Dar, dacă finalul unei cărţi era atât de important, ca un zar de fugă la table, sau ca ultimul tramvai care te mai putea scoate noaptea din Ferentari, oare prima pagină a unei cărţi nu era şi ea decisivă? Spre deosebire de fotbal, se gândea Autorul, unde nu se întâmplă mai nimic în primul minut de joc, prima pagină e cârligul, nada parfumată, apetisantă, întinsă de autor cititorului, pentru a-l face să cumpere cartea. Începutul unei cărţi era aşadar tot atât de important ca şi sfârşitul ei. Ca pilonii unui pod suspendat, fără de care podul nu s-ar fi putut ţine deasupra apelor, tulburate sau nu. Ca nişte extra-coperţi, care nu lăsau paginile cărţii să se risipească în bătaia vânturilor. Observase că, în multe cazuri, prima pagină, primele paragrafe, nu anunţau cu nimic ce va urma. Autorii filosofau asupra condiţiei umane, sau asupra epocii, sau asupra asupririi la care erau supuşi supuşii celui sus-pus, şi asta pe un ton neutru, fără să-şi dea în vileag intenţiile, fără să spună cine era cel despre care spuneau că se bărbiereşte pe primele rânduri, sau care trage la vâsle într-o barcă pe lacul Cişmigiu în primele 50 pagini. Abia pe urmă, după ce dădeai prima pagină, sau  primele 50 pagini, abia după aceea aflai cine era cel despre care scria autorul. Pe autor nu-l interesa dacă tu, ca şi cititor, navigai în ceaţă atâta timp, fără să ştii cine trage, de fapt, la vâsle. El nu va face aşa. Va spune clar, încă din primele rânduri, că Vasile Ionaşcu, sau Virgil Piuaru, sau cum îşi va numi el personajul, ieşise la pescuit, fără permis, dar cu dinamită, şi îi va da de înţeles cititorului că sfârşitul nu putea fi decât unul: barca va sări în aer în momentul aprinderii fitilului dinamitei. Surprizele le va presăra pe parcurs. Cerul fiind înnorat, luna plină nu luminează cele câteva mine rămase din timpul celui de-al doilea război mondial, pe care barca le atinge. Vasile, sau Virgil, scapă însă numai cu un cucui pe care îl capătă în momentul când, înjurând minele şi administraţia parcului şi lacului, se ridică în barcă tocmai când trece pe sub podul din mijlocul lacului. La lumina lanternei, pe care o freacă, alternativ, cum îşi freacă şi cucuiul, pescarul său vede un peşte şi două fete care îi fac semne prietenoase de pe mal. Fetele par dinamită, dar el are deja destulă în barcă. Chiar prea multă, dacă ar fi să socotească şi palinca primită de la văru-său din Zalău, împreună cu rugămintea de a-i ţine fata în gazdă până va intra la facultate. Adică vreo doi-trei ani, că dă la Medicină. Se ştie că somnul e cel mai liniştit peşte – va filosofa el, ca să nu se lase mai prejos faţă de autori ca Bujor Nedelcovici, sau Mihail Sadoveanu – dar tocmai în noaptea aceea, şi tocmai pe acel lac din parcul cu acelaşi nume, un somn nu avea somn, şi dând din coadă, pune în pericol de răsturnare barca, şi periclitează continuarea expediţiei nocturne şi desfăşurarea cărţii. Aici va interveni el, Autorul, re-echilibrând barca şi prinzând legătura de dinamită – care era pe punctul să zboare în apă – astfel ca sfârşitul cărţii, sau povestirii acestea pescăreşti, să fie cel dorit de el, adică explozia dinamitei în momentul când îşi aprinde o ţigară, şi nu sfârşitul la care împingea somnul acela leneş, băgându-şi coada. Sfârşitul va fi moralizator: aşa îl vedea el, astfel ca alţi pescari, citind cartea, să se înveţe minte să mai pescuiască ilegal, cu dinamită, pe lacul Cişmigiu, şi încă într-o noapte întunecată. Trebuia să se mai gândească dacă în explozie vor pieri şi somnul acela obraznic, şi peştele de pe mal, împreună cu fetele lui, zburând în aer ca două paraşute, sau vor dispărea numai pescarul Vasile, sau Virgil, fitilul, dinamita, barca, sticla de palincă şi podul care îi provocase pescarului cucuiul.

         Până în acel moment martori pasivi ai căutărilor Autorului, înţelegători faţă de concluziile lui privind modul în care se scrie o carte, biografii săi se burzuluiră. Somn în lacul Cişmigiu? Şi încă un somn mare, capabil să răstoarne o barcă? Cine o să înghită un somn ca ăsta? Hotărât lucru, Autorul acesta nici nu începuse bine să scrie şi avea nişte idei aiurea. Tot ce puteau spera ei, ca biografi şi critici ai operei sale, era o maturizare a tematicii scrierilor sale. O orientare spre teme majore, cum ar fi războiul, pacea, dragostea, divorţul, conflictul între generaţii, sau fotbalul. Pescuitul într-un lac în care până şi scăldatul era interzis, cu metode nepermise (dinamită), şi sub acoperirea întunericului, ca borfaşii, nu era deloc moralizator. Nici generaţiile tinere, nici cele mai vârstnice, nici măcar braconierii nu aveau nimic de învăţat din această istorisire. Altceva ar fi fost ca întâmplarea să aibă loc pe un lac uriaş, scăpat ca prin minune de la desecare, învolburat de furtună, cu un pescar care se luptă cu un somn uriaş, pescuit cu râmă regulamentară, cu o undiţă din băţ de alun. Lupta aceasta s-ar fi putut întinde pe sute de pagini, sfârşindu-se, evident, cu victoria forţelor binelui. Adică, pescarul respectiv, epuizat, după trei zile de luptă şi 13 ture de lac, va trage barca la mal şi va preda la cherhanaua statului somnul acela record, de 124,5 Kg, cu care se va poza şeful cherhanalei, şi pentru care el, pescarul, va primi steguleţul de fruntaş la pescuit pe săptămâna respectivă, o penalizare pentru stricăciunile produse bărcii, şi două absenţe nemotivate de la lucru.

         Pentru biografii Autorului, această posibilă carte a lui, poate chiar prima sa carte, era plină de originalitate. Lacul şi peştele adus întreg la mal erau noutăţi într-o literatură saturată de poveşti pescăreşti. Lacul, pentru că în lacuri nu trăiesc rechini. Şi, nefiind rechini, somnul e adus întreg la cherhana. Nu numai capul şi scheletul uriaş, singurele mărturii a luptei pe viaţă şi pe moarte dată de un bătrân pescar, într-o altă carte. E drept că bătrânul acela se luptase, zile întregi, şi cu peştele uriaş, şi cu o mare înfuriată de furtună. Dar furtuna era uşor de creat şi pe lac. Autorul putea să precizeze că lacul era bântuit de furtuna creată de inspecţia de la Ministerul Agriculturii şi Silviculturii venită să cerceteze diminuarea dramatică a fondului piscicol prin pescuitul ilegal, cu dinamită.

            Întrebarea era dacă o astfel de carte, plină de mesaje şi învăţăminte, ar fi putut lua Premiul Nobel pentru Literatură. Autorul nu se gândea la acest premiu, pentru că bănuia că se decerna numai autorilor străini. Nu îl câştigase nici un autor român. Întrebarea şi-o puneau, însă, biografii săi. Ei ştiau că, teoretic, şi un autor român poate primi Premiul Nobel. Cu o singură condiţie: să fie propus. Ori, aici se înpotmoleau, de fiecare dată, lucrurile. Era de-ajuns ca un autor să fie propus, pentru ca toţi ceilalţi să sară ca arşi: de ce el, şi nu eu? În câte acţiuni de culturalizare a satelor a fost el? De câte ori a luat cuvântul la Adunarea Scriitorilor pe sector, sau pe judeţ? Câte articole omagiale a scris în ianuarie? Dar articole mobilizatoare în perioada însămânţărilor de toamnă, sau a recoltării? Cum rămânea cu datoria respectivului la Fondul literar? Dar cu verişoara naşului său de cununie, plecată în Ungaria şi stabilită, nu pe malul Balatonului, ci pe malul lacului Erie? Dar cu nevastă-sa, care ştiau ei pe unde se dezbrăca, dar nu ştiau din ce pachete se îmbrăca, pentru că nu avea pe ea obişnuitele ţoale de doi bani aduse de vaporeni de prin super-market-uri? Autorii români ajunseseră să se roage să nu-i vină vreunuia ideea să-i propună la un astfel de premiu. În astfel de cazuri, editurile începeau să le refuze cărţile, revistele literare publicau critici tăioase la cărţile pe care le lăudaseră până atunci, erau tăiaţi sistematic de la deplasările în Uniunea Sovietică, sau la Rusciuc, şi primeau bilete la Neptun numai octombrie-aprilie.        

            Poate că mai puţin riscant decât Premiul Nobel pentru Literatură ar fi fost Premiul Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor din România. La o asemenea captură, somnul acela uriaş, pescuit cu mijloace perfect regulamentare şi cu abilitate, adus la ţărm şi predat statului cu acte în regulă, obţinerea acelui premiu n-ar fi întâmpinat nici o obiecţiune. Toate cele 112 referate necesare în acest caz ar fi primit – cu uşurinţă şi fără plocoanele obişnuite – avizele  necesare. Iar dacă, în mod cu totul întâmplător, cineva ar fi răspândit vorba că somnul din cartea Autorului era tocmai acel somn de moarte din care trebuie să se deştepte tot românul în cântecul acela care nu mai era interzis, atunci meritele Autorului  ar fi fost imediat recunoscute, el putându-se considera deja decorat cu ordinul Meritul Cultural, împreună cu ordinul Meritul Sportiv.

            Nici povestea dinastiei Hăţiş n-ar fi fost o idee rea, gândeau biografii Autorului. Conţinând, implicit, o contestare a legitimităţii dinastiei de Hohenzolern la tronul României, povestea aceasta ar fi avut mari şanse să treacă prin furcile nevăzute, dar ascuţite, ale cenzurii. Persiflarea lui Uscatu, nepot de ilegalist, ar fi putut fi atenuată de Autor la sfaturile absolut dezinteresate ale redactorului de carte, astfel încât să pară mai mult atitudinea răuvoitoare a unui aspirant la tron, adică a lui Ferdinand al III-lea, sau invidia celor care locuiau la bloc, faţă de cel care locuia în vilă, şi nu atitudinea Autorului. Tinerii pionieri, colegii Ferditreiului, plini de optimism, păreau gata întotdeauna să devină, la momentul oportun, noua clasa conducătoare a României, ceea ce trecea pe planul doi, invizibil cenzurii, ideea de restauraţie. Iar faptul că un copil de măturător la Piaţa 7 Noiembrie, fostă Domenii, putea să ajungă în fruntea României, nu afecta prea mult legitimitatea unui cizmar împins la putere de clasa lui muncitoare.

            Cele două poveşti, una pescărească, alta vânătorească, îi făceau pe biografii Autorului să ghicească în el un nou Turgheniev, un nou Sadoveanu. Poate că nu era deloc deplasat gândul Autorului de a se vedea cocoţat, într-o zi, chiar şi postum, în spaţiul liber de lângă autorul Mihail Sadoveanu. Biografii erau gata să pună şi ei umărul, sau umerii, pe care Autorul să se cocoaţe până acolo, în ramă, sub geam. Acolo unde alţi elevi, la vârsta lui, vor visa să ajungă autori, atrăgând atenţia altor generaţii de biografi gata să pună umărul la ridicarea lor pe scara literaturii române.

            Dar, revenind cu picioarele pe pământ, biografii aceştia, ai Autorului, trebuiau să accepte că el, Autorul, nu începuse să scrie, ci doar trăgea concluzii, citind cărţile altora, despre cum se scrie o carte. Cu aceste concluzii, ei, biografii, erau în mare parte de acord. Dar, era un mare dar aici. Nici ei, nici Autorul, nu aveau cum să fie siguri că el avea acest dar. În concluziile Autorului, darul de a scrie nu apărea niciunde. Iar marele dar al biografilor era că puteai să ai o idee, să scrii dialogul cu liniuţă, să imaginezi, să ai un conflict, să conturezi bine personajele, să abordezi o temă majoră, şi să ai grijă de toate regulile de punctuaţie şi de cele gramaticale, şi totuşi să nu îţi iasă o carte bună. Respectând în cele mai mici detalii reţeta unei mâcări, sau a unei prăjituri, nu ajungi neapărat să pui pe masă o mâncare sau o prăjitură digerabilă. Cam aşa era şi cu literatura. Nemaipunând la socoteală că nici nu ştiai, ca autor, cine se va aşeza la masă, cine va gusta din cartea respectivă. Unui cititor căruia nu-i place peştele, o eventuală carte despre un pescar şi somnul lui uriaş, îi va întoarce maţele pe dos. Un republican convins va fi indignat de pretenţiile absurde ale dinastiei Hăţiş de a încăleca din nou bietul popor român, printr-o nouă descălecare, pentru a-i suge atât sânge cât i-a mai rămas după repetatele donări de sânge la care se dusese ca voluntar, pentru masa gratuită de după, şi pentru cele două zile libere. Cititorul era acel oaspete care îţi vine pe neaşteptate la masă, şi ale cărui gusturi culinare nu le cunoşti, dar care trebuie satisfăcut, ghiftuit, astfel ca să mai vină şi altă dată, şi să smulgă din raft următoarea ta carte. Să saliveze, ca şi câinele lui Pavlov, îndată ce îi vede coperta la lumina becului din vitrina librăriei. Să doarmă acolo, la uşa librăriei, şi să aştepte înfrigurat ora deschiderii, ca să fie sigur că o va putea cumpăra a doua zi. Să nu bea apă, să nu meargă la serviciu, sau la şcoală, sau la facultate, sau la amantă, până ce nu ar fi citit-o.

(va urma)