- Viorel, ne cunoaştem de-o vreme, aşa că cu acordul tău voi elimina din spaţiul acestui dialog formulele de politeţe, care intre noi fie vorba nu cad prea bine. De acord ?

- Sunt întru totul de acord. Cineva drag mie definea odată politeţea ca fiind „distanţa pe care o păstrează doi arici pentru a nu se înţepa”. 

- Eşti unul dintre tinerii de perspectivă ai Sătmarului, după gradul de pregătire şi al preocupărilor tale. Cu toate că un proverb spune; “ nimeni nu e profet la el acasă”, cine ştie poate în urma acestui dialog „lumea bună” a Sătmarului (mă refer la oamenii care pot decide în urbe) o să te ia (sau poate te-au luat şi eu nu ştiu) în portofoliu de cadre.  Eşti de acord să-mi punctezi câteva repere ale biografiei tale?

- Îmi place să mă consider, şi simt că sunt tânăr. În 1989 aveam însă 20 de ani. Şi crede-mă că eram lucid la acel moment, astfel se explică dezamăgirea ce am trăit-o după destrămarea iluziilor din acel însângerat Decembrie. Mă gândesc acum că am avut o viaţă plină; am fost muncitor la „Unio”, am lucrat în asistenţa socială, de o perioadă sunt angajat la Biblioteca Judeţeană. Am avut bucuria să cunosc oameni extraordinari în medii diverse. Din fragedă copilărie am avut nedespărţite prietene, cărţile. Când citesc o pagină frumoasă simt nevoia să o fac cunoscută cât mai multor oameni. Am o familie frumoasă, jumătatea vieţii mele fiindu-mi un real sprijin, doi copilaşi pe care vreau să-i cresc aşa cum se cuvine.

3. Ce oameni de prestigiu ţi-au influenţat în mod decisiv activitatea ?

Am avut prilejul de a cunoaşte oameni deosebiţi. Deosebire dată în primul rând de suferinţele de care au avut parte. Mă refer aici la reprezentanţii unei „generaţii mucenicite”, cum îi numea cineva pe cei care au îndurat calvarul temniţelor comuniste. În ceea ce priveşte activitatea de cercetare, voi fi veşnic recunoscător domnului profesor, dr. Gelu Neamţu, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca, îndrumătorul meu. 

-  În ce măsură l-ai cunoscut pe regretatul Corneliu Balla ?

- Corneliu Balla... L-am cunoscut îndestul ca să regret faptul că a lăsat atâtea proiecte în stadiul de manuscris, „începute”. Avea un suflet neverosimil de tânăr, exulta de fiecare dată când avea ocazia să vadă o faptă bună, un cuvânt bine scris, bine rostit; când întrezărea un intelectual de viitor cred că poposea şi prin al nouălea cer. Trupul lui nu a mai avut răbdare şi putere să-i urmeze tinerescul şi neobositu-i suflet. Afirma chiar el că poezia este autentică doar atunci când intră în consonanţă cu rugăciunea. Privindu-i retrospectiv viaţa, afirm că un intelectual român este autentic doar atunci când are o trăire creştină pe măsură.  

- Pe lângă activitatea de zi cu zi la Biblioteca Judeţeană Satu Mare, cercetezi un domeniu mai puţin cunoscut dar cu bogate surse de informare; istoria ecleziastică a acestui ţinut. Cum ai ajuns în sfera aceasta de cercetare ?

- Istoria ecleziastică a acestui ţinut, în perioada istorică pe care o cercetez eu, adică modernitatea, se confundă de fapt cu istoria românilor. Cine alţii erau conducătorii comunităţilor locale româneşti decât preoţii? Învăţătorii aşijderea aparţineau până la începutul secolului XX tot de biserică, învăţământul fiind confesional, greco-catolic pentru românii sătmăreni. Teza mea de doctorat este dedicată personalităţii unui cărturar paşoptist care a trăit un sfert de veac pe plaiurile Sătmarului, preotul Moise Sora Noac. Mergând pe urmele acestui fascinant dar puţin cunoscut personaj, am descoperit un adevărat izvor de informaţii referitoare la istoria modernă a românilor sătmăreni. Astfel că de o bună perioadă de timp sunt cantonat în istoria veacului al XIX-lea. 

- Ce simţi în momentul în care stai asupra acelor pagini îngălbenite de vreme ? dar în momentul finalizării unui studiu ?

- De multe ori, aplecat asupra paginilor colbuite simt că mă întorc aievea în timp, găsind: multă suferinţă, dar şi bucurii imense. Gândeşte-te că eu cercetez o epocă istorică relativ scurtă, dar foarte încărcată de evenimente. Reperele ar fi, pentru Sătmarul acelor vremi, pătrunderea cuvântului scris românesc (întâi cu caractere chirilice) şi cea mai de seamă zi din întregul calendar al naţiunii române, adică 1 Decembrie 1918. Satisfacţia e imensă când, la un studiu pe care îl consideri finalizat mai găseşti o informaţie. 

-  Te-ai gândit ca în urma acestor cercetări să scrii o carte, dar din anumite motive n-ai scris-o ?

- La început nu m-am gândit la aşa un proiect măreţ. Cartea se scrie însă cu fiecare oră de cercetare, cu documentele sau lucrările citite. Vastitatea informaţiilor mă copleşeşte uneori. Pe de-o parte; pe de altă parte însă, încet-încet se structurează chiar mai multe titluri. Dacă Dumnezeu îmi va îngădui, vor veni şi strângerile laolaltă ale informaţiilor adunate. 

-  Ca funcţionar al Bibliotecii Judeţene Satu Mare, eşti mereu în contact cu publicul cititor, trăim vremuri în care după părerea mea se scrie mai mult decât se citeşte. Ce zici ? ai putea să-mi dai o “reţetă” pentru echilibrarea acestui paradox?

- Şi eu am îmbrăţişat multă vreme prima parte a afirmaţiei tale. De aici şi reţinerea mea în a grăbi drumul manuscrisului către tipar. În timp însă, răsucind pe toate faţetele problema, mi-am pus, şi-ţi pun şi ţie întrebarea: dacă nu s-ar scrie atât de mult, eşti convins că, neîndoielnic, s-ar citi mai mult? „Reţetă” pentru echilibrare nu cred că există. Sunt convins însă că după rătăcirea întreţinută de diferitele forme de pierdere a timpului, cartea va ieşi învingătoare în războiul cu celelalte surse mediatice. Cred în victoria Galaxiei Gutenberg. 

- Să ne întoarcem pentru un moment în sfera procupărilor tale.  Crezi că are tânărul istoric Viorel Câmpean posibilitatea de a cerceta “liber” documentele prăfuite ale arhivelor ?

- Sistemul îl cunoşti şi tu prea bine. Dura lex, sed lex, are valabilitate şi în cazul cercetării. Deschiderea va interveni şi aici, sunt sigur, dealtfel deja s-au făcut paşi înainte. Este reconfortant când un funcţionar corect, pasionat de munca sa, îţi creează cele mai bune condiţii pentru cercetare. Trist este însă când ai parte de un tratament contrariu. Şi când ai parcurs zeci sau chiar sute de kilometri, şi eşti tratat cu indiferenţă şi sfidare, e cumplit. Dar, ca „reţetă” şi pentru alţi cercetători, aceste dezamăgiri nu trebuie să ne dezarmeze. Dimpotrivă! 

- Crezi că omul simplu de pe stradă e preocupat să afle adevărul din perioada regimului totalitar şi nu numai ?

- Omul simplu de pe stradă e preocupat de asigurarea unui trai cât mai bun pentru familia sa. Şi totuşi, într-o bună zi, unii oameni simpli de pe stradă ajung să caute adevărul, inclusiv cel din perioada regimului totalitar. 

- Când şi în ce măsură îl v-a afla ?

- Important este să te afli pe drumul căutării adevărului. 

-  O parte din publicul cititor al presei locale află din când în când rezultatele cercetării tale prin acele articole apărute în “Informaţia de Duminică”. În ce măsură ai libertatea de a te exprima în scris ? spun asta că mai sunt încă jurnalişti în ţara asta care se lasă manipulaţi de unii lideri politici ?

- Libertatea de a scrie îmi este mărginită doar de spaţiul tipografic. „Informaţia de Duminică” este, într-adevăr, un loc de decantare a unor informaţii aflate în urma cercetărilor mele. Dacă vrei, paginile publicaţiei acesteia ţin locul cărţii, deocamdată. Regret doar faptul, datorat aceleiaşi lipse de spaţiu, că nu pot publica originea tuturor surselor din care mă inspir.

Ziaristica a fost împărţită de către scriitorul Valeriu Anania (mitropolitul Bartolomeu) în două: tip „muscă” şi tip „albină”. Politicul este interesat doar de resortul „muscă”. Spre norocul meu, acel segment ziaristic mi-este total indiferent, neavând tangenţă defel. 

-  Am intrat într-o Europă Unită, crezi că cercetarea va fi apreciată aşa cum se cuvine ?

- Sunt mai degrabă sceptic în această privinţă. Cu siguranţă însă că şi cercetării istorice i se vor oferi mai multe oportunităţi decât până la momentul de care aminteai. 

- Majoritatea tinerilor  de vârsta îşi iau “lumea-n cap” pentru un trai mai bun. Ce te-a făcut să nu faci la fel ca ei ?

- Tentaţia mi-a dat şi mie târcoale. Mulţumesc ispitei aceleia. Astfel am aflat cât de puternice şi adânci rădăcini am înfipte în pământul acesta nordic românesc. A mai fost şi tentaţia de a ajunge în Bucureşti, oraş drag inimii mele. Sunt prea multe însă de făcut aici pe „litoralul etnic românesc”. Trai mai bun înseamnă pentru mine mai ales un necesar confort spiritual. Acesta nu-l pot avea decât la izvoarele devenirii mele. 

-  Rămas “acasă” ce proiecte ai ?

- Dacă aş spune că vreau să sfinţesc locurile acestea aş păcătui, folosind vorbe prea mari. De aceea mă limitez să afirm că încerc să fiu de folos celor de lângă mine, descoperind crâmpeie din trecutul Sătmarului. 

-  Pe când o carte ?

- Aluatul e pus la dospit. Când le va veni vremea, probabil că vor vedea lumina tiparului şi cărţile. 

-  Cum vezi fenomenul cultural  actual, şi ce crezi că ar trebui să se facă pentru a se îmbunătăţi ?

- Fenomenul cultural actual este o oglindă fidelă a comunităţii. Dacă spuneam societate era greşit, deoarece sunt diferenţe evidente între judeţe vecine. Să luăm, cu totul la întâmplare, judeţele Satu Mare şi Maramureş. Nu ştiu în ce măsură cunosc cititorii noştri pulsul fenomenului cultural din cele două judeţe, cu tot ce implică acest lucru, tu însă eşti complet edificat. Soluţia este una singură. Factori de decizie să ajungă, nu neapărat oameni de cultură, dar cu necesitate iubitori de cultură! 

- Tot mai mulţi tineri cochetează cu spaţiul virtual. Să fie oare mai multă libertate de exprimare în acest spaţiu sau teama de a înfrunta direct “rechinii” care au pus stăpânire peste tot ?

- Probabil că fiecare din cele două îndemnuri precizate de tine sunt reale. Nu ştiu proporţia lor. Dar, trebuie puse în balanţă şi alte motive care intervin, mă gândesc la modă, sau cum i-o fi spunând mai „cool” astăzi. Cert este că un tânăr cu lecturi fundamentale nu se va rătăci, decât eventual temporar, în spaţiul virtual. Pentru ceilalţi va fi mai greu... 

- Crezi în fenomenul de generaţie ?

- Am fost fascinat din pruncie de extraordinara generaţie interbelică românească. Cercetez asiduu şi rămân uimit de izbânzile culturale şi politice ale paşoptiştilor. Aminteam la început de „generaţia mucenicită” în închisori. Pus în faţa acestor realităţi, cred cu tărie în ideea de generaţie. Mai mult decât atât, aştept cu nerăbdare apariţia pe scena culturală românească a unei generaţii izbăvitoare. 

-  Ai dorit să-ţi pun o întrebare anume şi nu ţi-am pus-o ?

- Oricum nu am răspuns de multă vreme la atâtea întrebări! 

- Îţi mulţumesc.