George Dinu Catre fata nevazuta a New York-ului Cap 3

Capitolul 3 - Trenul cu refugiaţi

Era miezul nopţii. Ceasul arăta trecerea către o nouă zi. Stăteam toţi grupaţi pe peronul ticsit de lume.

Oare unde s-or duce oamenii aceştia? - mă întrebai eu, negăsind răspunsul.

Oboseala îmi adormise memoria. Îmi adormise răspunsul. Privii la feţele obosite ale oamenilor. Ale miilor de oamenii ce aşteptau acelaşi tren. Oboseala îmi comprima creierul. Îl simţeam strâns. Mă bucurai la gândul patului din vagonul de dormit. Privii la toţi ceilalţi, gândind la neşansa lor de a nu avea un pat şi la norocul meu de a avea un pat de dormit.

Când eşti obosit, foarte obosit, somnul este un fel de mâncare. Este totul. Mâncarea se cumpără. Mâncarea se mănâncă. Somnul nu se mănâncă. Somnul se doarme pentru că nu se cumpără! - încheiai filozofia mea, între moţăială şi nesomn.

Oana dormea. Ea era mignonă. Era ca o statuetă de ceară, aşezate pe o cutiuţă.

Bogdan era un băiat drăguţ. Era cumnatul meu... Era fratele cumnatului meu... Era fratele cumnatului soţiei mele... Era cumnatul cumnatei mele... Era soţul Oanei! El era deştept... Dormea. Dormea ca o statuetă de ceară pe o cutiuţă.

Eu nu dormeam. Eu moţăiam. Eu filozofam. Eu eram obosit.

Când eşti obosit, foarte obosit, somnul este un fel de mâncare. Mi se făcuse foame. Mi se făcuse foame de somn.

De ce somnul nu se cumpără ? - gândii eu obosit.

Eu, când sunt obosit, sunt invers decât rudele mele din America. Sunt invers decât toţi oamenii. Eu nu pot să dorm! Eu, în schimb, pot să filozofez. Şi asta mă face şi mai pe invers decât rudele mele din America.

Capul îmi căzu. „Shit!” Tresării. Mă speriai. Eram pe o valiză. Eram în gară. O visasem pe mama. Dar eram totuşi în gară. În gară străină, cu lume străină, cu vorbă străină. Înţelesei totuşi. Toţi erau în picioare. Se apropia trenul. Mă ridicai. Mă înviorai. Poate pentru că aţipisem. Poate pentru că o visasem pe mama.

Trenul scârţâi. Părea şi el obosit. Se opri parcă pentru a-şi trage sufletul. Gloata se puse în mişcare. Anarhia se puse în mişcare. Părea o gloată compactă, o anarhie compactă. Alergau toţi către aceiaşi ţintă. Către acelaşi tren. Alergau, se împingeau, se îmbrânceau, se împiedicau. Totuşi grupat. Cât mai grupat. Cât mai compact. Era ca un ghem mare de sfoară. Se făcură mai multe gheme de sfoară. Câte uşi, atâtea gheme. Două gheme la fiecare vagon.

Privii în spate. Eram eu? Ba nu! Nu mai eram eu. Era golul peronului. Privii la Oana. Nu mai era Oana. Nu mai era Bogdan. Unde erau sârbii, turiştii, părintele? Nu mai era nimeni. Eram eu şi cu nimeni. Mă speriai. Mă regrupai. Mă integrai... în ghemul meu. Ghemul se făcea tot mai compact. Tot mai presat. Tot mai mic. Se vâra în pântecele trenului. Puţin câte puţin.

O zării pe Oana. Era în ghemul vecin. La uşa vecină. Era cu Bogdan. Nebunia, anarhia sau poate amândouă la un loc se uniseră. Ei bine, nebunia umană se unise cu anarhia umană. Era ca rezultat al transformării omului în animal. Al vestului în est. Al civilizaţiei în barbarie.

Mă extrăsei din ghemul meu. Greşisem ghemul. Cel din spatele meu păru norocos. Eu părui norocos. Fiecare cu norocul lui. El se înghesui mai tare. Eu mă eliberai mai mult. Ghemele funcţionau ca nişte magneţi. Era mai greu să ieşi decât să intri. Ca să intri, trebuia doar să te împingi. În rest te împingea cel din spate. Cel din spatele spatelui tău. Cel din spatele spatelui celuilalt din spatele tău.

Fusesem în centru. Nu ştiu cum ajunsesem în centru. Răsuflai uşurat. Eram afară. Revenii la civilizaţie. O revăzui pe Oana. Era tot mai mică. Tot mai minionă. Sârbii, vlăjganii, o acoperiseră. O integraseră în masa compactă de suflete. Ţipă.

- Bogdan! Vino cu mine! Mai aproape de mine! Mă strivesc, mă omoară! Nu pot să urc scara! Este prea-naltă!

Mă aruncai în ghem, ţinându-mi valiza în mână, ţinându-mi gulerul în mână. Sau poate mâna în guler. În gulerul meu preţios. În mielul meu preţios, pentru a-l proteja de barbaria umană.

Fui absorbit, îmbrâncit, dar mă integrai. Ajunsei în centru. Centul se muta. Nu stătea pe loc. Era ca vestul care se muta. Care se muta tot mai spre vest, din cauza barbariei umane. Mă integrai şi mai mult în barbarie. Devenii un barbar. Găsisem cheia de a ajunge în vest. Barbarii, ei, barbarii, mutaseră vestul către vest. Tot mai la vest, dar odată cu ei. Mă trezii în tren. Dar în tren nu era vestul, vestul cu paturile lui de dormit. In tren era estul. Trenul era plin. Venise plin cu estul în el. Cu barbarii în el. Urmai gloata. Ne oprirăm. Nu mai împingea nimeni, semn că toţi călătorii urcaseră în tren.

Stăteam pe loc. Coridorul lung şi neîncăpător devenise lat şi spaţios. Încăpuserăm toţi în el! - fu constatarea mea rapidă. Compartimentele erau ticsite. Toţi dormeau. Dormeau de mult. Nici nu se sinchisiseră de oprirea trenului. Veneau de departe. Veneau din zona frontului. Din zona războiului. Erau refugiaţii. Erau fugarii. Erau vandalii. Erau oamenii. Erau flămânzii, pentru că mâncarea se cumpără. Erau femei cu copiii in braţe. Cu braţele sprijinite pe pântecele ce ascundeau alţi prunci, care urmau să vină.

Trenul se puse în mişcare. Plecă spre o altă gară, pentru a nu ştiu câta oară. Se făcuse linişte. Locomotiva lua încet viteză, trăgând după ea vagoanele grele. Luminile chioare ale peronului secerau geamurile aburite ale vagonului. Mă trezii la realitate, privind ca picat de pe o altă planetă. Nu îmi puteam da seama în ce consta surpriza. În faptul că eram în tren? Că reuşisem să ajung în tren, sau ce se întâmplase de la telefonul soţiei şi până aici? Tot trecutul din ultima zi mi se părea de neconceput. Parcă trăisem un vis real, dar un vis, iar acum descopeream realitatea în sensul adevărat al cuvântului. Ca atunci când eşti beat. Sau când eşti îndrăgostit. Sau când eşti entuziasmat de o idee prea frumoasă ca să fie adevărată. Abia acum realizam către ce mă îndreptam şi în ce mă vârâsem. Totul mi se păruse o glumă. Mă trezii din beţia iluziei. Urcarea în tren fusese ca un vis negru. Ca un film ştiinţifico-fantastic.

Priveam şi încercam să redevin omul calm sau înţeleptul care crezusem că sunt. Mă concentrai să descopăr unde sunt ceilalţi. Aglomeraţia peste putinţă de imaginat, limba imposibil de înţeles, oboseala excesivă la care ajunsesem, poziţia incomodă în care apucasem mă împiedicau. Răsucii doar capul, privind coridorul lung, care acum nu mai părea metaforic. Nu mai era nici lat şi nici încăpător. Era aşa cum erau toate trenurile noastre româneşti în prag de sărbători. Adică, supra-aglomerate! Om lângă om. Valiză lângă valiză.

O zării pe Oana. Era la câteva persoane depărtare de mine. Reuşise să ajungă mai aproape de Bogdan.

Redevenii omul lucid. Distanţa până la ei mi se păruse mare. Mai mare ca în realitate. Parcă eram vârâţi în ghips. Nu ne puteam mişca. Mâinile îmi rămăseseră aproape în poziţia iniţială urcării. O mână înfiptă în guler, iar cealaltă trasă în jos de valiza grea, din ce în ce mai grea. Îmi desprinsei mâna de pe guler, dar fu imposibil să o trag în jos. Să o mişc. Eram presat din toate părţile. Pereţii vagonului ne ţineau comprimaţi, neputându-se dilata. Încercai să las valiza liberă, dar ia rămase suspendată. Presiunea cu care o presau cei din jurul meu, o împiedica să alunece în jos. Mişcai încet picioarele, pentru a face loc valizei. Picioarele rămaseră ca lipite de podea. Erau alte picioare, lângă alte picioare. Alte valize, lângă alte valize. Încercai să ghicesc cine se află în spatele meu. Cotul care îmi intrase în coaste era imposibil de suportat. Intensitatea cu care mă străpungea mă făcea să înţeleg că nu era de la un prieten. Figurile celor din dreapta sau stânga mea, le zăream mişcându-mi doar ochii. Nu erau prietenoase. Mă întrebai ce trebuia să fac. Eram pe pământ străin. Între străini. Devenii din nou neliniştit.

Trenul alerga nebuneşte către graniţa celeilalte ţări vecine, îndepărtându-mă de casă. Îi căutai din nou cu privirea pe ceilalţi. Îi redescoperii doar pe Bogdan şi Oana. Părintele Costea, Duda cu copiii, ceilalţi sârbi din grupul de pseudo-turişti, cât şi Florin cu fiul erau de negăsit. Zăream numai capete, cele mai multe cu căciuli ruseşti.

Acest popor slav, aruncat dincolo de Dunăre, ostil mai tot timpul ideii de rusificare şi poate cel mai consecvent acestei ostilităţi, părea astăzi cel mai contaminat. Privii din nou căciulile ruseşti din blană de iepure. Nu zării nici o şapcă de popă printre ele. Cotul din spate îmi dădu pace. Cojocul meu cu guler de astrahan distona cu gloata din jur, răspândind invidie şi poate o mică ură. Înţelesei situaţia. Eu nu reprezentam clasa majoritară, clasa obligată la fuga de război. Să fugă de acasă. Eu păream un om dintr-o altă lume, lipsită de griji. Cotul din spatele meu reprezentase lupta de clasă.

Încercai să zâmbesc, fals desigur. Cei din dreapta şi stânga mea mă săgetau cu privirea iscoditor. Doreau poate să afle ce cred despre ei. Păream probabil din nomenclatura lor. Îmi perfecţionai zâmbetul, dar fără succes. Figurile lor erau ca de piatră. Mă făcui roşu. Mă simţeam mic, inutil şi prost. Rostii câteva cuvinte. Ceva lipsit de importanţă. Inconştient. Mai mult pentru mine. Pentru a ieşi din ridicol. Fusei salvat. Sârbii cedară. Limba mea natală mă deconspiră. Eram fratele lor de peste Dunăre. Ceauşescu, cu sistemul lui, ne crease nouă, poporului român, o faimă, una de victime. Îmi spuseră ceva în sârbeşte şi „Ceauceco”. Adică Ceauşescu, repetai eu corectându-i. Dădură din cap, zâmbitori. Reuşii să trag mâna de la guler. Mă simţii fericit.

Ce puţin îţi trebuie ca să fi fericit! - gândii eu. Când îţi lipseşte totul, orice lucru minor devine important, - continuai în mintea mea. Cerui voie în româneşte să merg mai departe. Desigur, nu mă înţeleseră. Nici nu mă gândisem la treaba asta. Era ca un instinct de o viaţă, să vorbesc doar într-o limbă. Le făcui semn din cap, arătându-le direcţia unde doresc a merge. Se bucurară.

Cel din spatele meu lăsă cotul mai moale. Îmi recuperai valiza, care începuse încet să cadă. Le făcui din cap a rămas bun şi încercai să mă mişc. Era imposibil. Cojocul parcă se lipise. Încercasem această senzaţie în autobuzele Bucureştiului, în zile aglomerate de sărbătoare. Dar acum era ceva nou. Eram lipit. Dar nici nu aveam unde mă duce. Aveam uşa compartimentului în faţă. Trebuia să mă răsucesc nouăzeci de grade dreapta. Materialul cojocului era ca o ventuză. Poate altfel spus. Îmi scapă acum. Poate ca o piele de căprioară de şters geamul maşinii. Foarte aderent.

Repetai intenţia de a mă răsuci. Reuşisem! Ba nu. Mă răsucisem doar eu puţin în interiorul cojocului. Eram disperat. Aş fi vrut să fac ceva, dar totul mi se părea imposibil. Realizai imposibilul situaţiei. Toţi eram pradă propriei noastre încleştări. Nimeni nu putea face nimic. Era ca un cub Rubik. Trebuia mutată o piesă, dar numai cea care avea un spaţiu gol în faţă. Dar aici, acest dreptunghi ce realiza coridorul vagonului era complet. Nu avea nici un minus.

Rămăsei în aceeaşi poziţie. Începui să gândesc aiurea, să treacă timpul. Să rămân nepăsător. Aşteptam ca să facă altul schimbul. Să spargă imobilitatea. Cineva trebuia să dorească să-şi facă nevoile. Cineva cu copii. Un bătrân sau o femeie. Părea mai scuzabil să vrei să încerci să spargi acest dreptunghi de suflete.

Aşteptai. Îmi rezemai faţa de geamul aburit al compartimentului. Uşa de sticlă avea perdelele trase. Catifeaua grena era impenetrabilă. Vagonul de dormit al trenului internaţional era modern dotat.

Ca un vechi ceferist, admirai calitatea nemţească a uşii. Era produsă în fosta Germanie democrată, chiar fostă, că democrată nu, dar germană tot rămăsese. Făcuse lucru nemţesc. Începui să trag de timp. Să nu mă plictisesc in aceiaşi poziţie. Privii mânerul uşii. Survolai tot ce se putea, fără a întoarce capul. Era tot ce puteam face. Eram mulţumit. Puteam totuşi face ceva. Ce grozav este când poţi face totuşi ceva! - mormăii eu. Sârbii nu mă înţeleseră, rămânând şi mai mulţumit de ultima constatare. Puteam să îi înjur, să zic orice. Ei nu mă înţelegeau. Mai puteam să gândesc. Aveam trei lucruri de exploatat la îndemână. Nu mă putem plictisi prea repede, pentru a dori să încerc să mă mişc. Cineva trebuia să cedeze nervos primul. Sârbii, vecinii mei care mă presau, erau şi ei tot oameni.

Continuai să aştept, să gândesc şi să privesc geamul nemţesc. Era aburit, murdar şi zgâriat. Cineva, cu un ban sau o cheie, sau cu ceva ascuţit, desenase o inimă. Era o inimă străpunsă de o săgeată. Citii două litere. Un K şi-un Y cu litere mari. Ca din abecedar. Îngrijit făcute. Ca de-un premiant. Privii K-ul gândindu-mă dacă era băiat sau fată. Privii Y-ul. Era o enigmă. Zâmbii. Frumos rebus. Lăsai inima străpunsă şi mutai privirea. Întâlnii amprentele unei mâini de copil, rămase pe gemul uscat de pe uşă. Un gem maro făcut parcă din sânge şi nu din fructe. Era fin. Era uniform. Privii mâna micuţă rămasă in zahărul dulceţei. Oare fusese băiat sau fată? Mă bucurai de noua enigmă. Aveam ce face. Aveam o ocupaţie. Mă gândii ce bine ar fi ca cineva să vrea să facă pipi. Sau caca. Ce-ar putea face?

Începuse să îmi vină să fac pipi. Privii geamul murdar, dar nemţesc. Privii K-ul. Privii şi inima, cu săgeata ei şi uitai de pipi. Fusei fericit. Sârbul din dreapta mea se mişcă puţin. Era semn bun. Vroia caca sau pipi. Sau poate amândouă. Căpătam un loc în plus. Sau poate mă luam după el. Aş fi făcut şi eu pipi. Aş fi făcut şi caca, dar numai să plece sârbul. Doream o schimbare. Sârbul oftă. Avea bun-simţ. Nu se mişcă. Oftai şi eu. Privii geamul cu degetele înfipte în zahărul dulceţei uscate. Numărai degetele. Erau cinci. Găsii răspunsul. Mă speriai. Era prea uşor. Prea repede.

Mă gândii ce s-ar întâmpla dacă aş afla care-i sexul lui K. Al lui Y. Aş dori poate să fac pipi! Să mă mişc. Să merg la Oana şi Bogdan. Aş dori....să emigrez. Să emigrez din acest vagon. Din acest sistem unde totul e greu. Unde totul e mic. Din această ţară. Din toate ţările, că peste tot este la fel. Este greu!

Trenul alerga. Alerga nebuneşte, nepăsându-i de suferinţele noastre. Perdeaua de catifea se mişcă. O mână micuţă, o-mpinse deoparte. Zării faţa inocentă a artistului care îşi lăsase amprentele. Zâmbii mulţumit că dezlegasem enigma. Amprentele erau de băiat. Băieţelul zâmbii. Puse mânuţa pe geam, desenând în aburul geamului, altă mânuţă. Privii prin dârele lăsate de degete. Picioarele atârnate ale multor persoane se legănau în ritmul trenului. Numărai perechile, pe ambele rânduri. Erau şase. Şase, pe fiece parte al rândurilor de sus. Coborâi privirea. Pe paturile transformate in canapele odihneau alte suflete. Numărai. Era greu. Paltoanele groase ascundeau trupurile. Erau multe. Copilul duse arătătorul la gură în semn de linişte şi îmi arătă ceva jos. Urmării arătătorul micuţului. Alte patru persoane dormeau, odihnindu-şi oasele direct pe podea. Oare unde-o merge toată această gloată? - mă întrebai eu. Greu de răspuns.

Privii către geamul de-afară al compartimentului. Mânuţa desenase o casă. Cu coş cu fum. Era casa părinţilor, poate. Afară, prin geamul pictat de micuţul artist, zării câmpia întinsă. În goana nebună a trenului, părea o Siberie. Ninsese. Întinderea albă de pudră era nesfârşită. Nu zării nici o casă. Nici un fum. Doar desenul micuţului atârna în transpiraţia de pe geam.

Oare cât om mai avea de mers? Cât o mai fi până la prima oprire? - gândii eu. Trupul îmi amorţise în imposibilitatea mişcării. Coridorul cu suflete rămânea nemişcat. Penibilă treabă! Privii câmpul de-afară, gândind ce bine ar fi dacă cineva ar trage semnalul de alarmă. Trenul s-ar opri, iar noi toţi am putea coborî pentru a ne face nevoile. Pentru a ne mişca oasele.

Gândeam aiurea, în disperare de cauză, la cei care sufereau de blocaj renal. Auzisem de aşa ceva. Nu ştiam cum este. Ce doare? Cum doare? Băşica mea plină începu să mă doară. Era poate autosugestia gândului sau realitatea.

Trenul alerga. Alerga în aceeaşi direcţie, disperat poate de povara din spate. Mergeam de mult timp. Linia dreaptă nu deranjase de loc amorţelile noastre. Nici o-nfrânare, nici o oprire. Direct către ţintă.

Mişcai mâna cu intenţia de a privi ceasul. Mâna era amorţită. Era capturată de strânsoarea aglomeraţiei. Renunţai.

Eram o fire răbdătoare. Oare până unde o merge răbdare umană? Până unde o merge propria mea răbdare? Unde se opreşte rezistenţa umană? Mintea mi-o luase aiurea. Închisei ochii. Pleoapele grele se lipiră. Simţeam pietre în ochi. Trupurile noastre se sprijineau unele de altele. Nu mai simţeam ostilitatea celorlalţi. Nu mai simţeam nimic. Adormii. Adormii profund, ca atunci când şi auzul dispare. Visai.

Eram acasă. Acasă la mine, la curte. Gerul de-afară îngheţase geamurile. Focul din sobă trosnea, încercând ca să dezmorţească aerul. Stăteam în patul meu mare şi bun, pentru a-mi odihni oasele. Mă ridicai pentru a mai pune lemne pe foc. Mergând către sobă, mă împiedicai. Căzusem în somn. Tresării. Mă lovii. Mă trezii. Trenul frâna brusc. Roţile blocate scârţâiau, producând scântei. Ne deplasarăm toţi oblic, imitând Turnul din Pisa. Căpătai puţin loc. Ridicai mâna complet amorţită, pipăindu-mi fruntea umedă. Mă lovisem de uşă. Trenul continua să frâneze, reducând viteza nebună. Îmi privii degetele, controlând umezeala. Nu era sânge. Era transpiraţia mea. Roţile trenului păreau încleştate. Produceau un zgomot infernal. Poate deraiasem? Poate se întâmplase ceva grav? Poate trăsese cineva semnalul de alarmă? Se opri.

Revenirăm la verticală. Începu agitaţia. Cineva trăsese semnalul de alarmă. Cineva care dorea poate să-şi facă nevoile. Încet-încet, se făcu loc. Oamenii coborau. Unul câte unul, disciplinaţi, în mare linişte. Eram nedumerit. Întâlnii privirile Oanei. Era cu Bogdan. Ne apropiarăm. Nu înţelegeam ce se petrece. Coridorul se eliberase. Începură să iasă ceilalţi călători din compartimente. Deschiserăm geamul. Aerul proaspăt al nopţii ne învioră. Privii ceasul. Era trei dimineaţa. Afară, câmpul acoperit de zăpadă era nesfârşit. Nu zării nici o casă. Nimic. Doar câmp şi zăpadă.

Eram buimăcit. Urmai coloana ce se grăbea să coboare către capătul vagonului. Doream să fac pipi. Împinsei uşa W.C-ului. Era aproape blocată. Sârbii continuau să coboare prin spatele meu. Împinsei uşa W.C.-ului cu putere şi zării trupul întins al unui individ. Mă speriai. Crezusem că-i mort. Mă uitai împrejur. Călătorii coborau liniştiţi, fără a mă băga în seamă. Nimeni nu se sinchisea de mine. Închisei uşa W.C.-ului şi mă reîntorsei la Bogdan.

- Bogdan! Ce se întâmplă? De ce coboară tot trenul? Unde sînt ceilalţi din grup? Este un mort în W.C. - turuii eu speriat şi oarecum adormit.

Bogdan păru speriat de întrebările mele. Era obosit. Faţa lui, palidă de nesomn, inspira milă. Aveam toţi peste douăzeci de ore de mers şi peste patruzeci de ore de nesomn. Dormisem fiecare crâmpeie de somn. Poate nu mai mult de două ore. Poate trei, puse cap la cap toate minutele. Poate că asta justifica nebunia noastră. Vagonul se goli. Se goli complet.

Căutarăm numărul compartimentului rezervat, parcă mai conştiincioşi ca niciodată. Era o stupiditate, desigur. Dar oboseala, dar pământul străin, dar nebunia noastră, toate la un loc ne transformaseră în roboţi. Intrarăm în compartimentul nostru, căutând fiecare patul cel bun. Păream mulţumiţi. Nu mai doream altceva. Doar somnul. Somnul şi nimic altceva. Deschiserăm geamul, pentru a alunga transpiraţiile fugarilor. Privirăm afară, lacomi parcă de a descoperi adevărul. Eram buimăciţi. Eram adormiţi. Dar eram curioşi să aflăm misterul opriri.

Luna cea nouă lumina ca un reflector calea fugarilor. Zărirăm în câmpul albit un şir. Un şir lung de suflete. Refugiaţii acestui război formaseră un şir lung în mişcare, care se îndepărta de tren. Departe, în dreapta, se vedea graniţa. Gardul ghimpat ce marca fâşia arată, proaspăt albită, tăia câmpul. Zărirăm departe, în direcţia de mers a trenului, şi ultima gară a acestui ţinut. Aerul curat ne făcea bine. Sângele proaspăt oxigenat, ne spăla creierul. Ne trezirăm. Ne zâmbirăm. Eram optimişti. Eram nebuni de legat. Dar eram emigranţi.

Trenul oprit, parcă îşi trăgea sufletul. Era linişte. Se auzeau, doar în şoaptă, vocile ceferiştilor. Noaptea cu lună rămase ca o istorie în sufletul meu. Privii coloana de oameni dispuşi pe câteva rânduri. Mergeau către vest, către vestul speranţelor noastre şi-ale lor. Rămaseră urmele. Urmele lor în zăpada proaspăt căzută. Rămaserăm noi cu gândurile noastre.

Bogdan mă privi parcă mai odihnit. Eram din nou împreună. Închiserăm geamul pentru a ne simţi mai în siguranţă. Oana mă privi, pentru a căpăta răspuns la întrebări. Eram doar noi. Doar noi într-un singur vagon.

Căpătasem tot confortul, ca o recompensă parcă, după trei ore de chin, dar eram numai noi. Mă iscodi cu privirea, refuzând să-mi dea pace.

- George, unde sunt ceilalţi? Unde este popa? Ce facem? De ce stă trenul? Ce facem cu mortul? Cu mortul din W.C.! Să anunţăm pe cineva! - turuii Oana speriată.

Întrebările ei îmi reamintiră cine sunt, de unde vin şi unde doresc să merg.

- Chiar aşa. Ce facem? - răspunsei eu, aducându-mi aminte de realitate.

Deschisei uşa compartimentului, târându-l pe Bogdan după mine. Coridorul era gol. Uşile largi deschise ale compartimentelor făceau să fâlfâie perdelele. Parcă trecuse uraganul. Expresul de Viena arăta jalnic. Prin capetele vagonului, gerul de-afară aducea aer proaspăt. Păşeam cu teamă către W.C-ul cu pricina. Uitasem de pipi. De blocajul renal. Uitasem de nevoile noaste. Bogdan mă urma docil, dar parcă înfrânându-mă. Trenul se puse brusc în mişcare, dezechilibrându-ne mersul. Apucai bara metalică a coridorului, pentru a mă redresa. Păşeam încet, parcă urcând dealul, mergând in direcţia inversă, iar trenul continuă să prindă viteză. Mă aplecai puţin în faţă, mergând bătrâneşte, pentru a învinge inerţia. Capătul vagonului era gol. Avansam precaut, aşteptând parcă deznodământul. Uşile larg deschise ale vagonului ne creară senzaţia că suntem pe o punte. Vagonul părea mai îngust. Priveam hăurile de-afară prin ambele părţi, strângând bara metalică aproape s-o rup. Mă oprii. Curentul stârnit de deschiderea uşilor parcă mă absorbea. Vagoanele goale pluteau. Săltau în dreapta şi-n stânga, ca bete. Mă mobilizai parcă de frică, continuând să păşesc către locul cu pricina. Avusei intenţia de a închide uşa din stânga vagonului, dar viteza trenului mă descurajă. Vântul sufla ca într-o pânză de corabie. Stăteam cu frica de mortul care mi-ar putea sări în spate. M-ar îmbrânci poate afară. Mâna mea liberă îl pipăii pe Bogdan din instinct. Mă încurajai. Dădui colţul spre dreapta şi în mare viteză privii înăuntru, parcă pentru nu a nu-mi mai da timp de gândit. WC-ul era gol. Uşa deschisă flutura ca un evantai. Privii mizeria dinăuntru. Împinsei cu piciorul uşa WC-ului deschizând-o la maximum. Nu era nimic după ea. Lovise peretele. Mă retrăsei instinctiv, făcându-i loc lui Bogdan. Privi şi el înăuntru, nedumerit.

- George! Nu este nimeni! Nu e nici un mort! WC-ul e gol! - răspunse el parcă acuzator către mine.

Privii nedumerit, dar nu intrai în WC. Îmi concentrai energiile, ţinând pipi pentru mai târziu. Ne întoarserăm precauţi către compartiment, privind prin ceafă ca să nu fim atacaţi. Trenul încetinea, semn că ajunsese la prima oprire. La ultima gară. Era frontiera. Din spatele nostru veneau vocile vameşilor, poate. Sau poate ale celorlalţi... Toate locurile rezervate fuseseră în acelaşi vagon. Auzeam aceeaşi limbă sârbească de neînţeles. Privirăm în spate. Nu era nimeni. Continuarăm să mergem către locurile noastre. Oana era singură. Ne cercetă din priviri.

- Nu era nimeni! – răspunsei, căzând în penibil.

Şi totuşi văzusem omul întins pe podea. Nu fusese doar halucinaţia mea. Sau poate că dormea... Poate că cineva îl trezise... Sau poate că-l luaseră... Mă liniştii.

Trenul înainta leneş, fluierând de trei ori. Ne reîntorceam la civilizaţia cu zgomotul ei. Vocile sârbilor se amplificară, semn că se apropiau. Scosei capul afară, privind în lungime coridorul şi zării sârbii din grup, pe Duda şi preotul, pe Florin şi fiul său. Păreau precipitaţi.

Vameşii şi grănicerii îşi începuseră treaba de la capătul trenului. Controlau... Grupul îşi ocupă locurile în compartimentele vecine. Părintele Costea, Florin şi fiul lui veniră la noi. Nu vorbirăm prea mult. Nici nu era timp. Începuse controlul. Trăgeam cu urechea la limba confuză. Din timbrul vocilor şi din intensitate, ceva nu era în regulă. Sârbii se certau. Rămăsei cuminte în scaunul meu. Nu ne-ntinsesem. Stăteam în şezuturi, parcă aşteptând sentinţa. Noi, românii, eram în regulă, dar oprirea trenului în câmp şi coloana nesfârşită a refugiaţilor coborâţi din vagoane îmi schimbaseră părerea despre război. Războiul este o treabă serioasă, nu pentru copii. Războiu-i război.

Trenul opri. Ajunsesem în gară. Privii din şezut clădirea micuţă, puternic luminată. Arăta a cazarmă. Mă prefăcui că adorm, mai mult pentru a părea nepăsător. Eram într-o lume ostilă. Ceva nu părea în regulă. Era prea multă foială doar pentru cei câţiva zeci de călători rămaşi în tren. Pentru câteva minute, vocile vameşilor se auziră de-afară. Coborâseră. Ne bucurarăm, crezând c-am scăpat de emoţia specifice trecerii frontierelor. Dar ne înşelarăm. Vameşii, ajutaţi de grăniceri, reluară controlul de unde rămăseseră. Devenirăm neliniştiţi, dar continuam să ne arătăm indiferenţi şi calmi. Părintele deveni nervos. Faţa lui nu mai era de mult neagră. Oboseala şi stresul călătoriei îşi puseseră amprenta. Era alb ca varul. Sau poate negrul costumului mărea contrastul.

Trenul stătea. Stătea fără grabă. Aglomeraţia anterioară coborârii refugiaţilor făcuse imposibilă controlarea lui. Treaba era treabă. Trebuia terminată. Treceam frontiera într-o altă ţară. Nu era glumă. Era un tren de Viena.

Grănicerii, în uniformele lor militare, purtau arme. Se foiau de-a lungul peronului, într-un du-te-vino continuu. Sârbii din grup aveau probleme. Şi nu numai ei. Comentariile altor voci, venite mult mai de departe, mă duceau către acest gând. Stăteam cuminţi, aşteptând verdictul. Nu ştiam precis ce se-ntâmplase cu sârbii din compartimentele din fată, dar nu era bine. În sfârşit, ne veni rândul. Grănicerii, care erau primii, nu ştiau româneşte. Ştiau doar sârbeşte. Erau militari. Le dădurăm paşapoartele. Emoţia inutilă îşi puse amprenta. Suflările noastre amuţiseră. Stăteam ca la dentist, cuminţi, să ne vină rândul. Figurile aspre ale militarilor cu mustăţi ne măreau panica. Erau în război. Nu le era bine. Erau obosiţi. Erau enervaţi. Erau supăraţi pe propria lor soartă. Dar erau soldaţi. Nu aveau de ales. Îşi făceau meseria.

Rând pe rând, documentele noastre ne fură înapoiate. Lanterne puternice luminau pe sub linii. Grănicerii scotoceau totul. La o aruncătură de băţ, Ungaria, ţara vecină era vestul. Vestul capitalist şi imperialist. Serbia, cum o numeam noi popular, păstra stindardul cu seceră şi ciocan. Aveau şi militarii motive să fie severi.

Grănicerul din faţa noastră păru mulţumit. Stătu totuşi în cumpănă. Ne privi din nou cu atenţie. Ne întrebă ceva ce nu înţeleserăm. Într-o engleză groaznic de proastă, vameşul din spate, puţin mai onest, ne traduse. Grănicerul cel rău ne întreba dacă avem bani să mergem în Ungaria, adică minimul de persoană, impus de partea ungară. Cinci sute de dolari. Rămăserăm muţi. Nu ştiam de această condiţie şi cred că era pentru sârbi. Dar armata-i armată. Trebuie respectată. Soldatul din faţă făcea legea acasă, acasă la ei. Mă grăbii ca să scap mai repede, ca la şcoală, pentru a nu mi-o lua altul înainte, furându-mi punctele la o întrebare uşoară. Băgai mâna la piept, scoţând dolarii. Ceilalţi stăteau trişti, gândindu-se poate la neputinţele lor. Era o sumă cu siguranţă prea mare!

Soldatul din faţă luă banii şi plecă. Se aşternu liniştea. Rămase în uşă doar vameşul cel blând. Gândurile noastre o luară aiurea, care încotro. Mişcam fiecare din capete, vorbind poate cu sine, ne uitam pe pereţi şi priveam în tavan. Aşteptarea e cruntă. E lungă şi grea. E tristă.

Liniştea fu spartă. Se întorcea militarul, cu banii în mănă. Îmi ceru paşaportul, pentru a-l mai cerceta o dată. Emoţia mi-o luă înainte. Nu mai găseam paşaportul. Nervos, scotocii buzunarele toate. Scosei şi agenda. Răsuflai uşurat. Eram salvat. Dar mâna întinsă a militarului, mult mai rapidă, îmi smulse agenda împreună cu paşaportul. Plecă.

Se reaşternu liniştea. Purtam ghinionul în mine. Muţi, ne priveam unii pe alţii. Nu mai doream emigrarea. Doream doar libertatea. Da! O doream.

Acum pricepurăm de ce refugiaţii opriseră trenul. Doreau libertatea cu orice preţ. Chiar şi cu preţul vieţilor lor. Ale lor şi a copiilor lor.

Primii înapoi paşaportul şi banii, care păreau neatinşi. Lipsea doar agenda. Eram obosit. Eram speriat. Purtam ghinionul în mine. Bâlbâii ceva către vameş. Poate a ajutor. Doream agenda înapoi. Testul era lung, şi doar pentru mine. De ce doar pentru mine ? Rămăsei mut.

În sfârşit, soldatul îmi arătă agenda deschisă. Avea câteva cifre înroşite. Pixul lui ieftin marcase câteva numere.

- Sunt telefoanele unor prieteni! - răspunsei eu către vameş.

Păru mulţumit. Îmi înmână agenda şi plecă.

Zarva de-afară era în creştere. Privirăm pe geam. Sârbii, turiştii, erau jos. Părintele tresări. Faţa lui palidă era verde. Uşa compartimentului se deschise. Era Duda. Sârboaica cea blondă şi mică, părea şi mai mică. Faţa ei tristă era ca de mort.

- Grănicerii au arestat jumate din sârbi! Din sârbii din grup! Au paşapoartele false! - bâlbâi ea către părinte, într-o engleză confuză, precipitată. Era speriată. Avea şi de ce. Era sârboaică.

Părintele ascultă şi se ridică de pe banchetă. Trenul pornii. Statura lui mică, strâmbată de boţeala costumului, se legănă. Parcă era beat. Trenul, cu roţile îngheţate de-atâta şedere, provocase un şoc la plecare. Părintele apucă cu putere mânerul uşii, gata parcă să-l smulgă, deschise nervos şi părăsi locul. Coborî.

Deschiserăm fereastra pentru a zice adio ultimului bastion roşu.

Plecam către vest. Către vestul real. Privind îndărăt, zării pe peron statura micuţă şi neagră a preotului. Încet, dar sigur, trenul părăsi gara.

Deschisei gura pentru a zice ceva, dar părintele era prea departe. Trenul luase viteză. Perdelele fâlfâiau în aerul rece al iernii. Eram obosiţi. Eram obosiţi, dar eram liniştiţi că scăpasem de nebunia umană. Mergeam către vest.

Privii fâşia arată, proaspăt albită. Privii gardul ghimpat. Undeva, hăt, departe, in lumina albă a lunii, un şir lung, mişcător, călca zăpada proaspăt căzută. Erau poate fugarii. Refugiaţii acestui război.

(va urma)