Casandra Ioan este studentă la Universitatea Tehnică Cluj – Napoca, facultatea Informatică aplicată şi programare

A absolvit Facultatea de Litere, Universitatea  „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, Specializarea: Limba şi literatura română – Limba şi literatura engleză

                        Masterat Studii Irlandeze

Apariţii: Poeme în:

                        In cuvânt(nouă poeţi aiudeni), antologie de poezie,Editura Radu Bărbulescu,

                        München, 1998, ISBN 3-930672-34-0

Paşii Profetului ,revistă apărută cu ocazia celei de-a 19-a ediţii a  Festivalului Internaţional “Lucian Blaga”, 6-9 mai 1999

Observator München, Anul XI,No.2/3(39/40),Aprilie-Septembrie 1998,ISSN 0942-7759

Aiudul literar,nr.11,Martie,1998; nr.12,Noiembrie 1998; nr.16, Noiembrie 2000

Fântâni ale darurilor,Editura ASTRA, 1999,ISBN 973-994441-0-8

Primăvara cuvintelor,editat de Direcţia pentru tineret si sport a jud.Alba (9 mai 1999; 5 mai 2000).

Revista literara CITADELA, Satu Mare, ISSN: 1842 - 8800, Anul I, nr.3, septembrie 2007,

Cărţi publicate: 

1998    În cuvânt (Nouă poeţi aiudeni) antologie de poezie,

                        Ed.Radu Bărbulescu, München, ISBN 3-930672-34-0

2006    Ucenicul Vânător (prima carte de poezie) Editura Limes, Cluj-Napoca, ISBN 10 973-726-159-3

2007    Bones, Flesh and Fur/Oase, Carne şi Blană (colecţie de poeme în română şi engleză ) – Petoskey Stone Press, ISBN 0-9625348-9-7.

2007    Des mots bâtis en silence/Cuvinte zidite în tăcere (antologie bilingvă(română-franceză de poezie), publicată de Centrul Cultural “Liviu Rebreanu”, Aiud,ISSN 1222-426X

 Premii:          Traduceri: 

Sibiu, 24-26 Octombrie 2002, Colocviul Naţional al Studenţilor, ediţia a IV a , Menţiune – pentru traducerea în limba engleză a poeziilor lui Lucian Blaga                       

                        Poezie:                                   

                        Aiud, 31mai-1 iunie 1996, menţiune în cadrul concursului “Lumina cărţii”organizat de biblioteca municipală “Liviu Rebreanu”

                        Aiud, 18 martie 1997, premiul II în cadrul concursului de poezie pentru liceeni organizat de Fundaţia “Ovidiu-Hulea”, ediţia a VII a,

Aiud, 28 aprilie 1997, menţiune în cadrul Colocviilor de Literatură – Poezia secolului XX,                     

Blaj, 16 octombrie 1999, menţiune în cadrul concursului naţional “ Fântâni ale darurilor “, organizat de Despărţământul Timotei Cipariu al ASTREI. 

Bacău, septembrie 2006, premiul revistei literare “Verso” în cadrul concursului naţional de poezie “Avangarda secolului XXII” organizat de Fundaţia Cancicov Bacău.

Suceava, octombrie 2006, premiul naţional “Nicolae Berariu” şi a editurii electronice “Nordlitera”  în cadrul concursului naţional de poezie “Nicolae Labiş”.

Sibiu, noiembrie 2006, menţiune pentru poezie şi traducere în cadrul concursului naţional “Radu Selejan”.

Premiul “Mongolul” pentru debut al Uniunii Scriitorilor filiala Cluj pentru cartea “Ucenicul vânător”, editura Limes, 2006

Artistă în residenţă la Institutul de Artă Santa Fe, New Mexico, Statele Unite.

- Casandra, eşti tânără; n-am să insist mult asupra trecutului tău. Mă voi opri asupra prezentului, asupra viitorului. Care e timpul tău preferat ?

- Timpurile sunt un mister. Înglobează întreaga noastră fiinţă pe acest pământ. Cu toate că vrei să insişti asupra prezentului şi viitorului meu (ceea ce voi îngădui) vreau să îţi spun încă de la început că timpul meu preferat este trecutul. De ce? Mult din ceea ce scriu se naşte reflectând asupra trecutului. Şi cred că aşa se întâmplă în cazul multor altor autori. Poţi scrie cel mai bine despre ceva ce s-a întâmplat deja. Un fapt de viaţă te poate stimula şi face să îl consemni pe hârtie. Evident poţi scrie şi despre stări prezente, cu mult subiectivism însă. Ceea ce nu strică poeziei, dar o poate dezechilibra, tulbura, face să sune fals. Nu am apucat să sondez încă problema prezentului sau a viitorului. Am început metodic cu trecutul. Trecutul e timpul cel mai gingaş. El trebuie salvat întâi pentru că e timpul ce comportă  cel mai mare procent de risc. Trebuie salvat întâiul pentru a avea o conştiinţă prezentă a eului şi drumuri plănuite a se deschide în viitor. Dacă nu ai un trecut nu poţi locui prezentul şi cu atât mai puţin imagina viitorul. Îmi place să mă cufund în trecut, în trecutul meu sau cel al omenirii ca într- o cadă cu apă caldă şi să îmi brodez visele în marginea vieţilor celorlalţi, pornind de la întâmplări şi oameni care-au fost . El e un timp ce nu mai muşcă, e un timp ce doar susură şi ne învaţă, pe cei destul de atenţi la tiparul lui care e întotdeauna cu model, un model simetric – istoria se repetă. Chiar gusturile mele muzicale şi cinematografice se revendică din anii ’50 – ’70 : Beatles, Dylan, Baez, Casablanca, Laurence al Arabiei. Însă nu exclusiv acestea. Nu pun prea mare preţ pe vânzoleala prezentă. Există unele înfăpturi ale epocii ce mă prind : tehnologia. Încerc să mă păstrez simplă şi lucidă atunci când alţii fac din rătăcire o artă în sine.

- Ai debutat editorial, îţi doreşti ca scrisul tău să devină literatură ?

- Până la literatură este o cale lungă, vorba lui Marin Sorescu, poet pe care îl simpatizez şi care în prefaţa la cartea sa de debut « Singur printre poeţi » spunea că are impresia că va trebui să schimbe multe perechi de opinici până acolo. Ce pot spune eu care am debutat anul trecut cu « Ucenicul vânător » care să difere de opinia lui ? Până la literatură şi implicit recunoaştere literară, originalitate şi altele de acest fel e o cale uriaşă. Sper să am norocul şi determinarea de a o străbate.

- Care dintre poemul scris te unge  la suflet ? sau încă nu l-ai scris ?

- Sper că încă nu l-am scris. Am un poem la care ţin deşi are un titlu înşelător : “Întâmplări fără importanţă”. E o subtilă critică la societatea de azi care nu prea dă importanţă artei şi manifestărilor artistice. Spre deosebire de omul comun, personajul acestui poem e cuprins în jocul altora, ajunge să facă din arta altora o viaţă a sa proprie. Acest poem exprimă convingerea mea că arta ar trebui să fie un modus vivendi, artiştii pe lângă creaţie să şi consume multă artă din varii domenii.

- Ce e scrisul tău: act de iubire ? act de narcism ? act de...?

- Cred că e mai degrabă un act de comunicare cu mine şi cu alţii, o comuniune, o împărtăşire a unor idei într-un anumit cod ce îmi aparţine parţial.E o scoatere la mezat a unor situaţii, sentimente, formulări care vor a găsi un ecou în cel ce se împărtăşeşte din ele. Sper ca acel cititor ideal să le găsească o anumită raţiune în viaţa sa compozită , să le privească mai mult de o clipă şi să le folosească drept puncte revelatoare asupra propriului eu. Să le ia acasă cu el : cuvintele, experienţele, ideile. Şi să le utilizeze în gospodărie.

- Care e părerea ta despre literatura feminină a prezentului ?

- Cred că autorii de azi nu mai au răbdare, aruncă cu versuri, unele reuşite, altele nu, urmărind cu orice preţ să şocheze. Aici s-ar înscrie poezia unora din ultimele « revelaţii » : Livia Roşca, Ioana Băeţica şi alţii asemenea lor. Au şi imagini reuşite ce-i drept, au şi stil, dar , din păcate nu îndeajuns de unitar ca să le susţină. Evident vor sări criticii în ajutorul lor şi le vor pune proptele. Vor spune peste tot că sunt geniale. Lumea e oricum infectă ca să mă mai gândesc la contorsionatul lor destin literar. Îmi place de exemplu Nora Iuga. Femeie serioasă, aşezată, cu greutate : traducătoare, romancieră, redactor cultural şi a cărei poezie se dezleagă la un moment dat de imediat şi cotidian şi îmi transmite ceva. Aş mai putea să vorbesc frumos despre poezia Doinei Ioanid, care surprinde trăirile femeii şi vârstele psihologice prin care ea trece.

Dar dacă e să ne întoarcem la primele autoare menţionate şi să vorbim despre literatura feminină a prezentului nu e pură pornografie cum au zis unii, ci o imagine a unei societăţi bolnave. Înţeleg că nu s-a scris încă în literatura română frust despre sexualitatea feminină. Nu cred însă să fie aşa cum o descriu ele. Nu cred că trebuie să revenim la naturalism ca să se spună că am pus lucrurile pe tapet. Abjecţiuni încă şi mai mari s-au mai văzut. Din păcate nu sunt autentice aceste trăiri, şi , drept urmare, îndepărtează, ca orice e perceput drept artificial. Dacă ele simt într-adevăr cum scriu înseamnă  ca suntem un neam slut şi de nemântuit. Curios e că generează şi « întind » sentimentele negative de care e plină poezia lor. Frustrari erotice ? Ca şi când toţi oamenii ar fi la fel de orbi ca ele şi ar spune că Sexul e problema centrală a fiinţei. Sexul nu poate fi o problemă, decât în viziunea unor oameni care nu percep cum trebuie realitatea. Nu le condamn, sunt susţinute şi de alte forme ale propagării ideilor în masă. Problema lor e că nu mizează pe iubire şi lucrurile mărunte şi împlinitoare ale vieţii. De îndată ce lasă din minte erecţiile şi alte vagi orgasme literare şi se ocupă frumos de banalităţile percepţiei ajung să atingă un liman liric. În rest, poezia lor e în opinia mea, o bălăcăreală vrăjmaşă într-o mare în care habar nu au cum se înoată. Au deci aerul unor fiinţe disperate cu gesturi sacadate de nevroză. Există fără îndoială ceva mai bun. Însă e mai subtil inserat în viaţa literară. Trebuie căutate adevăratele valori. Dincolo de ceea ce spune un critic sau altul despre ele.

- Să fi generat oare feminismul în literatură un fel de război al femeilor împotriva bărbaţilor ?

- Simplu : femeile sunt femei, iar bărbaţii bărbaţi. Fiecare are genul lui anume de exprimare. În viziunea unui aproape psiholog (dr. John Gray) femeile vin de pe o planetă, bărbaţii de pe alta. Mult timp vocile feminine nu s-a auzit puternic în artă, politică, societate în genere. Dar s-au emancipat. Acest fapt a început demult în spaţiul anglo – saxon cu Mary Wollstonecraft Godwin alias Mary Shelley, soţia lui Shelley care ne-a dat excelentul roman despre un monstru neînţeles (întrupare a modului în care erau percepute femeile ?) – Frankenstein şi singurătatea lui.

Nu cred că există în prezent un război între sexe. Cred că există azi libertatea de exprimare. Cazurile de discriminare sexuală dacă există , sunt probabil periferice. Cei ce dau impresia existenţei unui război sunt teoreticienii care vor să repare istoria dezechilibrând-o. E drept că femeile şi dreptul lor la exprimare au fost mult timp controlate de bărbaţi. E drept că trebuie luptat pentru a face şi aici lumină. Dar lucrurile s-au schimbat de la sine, mentalitatea modernă tind să cred că e diferită de cea medievală.

Nu cred că artiştii, de orice sex ar fi ei, trebuie să-şi bată prea mult capul cu asta. Ei să creeze!

- Vezi viitorul omenirii guvernat de matriarhat ?

- Femeia, după cum o spune şi Ortega y Gasset în “Studii despre iubire” a guvernat din umbră acţiunile tuturor marilor bărbaţi. Femeia a fost şi este un sol fertil. Puterea ei nu stă în forţa aparentă ci în capacitatea ei de influenţare, de nuanţare a lucrurilor. Din punctul meu de vedere, deşi diferite, sexele sunt egale ca importanţă şi forţă vitală în devenirea omenirii. Întrebarea e subtilă. Răspunsul va fi poate la fel. Toată istoria omenirii e matriarhală în aceeaşi măsură în care e patriarhală. Există lucruri care sunt interzise şi azi femeilor – intrarea în templu în timpul menstruaţiei, tabu –ul de a intra în altar ( care se manifestă la diverse popoare – de la indieni (care au locul sfânt kiva) până la creştini, excluderea din cercurile masonice şi multe altele.

Aceste aspecte, permanentizare a istoriei şi tradiţiilor, sunt o gratificare a orgoliului bărbătesc, înţeles şi acceptat ca atare. Femeia oricărei culturi, femeia adevărată, ştie că bărbatul are nevoie să conducă, să se creadă superior şi unic, să se creadă întâiul. Genetic ea nu are nevoie de aşa ceva. Preferă să fie un receptacol care mai apoi aranjează subtil energiile primite şi le distribuie după socoteala ei. Bărbatul trebuie să fie activ, în focul luptei, în arena politică, artistică, socială. El acolo îşi trăieşte viaţa, în bătaia soarelui. Femeia e selenară. Dar, aşa cum noaptea este egală cu ziua, aşa şi influenţa femeii în viaţa lumii e egală cu cea a bărbatului.

- Prezenţa bărbaţilor mai numeroasă în majoritatea sferelor de activitate, în special în  sfera politicului, crează o situaţie în care feminismul e pus să accepte această stare ca pe un adevăr ?

- Nu prea înţeleg întrebarea, în măsura în care raportarea la un adevăr sacrosanct şi imuabil în societatea omenească nu e posibilă. Societatea e activă, se schimbă mereu, deja Parlamentul Europei are în componenţă un procent mare de femei . Occidentalii sunt, ca de atâtea ori în istorie, cu câţiva paşi înainte. În variile mele peregrinări în Vest mare mi-a fost mirarea să văd femei în cadrul meseriilor practicate de obicei de bărbaţi. În România, nu m-am putut abţine să nu gândesc, aceste femei ar fi fost considerate ciudate.

Cât despre feminism… e o încercare ţipătoare şi belicoasă de reinstaurare a femeii în societate. O vagă orbire. Femeia a avut dintotdeauna putere în sfera în care a activat, ea a continuat să împingă societatea mai departe educându-şi copiii, dacă nu e să ne gândim la mai mult. Atunci de  ce atâta tam-tam ?

- Sau “bărbatul mai e capul şi femeia gâtul...” această expresie îşi mai are loc în actuala societate românească şi nu numai ?

- Da, românii aşa ar sintetiza ceea ce am spus mai-nainte.

- Ai apărut în literatura aiudană, te-ai impus printr-o scriitură originală, bine apreciată de critică, de prieteni. Cine crezi că o să-ţi calce pe urmă ?

- Despre Aiud şi oamenii de cultură din Aiud numai de bine ! Au fost şi premergători, figuri care m-au influenţat. Îi amintesc aici doar pe câţiva : poetul Nicolae Komiveş pe care nu l-am cunoscut personal dar a cărui scris e original şi parcimonios, poeţii Adrian Stan, Ioan Hădărig, Sorin Anca. Aceştia trei din urmă mi-au fost şi colegi de breaslă şi prieteni în diferite etape din dezvoltarea mea artistică.

De călcat pe urme îmi vor călca desigur noile talente pe care oraşul le va oferi. De existenţa câtorva asemenea oameni sunt conştientă, fiindcă am avut ocazia să îi susţin şi descopăr în rândurile elevilor mei. Unul chiar foarte tânăr, clasa a V a, Mărginean Mihai Vasile e un băieţel ce promite. La vârsta lui e deja dublu laureat la un concurs internaţional de poezie. Pe alţii i-am întâlnit în vreme ce coordonam în Aiud o cafenea literar – artistică care a avut o existenţă efemeră între anii 2003 – 2005.

- În sfera creaţiei feminine se poate vorbi de prietenii fie ele şi literare ?

- Între oamenii cuvântului scris există, fără îndoială, afinităţi şi se leagă foarte uşor prietenii. Am prietene poete pe care le apreciez atât la nivel de estetică poetică cât şi la nivel uman: Anda Comşa şi Katiuşa Cuculescu sunt de departe nişte repere umane şi artistice pentru mine. Veţi putea găsi ce au scris în “Discobolul” domnului Aurel Pantea.

- Există în domeniul culturii “grupuri de interese” există “corupţie” ?

- Şi totuşi există corupţie şi grupuri de interese în cultură. Şi aici pe tărâmul jocului secund. Infect că e aşa ! De aceea ştiu că sarcina ce îmi revine e nu doar aceea de a creşte prin scris, care se poate realiza, ci şi aceea de a « răzbi » într-o lume înţesată de tot soiul de gângănii literate grandilocvente şi ventriloace

- Crezi că se poate trăi din scris, sau asta te face să te gândeşti uneori să-ţi “iei lumea-n cap” ?

- Rece de tot : nu se poate trăi din scris. Cartea nu e o afacere, şi azi afacerile sunt  văzute reuşite în cazul în care generează mulţi bani. Aceasta e o stare de fapt. Acest lucru nu mă poate face să-mi iau lumea în cap. Arta adevărată există şi se naşte în afara condiţionărilor materiale. Starea e cred inversă : abia atunci când, cunoscută fiind, aş ajunge să câştig bine din arta mea mi-aş putea lua lumea în cap, aş putea împinge eul meu artist până la înflorirea deplină.

- Cum scrii ? Ce ai pregătit pentru viitor ?

- Scriu cam cum ziceau că scriu şi marii romantici englezi : « emoţie regăsită în linişte ». Adică, trebuie să se întâmple diverse lucruri, evenimente care să mă marcheze ştiut sau nu, dialoguri să se întretaie pe cerul fiinţei mele, senzaţii să treacă peste mine. Va trece o perioadă şi apoi le voi regăsi aşezate pe hârtie, filtrate de un ceva ce e al meu şi numai al meu.Pregătesc un al doilea volum de versuri în care voi explora trecutul şi prezentul. Va fi o serie de poeme despre oamenii care mi-au influenţat viaţa până acum : prieteni apropiaţi sau nu, cunoştiinţe, colegi, maeştri, oameni pe care i-am întâlnit pe stradă.. Sunt portretele lor succinte. Perspectiva asupra acestor « crâmpeie de viată », fiinţe care există sau au existat şi pe care am vrut să le iluminez în creaţia mea, îmi aparţine. Mulţi din cei care s-au regăsit în ele mi-au spus că bine fac. E şi o odisee a devenirii mele împletită cu destinele lor.

- Există Aiudul un punct distinct în geografia literară a momentului ?

- Aiudul există, deşi doar cei din zonă îl văd. E timid ca o fată mare. Amorţit uneori de prea puţin vânt înnoitor ce-i bate în coastă. Se ştie despre Aiud că leagănă oasele unor mari intelectuali, întemniţaţi aici în vremea regimului comunist. Rebreanu însuşi are încă rude în viaţă aici. Nu se ştie însă că începând din 1992 a devenit, din fost oraş al închisorii, « oraş al artelor », fapt ce este confirmat de activitatea culturală susţinută şi de oamenii care menţin oraşul activ pe plan cultural. E şi oraşul cetăţii medievale Brucla care are o venerabilă vârstă de peste şapte veacuri. Mişcarea culturală aiudeană susţinută de fundaţia Inter Art şi Centrul Cultural « Liviu Rebreanu » promovează mai ales arta plastică, dar şi literarul acolo unde se poate şi mai recent filmul şi fotografia – printr-un festival ce se va afla anul acesta la a III a ediţie şi prin afilierea oraşului nostru la iniţiativa Centrului Cultural Francez cu un  program extrem de interesant de difuzare a unor filme europene de foarte scurt metraj. Centrul Cultural a organizat vreme de mai bine de zece ani în fiecare toamnă « Zilele Liviu Rebreanu » manifestare culturală ce a adunat oameni de ştiinţă, rebrenologi, critici literari, poeţi şi prozatori. Primăvara a fost regalul poeziei prin « Colocviile de literatură Poezia secolului XX », prin sesiunile de comunicări susţinute de literaţi şi organizarea unui concurs naţional de poezie în cinstea dascălului şi poetului aiudean Ovidiu Hulea.

- Se poate vorbi de o nouă promoţie de poeţi ?

- Există şi în Aiud o nouă generaţie de poeţi. Eu simt însă că aparţin unei generaţii clujene, debutând în acelaşi an cu Laura Husti Răduleţ – colegă de facultate la Literele clujene şi fiind premiată pentru debut în acelaşi an cu Elena Voj – colegă de masterat la Studii Irlandeze. Fiindcă Clujul e oraşul unde am debutat la Editura Limes, mă simt cumva mai aproape de aceşti oameni.

- Tot mai mulţi tineri cochetează cu poezia în spaţul virtual. Să fie oare o mai multă libertate de exprimare în acel spaţiu sau e teama de înfruntare cu rechinii breslei scriitoriceşti a noii generaţii ?

- Categoric. Libertatea de expresie din spaţiul virtual e uriaşă. E comodă, iar cei ce o utilizează beneficiază şi de o protectivă anonimitate. Cred că forţa acestor site-uri dedicate scriiturii şi marea lor popularitate rezidă în faptul că sunt foarte uşor de accesat şi garantează posibilitatea de a afişa doar ce vrei din viaţa şi creaţia ta. De multe ori creatorii noii generaţii mă lasă rece. Moartă. Nu mă poate resuscita nimic, poate doar un pahar de sucuri naturale băut repede pe stomacul gol. E atâta violenţă gratuită şi atât haos în creaţia unora încât realmente nu îmi face plăcere, sau , mai rău nu le găsesc rostul. Criticii – ei aici e o cu totul altă poveste ! Ei deţin întru-câtva puterea. Desigur că sunt corupţi. Puterea corupe. Au şi ei clientela lor pe care trebuie să o susţină. Gusturile lor, să zicem. Sunt aserviţi unui ideal social poate. Cert e că puţini critici rămân egali cu ei înşişi. Mulţi intră în politică şi de aici alte dandanale. Iar puterea şi poezia sunt două lucruri opuse de când lumea. Am şi un citat pe care l-am descoperit pe  peretele Teatrului Liric din oraşul Belfast şi care susţine o idee care exista deja în căpăţâna mea ardeleană. Era aşa: “Atunci când puterea îl face arogant pe om, poezia îi reaminteşte de limitările lui, atunci când puterea îngustează aria de preocupări a omului, poezia îi reaminteşte de bogăţia şi diversitatea existenţei sale, atunci când puterea corupe, poezia curăţă, pentru că arta stabileşte adevărurile umane primare, care trebuie să fie piatra de temelie a judecăţii noastre”. (John F. Kennedy, octombrie 1963)

- Suferă Casandra Ioan de complexul provincialismului ?

- În măsura în care Pământul e o provincie a universului da, sufăr ! Nu cred să mai existe azi provincii. Toate actele culturale pot fi la un click distanţă. Graniţele s-au estompat, dovadă prezenţa mea într-o revistă la sute de kilometri distanţă. Cenaclurile literare se formează azi şi în spaţiul virtual. Deşi nu fac parte din niciun astfel de cenaclu, consider că, mai mult decât în trecut, voci diverse pot prinde contur şi pot fi auzite, citite, într-un cuvânt receptate. Provincia, ca în cazul a nenumăraţi autori, oferă pace şi posibilitatea de a te apleca asupra lucrurilor esenţiale pentru un spirit. În marile oraşe e prea multă zarvă. Aş susţine aici că provincia are avantajele ei. La ora actuală, într-o Românie trepidând în braţele materiei şi a transformărilor capitaliste, timpul ajunge să însemne bani – lucru care ne ciunteşte şi pe noi, ca pe alţi vestici înaintea noastră, pentru totdeauna. Provincia e o insulă a fericiţilor, efemeră poate, nou “turn de fildeş”.

- Gruparea literară din care faci parte, în ce măsură şi-a pus amprenta asupra creaţiei şi formării tale ca scriitor ?

- Oamenii de cultură ai Aiudului m-au încurajat şi susţinut întotdeauna. Îmi amintesc că aici am câştigat primele premii literare. Organizatorii acestor concursuri, unul dintre ei regretatul meu profesor de limba română d-l Iacob Buta, cred că au avut în cortex implantată intuţia viitorului, un impuls de a descoperi şi cultiva « mirabila sămânţă » de care vorbea Blaga. Semi – conştient cred că iniţiativa lor merită privită cu luare aminte. În rest nu cred să fie vorba de alte amprente, la nivel literar. Sunt doar urmele unor palme care m-au susţinut la momentul potrivit ce mi se pot citi şi azi pe spinare.

- Ce întrebare ţi-ai fi dorit  să ţi-o pun şi nu ţi-am pus-o ?

- Mi-ar fi plăcut să mă întrebi ce loc ocupă arta în viaţa mea…Aş fi răspuns că arta are o mare importanţă pentru mine, fiindcă apropiindu-mă de ea am descoperit un fel de a fi şi de a mă exprima mai deplin, mai plenar. Trăiesc şi mă exprim prin arta pe care o creez sau arta ambientală de care mă înconjor oriunde găsesc prilejul. Visez o zi în care « îndatoririle obşteşti » diminuate, să pot visa şi trăi prin visele mele pe un alt rang al existenţei…