!” Ridicând ochii, o văzu, şi continuă, fără să clipească, parcă ar fi citit tot din Abecedar:

            – Reta are ţâţe. Reta are ţâţe. Ce ţâţe mişto are Reta!

            Reta îl certa blând, ca o soră iubitoare ce era, cu o castană printre cârlionţi:

            – De unde ai învăţat tu cuvântul ăsta, Mişto? Când eram eu în a I-a parcă nu ni l-a predat învăţătoarea.

            Haralambie nu se supără, dar nici nu se întoarse la Abecedar. Simţea că e rost de ceva mai distractiv.

            – Unde le-ai găsit? Pot să mă joc şi eu cu ele?

            Reta i-o tăie scurt:

            – O să te joci, ca şi până acum, cu maşinuţele tale. Şi să nu te mai prind că te joci cu cocoşelul!

            Haralambie, înciudat că micul lui secret, bine ţinut, fusese totuşi aflat, nu se lăsă: Ce, dacă era mai mic, însemna să nu-l răsfeţe toţi?

            – Vă dă voie cu ţâţele la şcoală?

            Reta râse şi îl pupă pe năsucul lui cârn:

            – Numai la orele de sport n-avem voie cu sânii, că aşa le zice, elev mic şi prost ce eşti, da’ncolo avem voie cu ei la toate orele.

            Şi, în maieu şi în chiloţi, se duse la baie. Haralambie, cam şifonat, negăsind pe moment altă replică, dar şi pentru că i se închisese uşa în nas, se întoarse la perele Anei, atârnate, cu codiţă cu tot, în Abecedar.

            Păcat că Autorul nu putuse să-l cunoască pe Haralambie la vârsta aceea. Vârsta marilor întrebări. Vârstă la care copiii sunt adorabili, numai buni de condimentat cu ei orice carte, de orice factură ar fi fost acea carte. Şi nu vorbim aici numai despre cărţi autobiografice, în care un copil, în general orfan, sărac, trece prin mari greutăţi până să răzbată în viaţă, până să ajungă un savant, sau un om bogat, sau, de ce nu, un autor vestit. Autorul avea toate datele, cele personale, pentru a scrie o astfel de carte. Un David Copperfield românesc, un Singur pe lume în Ţiglina 6, care să smulgă lacrimile generaţiilor şi generaţiilor de cititori, şi care să fie tradusă în toate limbile de pe Pământ. Cum se făcea oare că ţări bogate, ca Anglia, ca Franţa, reuşiseră să impună lumii, prin literatură, eroi porniţi de jos, din sărăcie şi suferinţă, iar noi, o ţară atât de săracă, rămăsesem în urmă tocmai la astfel de opere literare? Cum spuneam, vorbim aici despre orice gen de cărţi, nu numai despre cele autobiografice. Pentru că, dacă nu toţi am luptat cu trupele napoleoniene ca să apărăm Moscova, şi nu toţi am fost trimişi la Ducele de Edingbourgh ca să recuperăm eghileţii Reginei Ana de Austria şi s-o salvăm astfel de ruşinea pe care i-o pregătise Richelieu, dacă nu toţi am bombardat Hiroshima şi Nagasaki ca Nebunul din Brent, ei bine, toţi, absolut toţi, am fost copii. Ne-am jucat cu cocoşelul, sau am descoperit, într-o bună zi, că ne-au crescut sânii. Am avut o soră, sau un frate, sau mai mulţi, cu care ne-am jucat, ne-am certat şi ne-am împăcat, şi am luat bătaie, frăţeşte, pentru poznele făcute. Sau, dacă n-am avut fraţi sau surori, am avut veri sau verişoare, sau vecini de bloc, sau pe stradă, cu care ne-am jucat, care mâncau ciocolată, sau care ar fi vrut să mănânce, odată-şi-odată, măcar o dată, ciocolată, şi pe care am fi bucuroşi să-i regăsim în cărţile pe care le citim, cu sentimentul că ne regăsim pe noi, sau ne retrăim copilăria. Atâţia şi atâţia autori, în atâtea cărţi, speculează situaţia şi introduc, indiferent de subiectul cărţii, un copil naiv, care se minunează în faţa armei tatălui proaspăt întors de pe front, sau care are dificultăţi la adunarea şi scăderea lui zero cu zero, sau pune pocnitori la uşa clasei. Câţi dintre noi n-am pus pocnitori la uşa clasei, sau măcar o pioneză, acolo, pe scaunul de la catedră?

            De aceea apare Haralambie aici, în capitolul Retei. Nu numai pentru că el împarte cu ea, frăţeşte, camera. Şi, nu numai pentru că ea împarte cu el, tot frăţeşte, tot ce rămâne după ce i se satisfac toate poftele lui Ciocolată. Apare aici în eventualitatea că Autorul, citind aceste rânduri în vreo biografie de-a sa, mai amplă, se va inspira şi va prelua de acolo câte ceva pentru una din cărţile sale. Poate nu chiar mot-à-mot. Poate poreclindu-l pe Haralambie nu Ciocolată, ci Pralină, sau Mentosan. Poate că, în loc de cârlionţi, personajul „Haralambie” va fi dotat de autor cu un vârtej în creştetul capului. Şi poate că nu va fi în clasa I-a C, ci la B, sau chiar la A. Totul va fi la latitudinea şi longitudinea inspiraţiei sale creatoare, căreia rândurile despre fratele Retei nu au vrut decât să-i dea un brânci iniţial... 

            Reta închise uşa în urma sa şi se dezbrăcă de tot. Abia atunci, uitându-se în oglindă, îşi dădu seama de dimensiunile transformării prin care trecuse. Avea sâni, nişte sâni ca doi porumbei rotunjori, bine hrăniţi, terminaţi cu două bobiţe de zmeură coaptă. O dulceaţă, ce mai! Avea fund, avea picioare lungi, buze uşor răsfrânte, pline, şi doi ochi negri, tot negri cum îşi ştia ea ochii, dar parcă alţii, mai neastâmpăraţi, mai plini de viaţă, mai puşi pe şotii la umbra genelor umbroase. În fine, o descriere de genul acesta, un fel de cadru pe care şi autorul, ca şi alţi autori înaintea lui, sau după el, îl va folosi pentru a sugera cititorilor care nu fuseseră în atelierul sculptorului, cum nu fusese nici Reta, că personajul creionat e atât de frumos încât până şi pana lui măiastră de autor cunoscut nu e de ajuns, nu se ridică nici măcar până la înălţimea şoldurilor rotunjite savant.  

            „Ce-o să zică mama? Dar tata?” De frate-său se lămurise. „Dar Tănţica, celelalte fete, golanii de colegi?” Ei, poate n-or fi toţi golani, poate şi ea fusese prea exagerată până acum. Ce dacă mai puneau şi ei mâna pe fundul unei colege, sau se făceau că deschid din greşeală uşa vestiarului de fete la orele de sport? Se va descurca ea, s-a descurcat până acum fără sâni, se va descurca şi cu ei, de acum înainte... 

            În seara aceea, dna Burlacu – fără ca să lungească prea mult vorba – îi  lărgi sarafanul pe la piept şi pe la şolduri. De lungit nu avea de unde, astfel că genunchii Retei luceau ca două faruri pe marginea unui golf, îndemnându-te să ancorezi cu încredere. Dl Burlacu, controlor de bilete la C.F.R., se întoarse târziu din tură: personalul 3011, de la Suceava, avusese întârziere. Între Adjud şi Râmnicu Sărat, un navetist trăsese semnalul de alarmă. I se păruse că nevastă-sa era la barieră, călare pe o bicicletă, dar nu singură. Se dovedise că se înşelase, era nevasta altuia, pe bicicleta altuia, care nici măcar nu era navetist ca el. Aşa că navetistul plătise bucuros amenda, şi trenul pornise mai departe, după ce-şi reîncărcase aerul pentru frâne. Dar întârzierea n-o putuse recupera.

            Văzând-o pe Reta la probă, dl Burlacu se bucură că nu dăduseră degeaba banii la doctori şi pe medicamentele de creştere:

            – Ai grijă, Retuţă tată, că toţi vor pe degeaba. Blatişti peste tot. Dom’le, n-ai bani nici măcar pentru naş, nu te urci în tren! Mergi pe jos, cu bicicleta, cu trotineta, cu ce vrei şi cu cine vrei. Dar nu cu chefereul statului. Păi dacă noi nu ne facem planul, din ce bani să cumpere meciuri Rapidul? Mare păcat, zace în B. Nu poate dita’ echipă să se ţină, cu tot cu arbitri şi miniştri, doar din reclama aia de Peşte Oceanic. Nu că nu mi-e dragă: când o văd acolo, pe dosul tribunei, simt c-am ajuns acasă. Ciocolată tată – îşi aduse el aminte – ţi-am adus nişte bomboane cu lapte din Gara de Sud de la Ploieşti. Ei, ce mai e nou?

            Ciocolată, scotocind prin punguţa cu bomboane, răspunse prompt:

            – Am dat un gol cu capul în recreţia mare. Reta are ţâţe.

            Dl Burlacu râse.Dna Burlacu îi cârpi una peste ceafă lui Ciocolată. Reta îl trase spre ea, să-l apere.

            Toată noaptea Ciocolată se răsuci de pe o parte pe alta. Visa că Reta îi adusese două bomboane uriaşe, cât două mingi de fotbal, cu nişte desene ca fagurele de la stup, pline cu miere. Le dădea roată, fără prea mult spor: nici să le sugă nu putea, nici să joace fotbal cu ele nu se îndura. Nici în ghiozdan nu îi încăpeau; le-ar fi luat la şcoală, să crape toţi de invidie. Îl apucă dimineaţa tot plănuind cum să procedeze cu bomboanele sau baloanele acelea.

            Reta dormi liniştită. Dar nu ca de obicei, pe burtă. Îi era teamă să nu strivească mândreţe de sâni, şi să nu mai aibă ce arăta la şcoală. Acolo, la şcoală, avea să fie marea încercare, adevărata inaugurare, testul suprem. Dacă rezista la coloana de basculante de 50 tone, pline vârf cu pietriş, podul acela avea să reziste la orice altă încercare, avea să dureze zeci de ani, fără să se lase.   

            A doua zi, când Reta intră în clasă, băieţii jucau bambilici, ca de obicei, pe catedră. Văzând-o, le îngheţă pe buze obişnuitul salut „Ce vânt, te-aduce?” Întrerupseră imediat jocul, pentru că o asemenea fază trebuia comentată. O conduseră cu alai până la ultima bancă, unde Reta stătea cu Tănţica. Ultima, pentru că Tănţica era cea mai înaltă din clasă.

            – Daţi-mi voie să vă duc eu servieta, domnişoară – se prosti Sile, zis şi Bulă, pe motiv că repeta, sistematic, fiecare clasă.

            Reta nu marşă la glumă.

            – Mulţumesc, n-am nevoie; deşi, după cum ţi-ai dat până şi tu seama, matematica e a naibii de grea.

            – Dacă vă răzgândiţi – nu se lăsă Sile – vă stau mereu la dispoziţie cu orice serviciu. Ştiţi unde mă găsiţi: banca a 4-a, rândul de la geam. Mereu acolo, mereu în clasa a IX-a, mereu al dvs., Sile.

            Cobiliţă Paul, donjuanul clasei, ba chiar al liceului, plusă:

            – Aş fi onorat, stimată colegă şi viitoare iubită, să-mi acordaţi braţul, pe acest culoar meschin dintre bănci, pe care – dacă aş fi directorul acestui liceu împuţit –, aş aşterne covor roşu, şi flori de nuferi galbeni, astfel ca talpa dvs. fină să nu simtă realitatea dură a acestei duşumele putrede, dată cu petrosin.

            Reta se ţinu tare:

            – Mulţumesc, Cobiliţă, dar nu mă las eu dusă cu preşul.

            – Ce preş, domniţă din Ţiglina 6, covor de Săcele, lână pură, se poate? Pentru tine voi tunde oile cu mâna mea. Pentru tine îl voi ţese, zi şi noapte, ca Penelopa pânza aceea ce se tot deşira, pentru prea-iubitul şi uitucul de Ulise.

            – Hai măi, şi-a pus şi Reta nişte vată acolo, şi voi cădeţi pe spate! Ia zi, Reto, aşa-i că-i Vată igienică? Sau, vorba lui Cobi, e lână-lână să nu laşi din mână?

            Era Stoichiţoiu Petre, premiant şi binecrescut altfel, dar infatuat şi ştiitor de toate. Reta se întoarse, cu gândul să-l pleznească. Tănţica luase şi ea poziţie de atac, căţărându-se pe bancă; deşi, la înălţimea ei, chiar nu era nevoie. Dar tocmai atunci sună soneria, şi intră profa de Geografie economică, punctuală ca un tren japonez în gară...

            Tănţica, prietena şi colega ei de bancă, fată deşteaptă, înaltă de 1,80 m şi baschetbalistă, sau aruncătoare de suliţă, sau de ciocan, după cum era concursul şcolar, realiză prompt frumuseţea situaţiei:

            – Reta, proastă să fii să porţi sutien! O să cadă toţi în limbă! Să mor, dac-aş fi băiat, nu m-aş lăsa până nu te-aş prinde de sfârcuri! Măi, cred că se văd de la catedră; până mâine cred că îţi găuresc bluza şi sarafanul.

            – Tănţico, dacă nu le-o tăiem scurt, ăştia ne încalecă – îi şopti Reta, făcându-se că îi corecteză un semn la o ecuaţie. Vai, uite ce-am zis! Adică, vroiam să zic, o să mă necăjească mereu. Uite ce facem. Şi-i şopti la ureche planul de atac.

            Clasa, de obicei adormită la prima oră, era foarte animată în acea dimineaţă. Circulau bileţele, care ocoleau cu grijă banca celor două. Pixuri, sau mere din pacheţelele de mâncare, se rostogoleau pe jos, precis, până la picioarele Retei. Reta le înapoia, zâmbind. Tănţica le arunca aiurea, încruntată. Profa se mira şi ea că lecţia despre industria textilă românească putea stârni atâta interes. Mai ales Stoichiţoiu Petre, deşi avea notă, nu mai contenea cu întrebările.

            – Doamnă profesoară, dar bumbacul, ăla din care se face vata de pus în urechi şi pe unde mai simţim nevoia, pe unde se cultivă?

            – E plantă iubitoare de căldură, Petrache, a fost aclimatizată la noi în Câmpia Română, în sudul ţării.

            – Şi ajunge producţia noastră pentru întreg consumul intern? Dar pentru cel extern? Ajunge pentru uzul extern?

            Fără să înţeleagă încotro bate elevul Stoichiţoiu, profa îi răspundea serioasă. Clasa se prăpădea de râs.

            – Majoritatea necesarului de bumbac pentru textile se aduce din import. India, Pakistan. Şi din Uniunea Sovietică, împreună cu petrolul.

            – Doamnă, există bumbac parfumat? – insistă Petrache.

            – Nu cred, doar dacă îi adaugă ingredientele corespunzătoare, în timpul prelucrării.

            – Dar firul, firul cum iese din bumbac?

            – Nu iese direct firul; se separă mai întâi puful, sau vata, că văd că de vată eşti interesat; şi apoi, din vălătucul de vată se trage firul. Totul cu nişte maşini speciale.

            – Auzi, Sile, bagă şi tu la cap – făcu Stoichiţoiu – se trage numai cu maşini speciale. Învaţă şi tu, să ştii cum să le mânuieşti. E secolul XX, nu se mai trage, ţărăneşte, cu mâna.

            Cobiliţă, gelos că Petrache monopolizase atenţia profesoarei şi hazul clasei, se băgă şi el:

            – Nu-i aşa, doamnă, că cele mai bune covoare sunt acelea lucrate manual, de Săcele?

            Profa n-apucă să răspundă, că Petrache sări, speculând:

            – Ha-ha, Cobi, zi aşa: Că-cele de Să-cele! Că-cele de Săcele!

            Cobi dădu să se ridice din bancă, să-l înveţe minte, dar îşi dădu imediat seama că era riscant. N-avea notă.

            Nici nu ieşi bine profa de geografie economică din clasă, că Reta, secundată de Tănţica, se şi postă lângă banca lui Stoichiţoiu Petre.

            – Zici că-s de vată?

            Petrache rătăcea încă prin lanurile de bumbac din Câmpia Română.

            – Hă? Ce zici? – făcu el.

            – Hai nu fă pe prostu’ din Târgu-Frumos – strigă şi Tănţica.

            În clasă se făcuse mai linişte decât atunci când intra directorul. Reta îl luă pe Stoichiţoiu de o aripă şi-l tîrî prin toată clasa, şi de-a lungul coridorului. Din spate venea Tănţica, ajutând, din când în când, cu un brânci. Venea apoi restul clasei, cu băieţii în frunte, dându-şi coate, presimţind că-i rost de hai mare. În ordinea asta ajunseră la uşa W.C.-ului de fete. Tănţica făcu un raid înauntru. Dinăuntu ieşiră ca o vijelie, expulzate, două eleve, aranjându-şi chiloţii pe sub sarafan şi strângându-şi cordoanele. Fără să bombăne prea mult, îşi ocupară locuri de maximă vizibilitate.

            Calea fiind liberă, Petrache Stoichiţoiu fu împins înăuntru, în W.C. Reta intră după el, iar Tănţica închise uşa în urma lor, postându-se în faţa ei, ca un grenadir, şi blocând astfel intrarea curioşilor. Se făcu iar linişte. Afară, pe hol, toţi ciuliseră urechile ca să audă pleznetul palmelor pe care desigur că avea să le încaseze Petrache.

            Înăuntru, în faţa oglinzii de la chiuvetă, Reta îşi scoase cordonul, apoi sarafanul, şi se întoarse sfidătoare spre un Petrache împietrit. Bluza uniformei abia îi acoperea chiloţii. Coapsele, lipite, străluceau. Străluceau şi ochii lui Petrache, lipiţi şi ei de tot ce le era dat să vadă. Încet, cum văzuse la cinema pe când se mai dădeau filme, Reta descheie, unul după altul, nasturii de la bluză. Petrache încercă, în zadar, uşa; Tănţica o ţinea însă cu un braţ de fier pe mâner, şi cu un picior de oţel proptit în toc.

            – Petrache, uită-te bine – îi zise, calm, Reta – că eu nu sun de două ori, ca poştaşul. Şi, cu o mişcare scurtă, aşa cum deschideau cartea ca să vadă ce le dă la teză, Reta dezveli minunăţiile de sâni ce-i crescuseră peste zi. Ieri.

            – Ziceai că-s de vată? Pune mâna, Petrache, să vezi minunea de la Maglavit.

            Petrache nu mişca, nu respira. Erau primii sâni pe care îi vedea aşa de aproape. Şi era sigur că nu va mai vedea vreodată ceva mai frumos. Văzându-l că nu reacţionează nici cât un cărăbuş prins într-un insectar, Reta îi ridică uşurel palmele şi i le puse pe sîni. Pe sânii ei, fireşte. Din cele două clopote, turnate în bronz, porniră în fugă, ca într-o fugă de Bach, sunete duioase şi sunete grave care, urcând pe scăriţă, dansând pe nicovală, loviră timpanele lui Petrache cu mii de ciocănele. Toate foarte tari.

            – Sper că te-ai convins că sunt cât se poate de adevăraţi, Petrache puiule. Asta o să le spui tuturor, atunci când ieşim de aici. Iar dacă te mai legi de mine, sau de ei – şi Reta îşi privi sânii, ca să-şi întărească spusele –, o să spun peste tot că o ai mică. Şi rămâne să te descurci cum poţi cu chestia aia mică.

            Reta îşi puse uniforma la loc. Aranjându-şi părul în oglindă, îi făcu un semn poruncitor lui Petrache. Acesta îl execută prompt, încheindu-i fermoarul în spate, la sarafan. Apoi Reta ciocăni de trei ori în uşă, semnalul convenit cu Tănţica. Ieşi mai întâi Reta, apoi Petrache.

            – Petrache, murişi şi înviaşi! – se tângui Sile. Era mirat, cum miraţi erau cu toţii, mai puţin Tănţica; nu vedeau nicio urmă de luptă. Nicio zgârietură, nicio bluză sau o buză ruptă.

            – Linişte – zise Reta, calmă. Petrache are să vă zică ceva. Ia zi, Petrache!

            Şi Petrache vorbi, mirat şi el să se audă, pentru că acolo, în W.C.-ul fetelor, fusese sigur că-şi pierduse glasul:

            – Sânii Retei sunt cei mai mişto sâni din lume pe care i-am văzut cu ochii mei. Drept pentru care semnez, aici, în faţa acestui sanctuar care este W.C.-ul de fete, un important punct de desfacere a bumbacului în cadrul industriei noastre textile şi înfloritoare. Şi, cine s-o mai lega de ei, a zis Reta că acela o are mică. Aşa că, aviz amatorilor, Sile!... 

(va urma)