Vara aceasta calduroasa ma duce cu gandul la verile fierbinti de altadata, petrecute in timpul copilariei in satul meu natal.
Copil de taran fiind, mergeam tot timpul la muncile campului.Cand incepea sa se coaca graul, ne venea miros de paine noua. Atunci, Nea Nitu lu’Gige a lu’Oprea, vecinul nostru din camp, luand doua spice de grau in mainile batatorite de coada sapei, si, frecandu-le in podul palmei, iar, apoi, zdrobind boabele de grau cu dintii, zicea: » Gata, ba! E copt! E rost de paine noua! De maine incepem seceratul.»
Cu noaptea-n cap, urcam in car si plecam la locul unde ne astepta graul deja copt. Ne asezam, cand locul era prea prea lat, de-a latul lui, la cativa pasi unul de altul. Eu, ca stangaci, eram pus la marginea din stanga postatei.Ca sa nu ma lovesc in secera cu vecinul. Marimea postatei nu trebuia sa fie prea mare. Pentru ca, stand numai pe sale, oboseam prea tare, pana o terminam. Cand locul era ingust il luam in lung, pieptis. Mult mai greu. Ca nu stiam cand sa ne oprim, ca sa ne odihnim.
Imbracati usor, de vara, in camasa si izmene, si desculti printre tapligi, si rugi de mure, care ne zgariau pe maini si pe piciaore, cu secera in mana,  fripti de sete ca prigoriile, in liparul soarelui, gaseam totusi putere sa rezistam pana la pranz. Ni se albeau ochii, si ni se lungeau urechile de foame, uitandu-ne peste camp s-o vedem pe  maica venind cu mancare.
O oala cu ciorba de zarzavaturi proaspete, culese chiar din gradina noastra, iar alta cu lapte de capra, si mamaliga sau turta facuta in test, toate astea erau puse intr-un cos de nuiele. Cu el pus exact in varful capului pe un oblanic, menit sa asigure echilibrul si sa atenueze din greutatea cosului, o zaream pe maica abia venind. Repede, unul dintre noi trebuia sa ne ducem s-o ajutam. Nu va pot spune cu ce pofta mancam toti. Si ce buna era mancarea atunci!  Stand la umbra carului, daca nu gaseam umbra unui pom salbatic,crescut razlet, pe aproape,  in camp, mancam pe tacute. Si ne ostoiam setea band apa toti pe rand, cu economie, din ulciorul de pamant, cu tutur. Repede, ca nu era timp de stat.
Si treceam iar la treaba. Cat era ziulica de lunga, strangeam graul, spic cu spic. Nu se auzea decat fâs-fâs, glasul secerii si fosnetul spicului, care se apleca si se lasa taiat, fara nicio impotrivire. Linistea profunda a campului era usor intrerupta de cate un cantec. Care ne indemna si la treaba, dar si ne facea sa uitam de altele. Tatal meu era cunoscut si recunoscut de toti vecinii din camp atunci cand, din cand in cand, cu vocea sa frumoasa facea valea sa rasune…. Pe vale, tato, pe vale,/ C-a facut mazarea floare,/ Si fasolea pastaioare,/ De ce nu m-ai fi luand, Doamne!... I-auzi, mai! Timp in care noi, ceilalati, ascultand si inganand ceva in gand, continuam sa secearam. Cu grija apucam spicul in mana. Sa nu se scuture. Niciun spic, si niciun bob de grau nu trebuia sa ramana pe urma.Strangeam micile gramajoare (mânuni) de spice de grau pe care le puneam pe legaturi, si le legam in snopi. Snopii erau adunati in carstati de cate 13 snopi, sau mai multi.

Asa se termina o zi de secerat. Maica pleca mai devreme acasa. Tot pe picioare, cum venise. Ca sa faca ceva, de-ale gurii,pentru seara. Eram asa de obositi incat noi, copiii, adormeam in car.  Cateodata seara nu ne mai trebuia nici mancare, nici nimic. Si ne culcam si nespalati, si nemancati. Visand ca mancam paine noua. Si, a doua zi, o luam iar de la cap. Pana cand terminam seceratul.
Si la celelalte munci ale campului era greu. Dar nu ca la secerat.

Urma caratul graului.  Snopii de grau ii aruncam cu furca in carul pregatit cu loitre speciale pentru caratul graului, si dusi la aria de treierat. Unde ii asezam in stoguri, mai mari sau mai mici, potrivit cu suprafata cultivata si cu recolta din anul respectiv.Cand ne ajungea randul la arie, treieram si noi. Fiecare avea, in arie, locul lui precis : la aruncat snopii pe batoza, la caratul paielor pe targa, in spatele masinii, la saci etc.

La arie stateau reprezentantii Sfatului Popular, ai fiscului, activistul, si militianul satului.Nu pentru a forta pe oameni sa munceasca. Ci pentru a ne lua cota de grau ce se cuvenea statului.De cele mai multe ori, cota depasea productia. Si plecam acasa decat cu furca in spinare, oftand si blestemand, privind in sus: Vezi-i, Doamne! Si gandindu-ne la gustul painii noastre facute din spicul de grau copt, si galben ca aurul.

Ne lasau  totusi  sa luam cativa saci de zoana-un amestec de boabe de grau cu spice, paie si alte seminte de ierburi. Buna numai pentru pasari. Si paiele. Pe care le caram acasa si le puneam in sira, in gradina, acasa, ca hrana pentru boi pe timpul iernii. In anii cand ne ramanea totusi ceva grau, il macinam la moara din sat. Faina o facem asa cum ceream morarului: mai alba, sau mai putin alba. Sau mai oachesa, cum se spunea la tara.

Mancam rar paine. Numai de sarbatori. Cand fiecare familie, cat de saraca ar fi fost, daca n-avea se imprumuta de o sita de faina la neamuri, sau la vecini, pentru a face colaci. Ca sa imparta. Sa fie pentru sufletul celor disparuti. Asa aflam cum era gustul painii facute de rude, de vecini sau de altii, mai putin cunoscuti.

Cand maica facea paine, destul de rar pe atunci, lua din podul casei, unde tineam faina intr-o lada de lemn, o postava mica de faina.  Pe care o cernea odata sau de dua ori, prin sita de faina. Tarata rezultata o dadeam la porc. Apoi lua capisterea in care punea faina, mana cu mana, si o amesteca turnand apa cu cana de pamant. Punea si o mana de sare.  De griji, cateodata, uita, spre supararea tuturor,  sa puna sare. Cand coca ajungea la o anumita densitate, incepea framantatul. Dupa ce termina de framantat, acoperea capisterea cu un prosop curat si o lasa un anumit timp la dospit. Aceasta depinzand de felul in care era facuta: cu aluat sau cu drojdie, mai deasa sau mai afanata. Se incingea bine cuptorul . Cu surcele, cu cotoleni de porumb. Cu lemne iarna. Cand cuptorul era gata, se punea coca, in forma rotunda, pe carpator. Pe care se presara un pic de faina. Iar varase puneau si frunze de salcam. Ca sa nu se prinda. Asa se impingea usurel in cuptor, direct pe vatra. Se verifica din cand in cand starea ei de coacere. Nimic nu se cantarea, nimic nu se masura. Nici cu cantarul, nici cu ceasul, si nici cu termometrul. Dar rezutatul era formidabil.

Aceleasi ingredinete le foloseau toti atunci: apa de la fantana din curte sau de la colt de ulita, faina din graul nostru, si sare. In aceste lucruri comune, erau totusi si unele deosebiri. Apa din fantani, la tara, nu avea acelasi gust, faina avea diferite nuante de alb, de la oachesa pana la 3 nule. Sarea parca nu era la fel de sarata, iar framantatul si coptul diferea de la o persoana la alta, de la un cuptor la altul.

Partea comuna consta in aceea ca painea era facuta de mana, si in casa.De mana unei femei de la tara, ce punea cel mai important ingredient in facutul painii. O particica din sufletul ei.

Ati vazut o taranca cernand faina, sau framantand coca? I-ati vazut chipul luminat de flacarile focului ce incalzea cuptorul?  Cata frumusete in miscarile mainilor, cand batea ritmic sita, dedesubtul careia alergau nori de faina! Sau cand framanta painea, inghiontand-o parca. Dar cu blandete. Fata luminata de jarul care mai mocnea inca in cuptor, cuprinsa un pic de teama ca painea nu va iesi atat de buna cat si-ar fi dorit-o, se insenina atunci cand o scotea din cuptor. O batea cu palma, scuturand-o de unele depuneri, o mangaia cu privirea. Ii placea culoarea de pe coaja crocanta, si zambea multumita, fericita ca a mai trecut inca un examen.

Toate aceste ingredinte sufletesti,  se transmiteau in gustul painii. In gustul acelei paini care, pusa pe acelasi carpator si acoperita cu acelasi prosop curat,ca sa nu se incrudeze, cand era mai timpul era mai rece, imprastia un miros inconfundabil. Acel miros placut, de paine calda, napadea prin toate incaperile casei, se raspandea in curte , ajungand in casele vecinilor si chiar pe ulita, pana mai departe. Iti lasa gura apa! Cand se mai racea un pic, desi saraci si noi, ca si multi altii, maica rupea un colt din ea. Si ma trimitea sa-l dau de pomana altuia, mai sarac decat noi. Cum si noi, la randul nostru, primeam de la altii, mai avuti sau nu decat noi.

Astazi, citim pe etichete ce si cate ingrediente sunt in painea pe care o consumam zilnic. N-are niciun gust.
De ce?, ma intreb mereu.  De ce atata diferenta de gust intre painea noastra de casa, de atunci de la tara, si painea de acum?

 Pentru ca  painea de azi, cred eu, are gustul metalic al malaxoarelor, si gustul rece al cuptorului electric.
Gustul zecilor de ingrediente chimice, puse in compozitia painii, pentru a o umfla artificial, sau
pentru a o mentine, chipurile, in stare proaspata zile, si saptamani intregi. Niciun gust.

N-as da painea de atunci, facuta in casa, pe niciunul din cel 180 de feluri in care se lauda francezii ca o fac azi.

Painea era atunci, pentru noi, cei de la tara, un lucru sfant. Nu aveam voie sa o risipim, si nici sa aruncam vreo firimitura din ea. Cand erau totusi ceva firirmituri, le strangeam cu grija si le  aruncam la pasari.Nu la gunoi. Ca era scumpa.

Dar si mare pacat. Era « painea noastra cea de toate zilele », ce ne-o dadea, nu chiar in fiecare zi, Dumnezeu. Facuta cu multa truda.

De ce lumea de azi nu mai are acelasi respect, acelasi cult pentru paine, ca altadata?
Traim in alte timpuri, cu alte gusturi . In alta, dar nu inalta, civilizatie, cu o alta cultura a painii.
In alta, dar nu inalta, Credinta, cu alta, cu totul alta educatie.

                                                 Ion Cotoi, Massapequa, NY