Le-a fost foarte greu biografilor Autorului să pună cap la cap cele două părţi ale acestei poveşti: partea despre Reta de dinainte, şi partea despre Reta de după momentul trecerii prin faţa ferestrelor aatelierului sculptorului. Era ca volumul doi al unui roman pe care un scriitor îl  publica după 5, sau 10 ani de la apariţia primului volum: niciun cititor nu-şi mai aminteşte ce s-a întâmplat în primul volum, şi cum s-a terminat... Singurii care ar fi putut eventual să lămurească lucrurile erau Reta şi sculptorul.

            Dar, pentru Reta, blocul de marmură, şi chinurile acelei faceri, de altfel plăcute, rămăseseră necunoscute. Cum necunoscute îi erau acum majoritatea lucrurilor petrecute înainte. Tot ce-şi mai amintea – şi asta, vag –, erau un film rusesc, de desene animate, „Crăiasa zăpezilor”, în care ea înfrunta gheţurile nordului pentru a-l salva pe Haralambie, lipsit de ciocolată, căzut prizonier unei regine haine, care îl ţinea închis într-un castel de gheaţă fără teren de fotbal, şi care-i mai şi turnase în inimioară un cornet de îngheţată. Şi îşi mai amintea primul 10, luat la cele cinci pagini de beţişoare, când îi făcuse cu sâc lui Stoichiţoiu Petre, care credea că numai el putea lua nota asta. A, mai era şi filmul acela cu o actriţă blondă, parcă Marlyn Monroe o chema, care-şi plimba pe ecran, în alb şi negru, timp de aproape două ore, o pereche de sâni frumoşi, mari, care dădeau pe-afară dintr-un sutien ascuţit, cum se purta pe atunci. Ei bine, nu la sânii ei pofteau bărbaţii din film, ci la unii de câlţi, pe care Tony Curtis şi-i îndesase sub o rochie şleampătă, ca să scape de bandiţi!  Dar ăia – bărbaţii, nu bandiţii, că şi bandiţii erau pe fir – nu, şi nu, dădeau să-i pipăie ţâţele alea, îl înghesuiau pe bietul Tony. Până când el n-a mai răbdat şi le-a zis, exasperat: „Lăsaţi-mă în pace, sunt femeie!”. Crezi că l-au lăsat? Ţi-ai găsit! I-au zis: „Ce conteză, nimeni nu-i perfect!”; şi au continuat asaltul la câlţi. Asta i-a plăcut teribil, i-o zicea des şi lui Ciocolată: „Nimeni nu-i perfect!” Dar alte amintiri de dinainte, despre cum arăta ea, despre cum râdeau colegii când o vedeau aşa, scobitoare, despre tratamentele de creştere, toate acestea dispăruseră pe veci din memoria Retei. Era mulţumită cu şi cu prezentul, şi cu viitorul pe care îl avea acum în faţă, când şi-l privea în baie, în oglindă, care îi dădea deplină încredere în forţele ei. Cui îi mai păsa de trecut?

            Pe de altă parte, după ce-i făcuse vânt prin geamul atelierului, sculptorului i-ar fi fost imposibil să afle ce i se întâmplase perfecţiunii pe care o eliberase din blocul de marmură. De fapt asta şi dorise: să nu ştie nimic din tot ce avea să i se întâmple trupului acela minunat.

            Cioplea la un bust al Tovarăşului, cu ochii la un portret al modelului, din tinereţe, atent să-i facă urechile cât mai sus, şi cât mai mici, ca să nu audă toate vocile nemulţumite venind de jos, când primi vizita unui secretar de la UAP, însoţit de doi tipi în haine lungi, de piele negră, care nu păreau deloc artişti plastici.

– Bună-ziua, domnule Vasiliade. Domnii sunt de la Controlul Financiar al Uniunii – îi prezentă secretarul.

– Bună-ziua. O vodcă, ceva?

            – Aţi primit, uite semnătura dvs. pe actul de livrare, un bloc de marmură albă de dimensiuni 1x1x2 m pe care trebuia să-l transformaţi într-un muncitor care dă tare cu ciocanul în Monumentul constructorilor. Unde-i blocul de marmură, că monumentul l-aţi livrat fără muncitor, fără ciocan?

            – Domnilor, fiţi bineveniţi în umilul meu loc de creaţie. A propos, tov. secretar, poate mă puneţi şi pe mine pe listă mai sus, să-mi dea un spaţiu mai mare. Că sculptez statuile ecvestre culcate, nu încap în picioare; vedeţi ce jos e tavanul? Cât despre blocul ăla de marmură, îmi amintesc că l-am primit, că era dimineaţa, şi eram treaz, dar spre seară, ia-l de unde nu-i! Domnilor, cu dăltuitul, şlefuitul şi periatul stau foarte bine. Dar cu memoria, cu memoria sunt la pământ, domnilor! Toţi mă consideră cel mai bun sculptor în viaţă când e vorba de ochi. Cei mai expresivi ochi din sculptura românească! Din toate timpurile! Domnii dacă vor, şi vin cu marmura dumnealor...

            Domnii aveau ochii cam încruntaţi. Unul, cel care părea şeful, acolo la ei, la CFI, îl cam repezi:

            – Tov. sculptorule, spune unde-i blocul. Dacă l-ai stricat, l-ai crăpat din greşeală, la noi e înţelegere. L-ai spart, l-ai spart. Da’ să ştim noi că e undeva, aici, în curtea matale, pe aleea nu ştiu care la Cimitirul Eternitatea... Trebuie să fie undeva. Că uite, sunt unii ca noi care are boala asta, să ştie tot. Să ştie unde e fiecare lucruşor. Ia zi repede, pe cine ai sculptat, de ce îl ascunzi?

            – Domnule inspector financiar, păi dacă eu nu-mi amintesc câte votci am băut aseară, vrei dumneata să-mi amintesc unde am pus o bucăţică de marmură?

            – Mai precis un bloc de 4 tone – interveni inspectorul adjunct. Poate l-aţi pus în vreun sertar, poate în albumul cu poze...

            – Dacă nu mă credeţi, căutaţi vă rog prin sertare, prin albume, peste tot. Eu cred că dvs. nu înţelegeţi că, în afară de momentele când îi sculptează pe Tovarăşi, unde nu încape prea multă imaginaţie, artistul rătăceşte liber cu mintea, se lasă pradă inspiraţiei, se lasă sedus de muză... Într-un cuvânt, habar nu are pe ce lume trăieşte. Crezi că ştiu cât mi-aţi trimis ieri, prin mandat poştal? – îl luă sculptorul, ca martor, pe secretarul UAP. Uite să vă spun una de n-o să mă credeţi: dădeam de o oră, cu ciocanul, când, într-o străfulgerare, îmi dau seama că dădeam în model – o studentă –, şi nu în cracii statuii... Dacă v-aş spune că am sculptat din blocul ăla nenorocit – care nu vă iese la evidenţa contabilă – o zeiţă atât de mişto că nu m-am putut stăpâni şi am regulat-o? Că după aia i-am făcut vânt prin fereastră – şi sculptorul indică fereastra dinspre stradă – să se ducă în lume? Că, dacă rămânea aici, nu mai puteam sculpta cât lumea; aş fi belit ochii la ea tot timpul, m-ar fi epuizat. Ca artist, vreau să spun. Mă-nţelegeţi, nu? Aş fi fost terminat. Aţi crede povestea asta?

            Inspectorii în haine de piele dădură din cap, a neîncredere. Secretarul UAP râse, ca de o poantă bună.

            – Domnu’ Vasiliade, nu cumva ai şi talent de scriitor? E tare bună povestea matale, dar noi pentru blocul de marmură v-am deranjat...

            – A fost – nu neg –, dar nu mai e. Nu mai e! Legaţi-mă, tăiaţi-mă, dar atâta ştiu! Şi, tov. secretar ştie, eu nu mă ţin de prostii. Sculptez numai busturi şi portrete devotate, pentru cei care vor stârni regrete eterne.

            Cei trei au făcut un tur al atelierului, au controlat vasul de la W.C., au verificat soliditatea duşumelei, au luat probe de resturi, de aşchii de piatră, de marmură, şi dându-şi seama că de la sculptor nu vor scoate nimic, l-au lăsat să şlefuiască în continuare urechile Tovarăşului. Ancheta a continuat vreo trei luni, cu răscolirea tuturor atelierelor de monumente funerare, a cimitirelor, a depozitelor, şi cu două convocări  ale sculptorului la sediul central al CFI-ului de pe Rahova. De fiecare dată sculptorul le spunea adevărul: n-avea nicio idee despre ceea ce se mai întâmplase cu blocul de marmură. Negăsindu-se nimic, nici urmă de blocul de marmură cu pricina, ancheta fu închisă. În fond, Monumentul constructorilor – cu o macara uriaşă, şi un macaragiu cu privirea scrutătoare, atent la bena de beton pe care o căra spre creştetul unui turn de aburi, de termocentrală – arăta bine şi aşa, fără muncitorul acela cu ciocanul în mână, care aştepta, la cota 100, să înfigă pe turn steagul tricolor.

            Dar tocmai ancheta aceasta, documentată în arhivele CFI, le-a dat biografilor Autorului posibilitatea de a pune lucrurile cap la cap. Comparând data la care la clasa a IX-a D de la Liceul Economic nr. 3 fusese predată, la ora de Geografie economică, lecţia despre industria textilă din România, cu data vizitei celor trei la atelierul sculptorului, biografii constatară doar o diferenţă de câteva zile. Bănuiala lor fu confirmată de bonurile de casă de la Alimentara de lângă atelier, care arătau că două zile la rând, începând cu data predării lecţiei despre industria textilă, Alimentara respectivă nu vânduse nicio sticlă de vodcă Stalichnaia. Erau tocmai cele două zile pe care sculptorul le dormise la rând. El, el care cumpăra zilnic, de la Alimetara aceea, o sticlă de vodcă, din cele dosite de vânzătoare numai pentru sufleţelul lui.

            Concluzia îi înfioră pe biografi: Reta căpătase acel corp minunat, practic devenise alta, tocmai când blocul de marmură dispăruse din atelier şi din evidenţa contabilă a UAP. Nu-i spuseră nici sculptorului ce se întâmplase după, şi unde anume ajunsese creaţia lui. Nu-i spuseră nici Retei ce fusese ea înainte, de teamă că ancheta ar fi putut fi redeschisă şi CFI-ul ar fi putut să revendice marmura. Şi astfel, toată documentarea lor, în loc să lămurească povestea, ar fi subminat-o. O poveste atât de frumoasă! Păcat că Autorul n-avea s-o cunoască în întregime: l-ar fi putut inspira pentru o capodoperă. Dar chiar şi-aşa, partea pe care o cunoştea – şi avea să o cunoască şi mai bine – Autorul, era Reta de după. Biografii nu credeau că Reta dinainte, cea slabă şi fără sâni, l-ar fi inspirat cu ceva. Greu de crezut.

(va urma)