,,Către faţa nevăzută a New York-ului” este un roman de acţiune inspirat de o poveste reală. Însumând 432 de pagini, romanul este structurat pe 35 de capitole. Editat în 2005 de către ExPonto din Constanţa, cartea este lansată în acelaşi an la Târgul Internaţional Gaudeamus. TRV Cultura, Trvl 1 Bucureşti şi, Radio România Cultural, o prezintă ulterior.

            Cartea este preluată spre distribuţie de editurile: Vox, RolCris, Alfa & Omega, Lucman, Stand 200. În 2006 apare în lanţul Diverta, iar ulterior şi la  Intreprinderea de Librării Bucureşti, Bibliostar, Arcadia, Libris Braşov, MM Star Sinaia, ajungând în peste 95 de unităţi comerciale din România.

            Romanul a fost apreciat în Australia, Canada, Germania şi SUA, de către cititori ai literaturii româneşti, ajungând prin intermediul distribuitorilor individuali, sau accesând WWW.dol.ro, ori de la autor prin:  geodinu_56@yahoo.com.  

            Se pregăteşte pentru tipar, continuarea, intitulată: "În sfârşit America". 

            Cartea poate fi cumpărată din unităţile mai sus menţionate, la un preţ ce variază între: 15- 20 lei.

                                                                                                                                                                                                          Capitolul 7 -  Marele zbor

Răsfoiam, cred că de foame, revistele din spătarul scaunului din faţă... Îmi căzu în mână pliantul cu planul avionului. Citii rar ca la abecedar: DC 10. Privii namila zburătoare în care ne aflam şi constatai că nu semăna de loc pe dinăuntru cu ce era pe dinafară. Răsfoii pliantul, încercând să mă lămuresc în ce fel de avion mă aflam. O făceam fără un scop anume. Poate că mă îndrăgostisem de mersul cu avioanele. Sau poate  speranţa că vine masa pe săturate şi  pe gratis... Sau poate că doream să fac pe intelectualul.

Trăsei cu ochiul la ceilalţi din jurul meu. Toţi frunzăreau revistele. Desenul şi instrucţiunile arătau ce trebuia să facem înainte de a ne mânca peştii în ocean. Privii toboganul gonflabil, gândindu-mă cine mai are curajul să se joace dându-şi drumul la vale, când de jur împrejur este numai apă şi când singurul loc solid este însuşi avionul.

Lăsai probleme în categoria filmelor ştiinţifico-fantastice, închisei pliantul şi mă apucai să învăţ spaniola, luând următoarea revistă. Era o revistă de mode. Cu paginile parfumate de la mâinile doamnelor care o frunzăriseră, sau poate de la eşantionul cu reclama noului parfum, revista părea atractivă. Începui să silabisesc în spaniolă, crezând că repetiţia este mama învăţăturii şi  că voi reuşi să fac două lucruri sau chiar trei în acelaşi timp. Începui să învăţ spaniolă. Trăsei discret cu urechea la persoanele din jurul nostru, care vociferau ceva, semn că nu aşteptau masa de prânz. Limba suna frumos. Era o spaniolă vorbită ca-n filme, cursiv, nu ca la lecţiile de limbi străine de la televizor.                                                      

Încet-încet, avionul se umplu de pasageri şi primele urări de „bun venit la bord” se auziră în difuzoare. Foiala încetă ca prin minune, semn că toţi luasem în serios spusele căpitanului, reaşternându-se liniştea, dar pentru puţin timp. Urmă un nou instructaj, în trei limbi. Româna noastră lipsea. Copiai din instinct sau trăgând cu ochiul gesturile celorlalţi. Nu era greu. Mai făcusem această treabă la plecarea primului zbor.  În dreapta mea, Bogdan  şi Oana urmăreau şi ei instrucţiunile. Docili, mai cu experienţă, înţelegeau totul uşor. Oana fusese stewardesă. Ştia bine lecţia.                                       

Zborul avea să fie lung. Douăsprezece ore încontinuu, deasupra oceanului. Luai din nou, cu mai mare atenţie, broşura cu pozele avionului şi sării direct la ultima pagină, cea cu toboganul plutitor. Nu eram o fire fatalistă, dar ceva adevăr trebuia să fie la mijloc, din moment ce toate avioanele aveau aşa ceva. Urmării instrucţiunile ce se auzeau din difuzoare şi găsii sensul desenelor în caz de aterizare forţată. Pofta de mâncare îmi dispăruse, gândindu-mă că traversarea oceanului nu este treabă uşoară nici pentru pasageri. Strecurai o privire către ceilalţi coechipieri şi găsii că mai toţi mormăiau ceva în şoaptă, semănând a rugăciune. Începui şi eu să îngân ceva, deşi nu ştiam prea bine ce. Îmi mai  aminteam ceva de pe la Paşte, ceva cu „Doamne miluieşte, popa prinde peşte şi preoteasa-l găteşte”, dar nimic concret în caz de naufragiu pe apă. Mă gândii dacă în neamul meu mai aveam pe cineva căzut cu avionul şi găsii că nu. Mă consolai cu speranţa că nu o să fiu tocmai eu primul.

În fine, avionul se mişcă, făcând să vibreze totul, ca şi cum ar fi fost gata să se dezintegreze. Privii afară pe geam, lungindu-mi gâtul pentru a căpăta ceva perspectivă, obturată de Bogdan şi Oana. Vibratul se mai domoli, iar colosul prinse încet viteză. Revăzui de afară cu alţi ochi hotelul nostru de trei zile şi trei stele. Recunoscui geamul de la care privisem din interior toate cursele ultimilor douăzeci şi patru de ore. Regăseam oraşul cu un singur acoperiş altfel decât la aterizare. Parcă dorinţa de a reveni se mai domolise. Chiar şi cu fata cea dragă de mână, locurile văzute rămân vechi. Curiozitatea de dincolo de geamurile fumurii dispăruse, ştiind aproape totul ce se ascundea în burta aeroportului.                                                                                                     

Ei dar Madridul! Da, Madridul este altceva. Este ca atunci când faci serenade unei fete frumoase al cărei chip îl vezi doar prin geam şi, pe deasupra,  te trezeşti cu o găleată cu lături în cap, pentru a te obliga să îţi termini mai repede partitura. Adică pleci cu coada-ntre picioare, dar şi mai dornic să revii. Cam aşa priveam eu marele oraş, pe măsură ce avionul care zornăia din toate încheieturile se pregătea să se înalţe, urmând să traverseze Oceanul Atlantic prin porţiunea lui cea mai lată. Urechile mi se înfundară, podeaua se înclină uşor către spate, iar acoperişurile dispărură încet, unul după altul. Văzui cerul, cu norii lui, cu soarele lui, care mă obligă să închid ochii pentru a-mi proteja vederea de prea multă strălucire.

Auzeam ceva în difuzoare, ceva oricum în limbi necunoscute, iar urechile înfundate  mă duceau la gândul că totuşi în aceste douăsprezece ore de traversare, dacă de mâncat pe săturate nu o să am parte, cel puţin limba spaniolă cu siguranţă că o s-o învăţ la perfecţie. Continuam să văd doar cer, nori şi soare. Plictisindu-mă, întorsei capul în direcţie opusă şi regăsii figura părintelui, prima din rândul din mijloc, rugându-se poate să ajungem cu bine pe pământ, unde, chiar şi cu mâncare mai puţină, te simţeai totuşi mai în siguranţă. Şapca cu cozorocul cel lung rămăsese la locul ei, ca şi cum ar fi fost lipită de cap. Mă întrebam dacă popa are chelie sau nu. Nu îl văzusem dându-şi drăcia neagră jos din cap nici măcar pentru o secundă.

Încet-încet revenirăm la orizontală. Becurile din tavan ne indicau că încă mai suntem în primejdie şi că nu este recomandat să ne desfacem centurile de siguranţă. Continuai să stau legat în scăunel, ca un copil handicapat. Unii, mai vechi în această navetă transoceanică, îşi puseseră deja ochelarii de cal pe ochi, pentru a putea adormi mai repede. Încercai şi eu şmecheria asta, desfăcând pachetul de plastic aşezat special la un loc cu revistele. Găsii lucruri interesante, pe care în primul moment fui tentat să le opresc pentru a le folosi în România, uitând de fapt unde mă duc.

Păstrez şi acum câteva obiecte care vor sta poate, împreună cu altele, într-un mic „muzeu al  celui ce doreşte să emigreze invers”, pe care am în plan să îl înfiinţez. Ar fi o lecţie bună pentru mulţi care dau vrabia din mână pe cioara de pe gard.

Desfăcui plicul cu aţe, ace de siguranţă, nasturi, ac de cusut şi pilă de unghii, gândind că mai degrabă sunt pregătite în caz de naufragiu pe o insulă pustie, unde cu siguranţă am fi avut nevoie să ne coasem nădragii rupţi în urma căzăturii din avion. Închisei pliculeţul frumos realizat şi citii cu mare mândrie: Iberia!

Becul din tavan cu simbolul centurii de siguranţă se stinse. Se auzii un oftat general, iar centurile începură să se desfacă. În sfârşit, putui lungii gâtul să văd afară Spania, cu munţii Pirinei. Mă obişnuisem cu imaginile din avion, gândind mult mai lucid la ce vedeam jos. Respiram normal, fără a mi se mai accelera suflarea la vederea unor locuri ştiute doar din cărţii. Timpul trecea repede. Aproape că uitasem de Crăciunul prematur. Începurăm să ne acomodăm cu noua locaţie. Aparatul de fotografiat al lui Bogdan intră în funcţiune, ca şi cum urma coborârea şi nu trebuia să pierdem ocazia.                                              

În fine, începea să miroase a bine. Veneau primii covrigei la punguliţe  umflate cu aer. Trei covrigei. Buni şi ăştia. Luai punguţa şi începui lecţia de spaniolă, pronunţând primul cuvânt: „Gracias”

Stewardul, un tip îmbrăcat precum „generalii” de la marile hoteluri, mă privi cu simpatie şi plecă mai departe. Păruse un tip intransigent. Aş mai fi dorit unul, dar...  Pe celălalt rând, stewardesa împărţea  aceleaşi daruri de Crăciun. Covrigei cu aer.   Începutul părea promiţător. Îmi pipăii burta deja suptă şi gândii că o cură de slăbire nu mi-ar strica. Aş impresiona Immigration-ul mai mult, aş devenii cetăţean american din primul tur, iar la toamnă  aş putea merge la cules de vie la mama la grădină, potolindu-i lacrimile care mă împiedicaseră să emigrez în vară.

Covrigeii făcură minuni. Îmi tăiară brusc foamea. Privii ceasul de la mână, mă uitai la Bogdan cu reproş, mormăind ceva printre dinţi, care ţinea loc de: „mă-ta şi cu banii ei”, şi încercai să dorm, pentru că mierea o dădusem sârbilor. Sârbii, bine mersi, graşi şi frumoşi, ronţăiau la covrigei, râdeau, zâmbeau şi mai pe furiş unul mai de-al lor o ciupea pe Duda de obraz. O lăsai pe mititica în pace, să o ciupească altul mai cu vână, şi încercai să dorm, în speranţa că somnul este un sfetnic bun.                                                                              

Dar povestea cu somnul la mine e boală veche. Nu vine când vreau. În plus, mă mai apucă şi gândurile. Imaginaţia îmi fuge aiurea, ba la prieteni, ba la duşmani. Alesei subiectul preferat în caz de criză. Soacra.                                                           

Este bine când ai o soacră şi mai ales când e şi...  cu clonţul mare! Nu te plictiseşti, iar foame îţi trece de tot.  Doar înjuri. Înjuri birjăreşte, că tot nu te aude.

Un nou freamăt mătură aeronava. Venea sucul. Sucul dătător de energie, la cutiuţe de carton şi cu pai în ele. Ca în filmele americane. Ce grozav! Totul venea aici la ţanc. Ca la spital, când picăturile din perfuzie nu te îngraşă, dar nici nu te lasă să mori. Mă rugai să vină pe rândul nostru stewardesa. La femei aveam mai mult succes. Poate o impresionam cu barba mea roşcată şi mai ceream unul. Două sucuri nu stricau. Aş fi putut cere pentru Oana, spunând că este gravidă. Dar erau şi aici mai multe dileme. Oana avea bărbat. Şi ea dorea poate două şi îi furam pontul.

Ultima dată când băusem apă fusese ieri. Uşor de ţinut minte. Sorbii din suc cu orice risc şi mă grăbii să fiu printre primii la toaletă care crea deja probleme. Încuietoarea uşii era foarte modernă. Trebuia să citeşti instrucţiunile ca să poţi deschide, iar instrucţiunile nu erau uşor de găsit. Mai cu intuiţia, mai cu ajutorul celui de dinaintea mea, reuşii să intru în cele din urmă.

Revenii la locul meu ţanţoş, de parcă lucram la Tarom. În fine, sucurile erau într-adevăr ca perfuziile,  simţindu-mă înviorat doar cât stăteam jos. Cum mă ridicam brusc, cum vedeam roşu în faţa ochilor şi  ăsta nu era semn bun. Mă gândisem la bietul socru-meu,  cât o fi suferit în primele trei luni de emigrare, care au fost si ultimele din viată,  ajungând la concluzia că  primele trei luni sunt cele mai grele. Închisei ochii, dar nu adormii. Nu pentru că nu aş fi dorit! Cred că era o combinaţie de foame, laşitate şi nebunie. 

Timpul trecea şi trecea în avantajul nostru, pentru că începuse să miroase a mâncare caldă, determinându-mă să deschid ochii. Stewardesele împingeau de cărucioare de ziceai că urcau dealul. Lume turbată după mâncare nu mai văzusem de pe vremea când se dădea salam pe buletin. Toţi vorbeau în cor ca la birt. Uitaseră de filmul din tavan, de dormit, sau de privitul la oceanul care nu se mai termina. Primii aburi de mâncare făcură ca trupa de sârbi să se exprime ca în greceşte: „Epaaa”!!! Nu ştiu nici astăzi ce înseamnă, dar cred că este sinonimul scâncetului unui bebeluş la vederea biberonului. Şi pe mine ce-i drept, mirosul apetisant de mâncare mă făcuse să uit de duşmani. Urmăream în paralel atât tăvile de plastic pline cu nimicuri, cât şi feţele sârbilor. Cutiile cu bere pocneau, norocul dat în treisprezece limbi străine înfrăţea pasagerii, doi bebeluşi care dormiseră profund începuseră să ţipe speriaţi de hărmălaia creată, iar sârbii sorbeau  bere, râgâiau şi strigând: „Epaaa”! Stewardesele speriate se opriseră la jumătatea avionului, neştiind ce trebuie făcut

Ei bine, sârbii noştri, pentru că acum aş putea să îi numesc aşa, începuseră ,,Crăciunul prematur”. Primul rând de bere, sorbit pe stomacul golit cu trei zile mai înainte, le produsese un şoc mintal, ca la militarii în termen când se văd afară în stradă. Băieţii noştri uitaseră unde sunt şi unde merg. Cumpăraseră din start  multă bere şi se puseseră întâi pe chefuit, în timp ce unul începuse să sughită, semn că alcoolul i se suise la cap.  Pasagerii din jur se panicară, cei doi bebeluşi îşi ascuţiră ţipetele, iar stewardesele chemară stewardul, care calmă spiritele.

Somnul profund după masa de ,,Crăciun”  fu ca o ţigară bună după cafea. Dejunul oferit de Iberia ne umpluse maţul şi ne adormise pe loc. Dormisem  profund şi mult, pe săturate, trezindu-mă după şase ore, mult mai optimist si cu o dorinţă regenerată de aventură.

Privii pe geam afară şi zării coasta Americii de Sud, care era aşa cum o ştiam eu din atlas. De la înălţime, putui vedea curba pronunţată a continentului ce mergea către Panama, iar imaginaţia mea lacomă mă duse către canalul cu acelaşi nume. Avionul cobora încet, reducându-mi perspectiva peisajului, iar emoţia că dintr-o întâmplare nefericită reuşeam să văd continentul sud-american mă făcu să mă simt un Columb al familiei.                             

Venezuela nu este o ţară la îndemâna oricui şi să fii la o palmă de Ecuator e un lucru incredibil,  îmi spusei,  găsind astfel sensul acestei aventuri ce abia începuse.

            Ritualul aterizării, care se asemăna cu al decolării,  mă obligă la o repetiţie a gesturilor şi, cu centura bine strânsă,  priveam  cu un ochi peisajul de-afară, iar cu celălalt ceasul de la mână, încercând să ghicesc ce fac acum cei de acasă. Ideea că, în urma lungii călătorii, ne despărţeau şapte fusuri orare, mă fascina şi mă făcea să mă întreb dacă cei din ţară dorm sau nu. 

Roţile avionului scârţâiră pe betonul încins de soarele tropical, iar palmele  noastre aplaudară ca la un concert de rock. Privind afară pe geam palmierii naturali care se încovoiau de la  briza oceanului, gândii recunoscător  la puterea divină care crease oamenii deştepţi, pământul şi apa, aerul ce ne ţinuse ca o pernă, mulţumit că totul se terminase cu bine.

Eram în Caracas, Venezuela.

(va urma)