Cofetaria "Royal Oak" era aproape goala, deoarece ora era destul de inaintata si in plus vantul rece si aspru al toamnei canadiene gonise oamenii pe la casele lor. Iesisem de la Studioul de Radio al Universitatii unde realizasem impreuna cu cativa colegi emisiunea in limba Romana, iar tanarul care ma asteptase ma invita in cofetaria din apropiere si dupa ce comanda doua cafele incepu sa-mi povesteasca un impresionant "love story", in speranta ca subiectul ma va interesa si se va transforma intr-un editorial radiofonic sau intr-un articol la unul din ziarele la care colaboram. Au trecut cativa ani de atunci, am facut o pauza in activitatea publicistica datorita unei dificile interventii chirurgicale in care viata mea a fost in cumpana si printr-o asociere de imagini si idei mi-am amintit intr-una din aceste zile frumoasa poveste de dragoste care a unit doua inimi tinere, deosebit de sensibile.

– Pe Simona, a inceput el, nu am cunoscut-o intr-un cadru romantic precum in filmele din Hollywood in care se deruleaza marile povesti de dragoste cu "happy end".

– Dar unde ai cunoscut-o, il intrebai eu.

– Intr-un ascensor.

– Intr-un ascensor? facui eu mirat.

– Da, intr-un ascensor. Fusesem in vizita la un coleg de facultate impreuna cu care pregateam examenul de graduare. Cand am intrat in lift sa cobor, am vazut o fata tanara intr-unul din scaunele acelea rulante care functioneaza cu un motoras actionat de o baterie electrica. M-au frapat frumusetea ei deosebita si ochii mari, negri si luminosi. Eram numai noi doi in cabina liftului. Cand am ajuns la parter am tinut usa ascensorului deschisa pana ce caruciorul ei a iesit afara. Mi-a multumit in engleza, apoi m-a intrebat daca locuiesc in blocul acela deoarece nu ma mai vazuse pana atunci.

– Am fost intr-o vizita la un coleg de facultate, i-am raspuns eu deschizand larg usa de la intrare.

– Ai un accent care mi se pare familiar, imi spuse ea. Ce nationalitate ai?

– Sunt roman, i-am raspuns.

– Iar eu sunt italianca, de aceia mi s-a parut accentul tau cunoscut. Ne-am despartit apoi, eu fugind sa prind autobuzul care oprise in fata blocului , dupa ce ne-am privit cateva clipe care mi s-au parut lungi cat o vesnicie. Cateva zile dupa aceea m-au urmarit ochii ei in care plutea o umbra de tristete si gandurile mele s-au intors cateva zile cu obstinatie spre imaginea ei.

- Ai mai intalnit-o?

- Am mai trecut pe la colegul meu de cateva ori dar nu am mai inalnit-o. La intrebarea daca o cunoaste, el mi-a spus ca este o fata retrasa, care locuieste impreuna cu sora si cumnatul ei si nu prea au de aface cu vecinii din bloc.

- V-ati mai vazut totusi, nu?

- Cea de a doua intalnire a fost tot la fel de prozaica. Trecand intr-o zi prin Billing Bridge, dupa aproape doua luni de la prima intalnire, am intrat in "mall"-ul din apropiere sa caut o cofetarie pentru a bea o cafea. La o masa mai retrasa, in acelasi "chaise roulant" al ei, fata cu ochi luminosi si tristi parea ca viseaza in fata unei cesti cu capucino. M-am apropiat de ea si cand mi-a intalnit privirile s-a inseninat la fata.

- "Hai !", ma saluta ea in limbajul celor de aici, ai fost la colegul tau?

- Pregatirea noastra in comun a luat sfarsit deoarece am terminat amandoi cu bine examenele si acum avem in buzunar diplomele de "Baccalaureate in Science".

- "Congratulations", spuse ea si ce intentii aveti acum ca tineri ingineri?

- Eu am gasit doua joburi, unul la Toronto si altul la Montreal si in primavara va trebui sa aleg unul din doua.

 - Spre care oras te trage inima, ma intreba ea, parand ca ar dori sa mai adauge ceva dar se opri fara sa mai continue.

- Cred ca am sa merg la Montreal. Ma simt mai in largul meu acolo, deoarece ne asemanam din multe puncte de vedere cu locuitorii din Quebec. Apoi, noi romanii avem traditia culturii si educatiei franceze si desi la ora actuala engleza tinde sa cucereasca lumea intreaga, eu nu pot uita ca parintii mei au fost amandoi profesori de franceza in tara, limba pe care am auzit-o in casa inca din copilarie. Pana la Revolutie parintii mei au predat la o scoala din Maroc in urma contractului incheiat intre autoritatile din Romania si Regatul Marocan. Dupa Revolutie ei nu s-au mai intors in tara si m-au adus si pe mine aici.

- Ti-a spus fata din ce cauza era imobilizata in scaunul rulant?, l-am intrebat eu.

- Trebuie sa stiti, continua el, ca dupa intalnirea de la cofetarie m-am intalnit cu Simona de doua-trei ori pe saptamana. Intr-una din zile mi-a povestit cum a suferit un accident la ski, lovindu-se cu spatele de un copac la o incercare de a stopa, lovitura care i-a cauzat leziunea a doua discuri intervertebrale din regiuea lombara. I s-a aplicat un bandaj gipsat si un corset pe care a trebui t sa le poarte pana cand radiografia a aratat ca este vindecata.

- Inseamna ca este recuperabila si isi va reveni la normal?

- I s-a scos corsetul de doua saptamani si acum merge aproape normal, sprijinindu-se insa de bratul surorii ei sau de al meu. Vreau sa va spun ca duminica viitoare vom pleca la Montreal unde ne vom logodi in Catedrala "Notre Dame".

- Ma bucur atat pentru Simona, cat si pentru D-ta, care, inainte de a sti daca fata are sanse de vindecare ai simtit ca iti este pedestinata si nu ai tinut cont de infirmitatea ei. Acest lucru tradeaza generozitate si noblete sufleteasca. Va felicit pe amandoi si nu-mi ramane decat sa va urez multa fericire in noua viata pe care o veti incepe in curand, sperand ca vei pastra in agenda D-tale numarul meu de telefon pentrua ma invita la botezul primului copil.

- Nu pot uita interesantele Dvs editoriale de la Radio, pe care, impreuna cu muzica lui Razvan Dragomir le ascultam cu regularitate in apartamentul meu pe care il imparteam cu un student chinez.

- Nu-ti pare rau ca te desparti de orasul in care ai petrecut frumosii ani ai studentiei?

- Dragostea pentru Simona ma va ajuta sa trec peste aceste momente dificile ale despartirii, raspunse el strangandu-mi mana si urandu-mi la randul lui multa sanatate. In timp ce ma indreptam spre statia de autobuz din strada Rideau, ma gandeam cat de interesante sunt drumurile destinului. Exista in viata noastra unele intamplari care par a fi determinate de jocul hazardului, de actiunea unor factori imprevizibili, sau de anumite situatii conjuncturale, ca o rezultanta a concursurilor de imprejurari. In realitate insa ele sunt opera destinului implacabil care dirijeaza toate actiunile noastre, conducandu-le spre un final dinainte stabilit.

Aceasta frumoasa poveste de iubire, care a stat inchisa un timp in sertarul amintirilor mele, este o dovada de netagaduit a faptului ca intotdeauna pasii nostri ne duc spre locul unde va avea loc intalnirea cu cel care ne-a fost predestinat.