Podul, cu bârnele şi stâlpii lui de susţinere pictaţi în cărămiziu de razele soarelui în devreme apus iernatic, apărat acum temeinic de vajnicul Mitică-Gonzo şi ai lui, îmi ieşea încet din memorie. Aveam, deja, gândul în altă parte. Trebuia să ajung în Bucureşti, acolo unde era, după cum se striga la televizor şi radio, mare nevoie de mine. Mi se părea că trebuie neapărat să mă prind de roata istoriei, care se învârtea demenţial în acele zile, fără teamă de forţa ei centrifugă, că nu mi-aş fi iertat în tot restul vieţii neimplicarea sau ascunderea dupa bârnele unui pod prea neimportant şi prea apropiat.
La televizor, ştirile despre războiul cu teroriştii şi chemările către românii din toate colţurile ţării curgeau într-un ritm ameţitor. Revoluţia şi proaspetele ei cuceriri erau în pericol. Dar cum să plec? Tatăl meu, din grijă pentru ce putea să mi se întâmple, şi-a pus mâinile în cap şi a făcut o criză de nervi, numai la auzul dorinţei pe care, timid, mi-am exprimat-o. Şi, apoi, cu ce? Soluţia mi-a fost oferită de o prietenă a familiei, o fostă elevă de-a mamei, fiică a satului devenită bucureşteancă („capitalistă” deja, aşadar), prinsă de evenimente în locurile natale. Venise în vizită la noi şi ne povestea că a aflat, telefonic, prin grija unei vecine, ca locuinţa ei din Bucureşti (stătea la casă) fusese lovită de o bombă, în noaptea trecută (un tir greşit al Armatei, care se dăduse cu poporul, dar şi la el) iar acum era disperată să ajungă la locul întâmplării şi să afle cu ce-a mai rămas. În dorinţa ei de a ajunge cât mai repede, a ieşit la marginea drumului european care străbătea falnic mica localitate de câmpie şi a început să facă semne de „ia-mă nene” către maşinile care treceau spre Bucureşti. Eu, fiind trimis de ai mei să o însoţesc până la poartă, am început să o ajut la semnale, eram ca un amplificator, ca o prelungire a braţelor ei întinse rugător spre nălucile celor (puţini) care mânau vijelioşi telegarii auto spre Capitală. După o jumătate de oră de aşteptare înfrigurată, o Ladă 1500 galbenă, aproape plină, a oprit în parcare. Şoferul, un om jovial, roşcovan şi plinuţ, care auzise de departe destinaţia dorită („Bucureşti! Bucureşti!”, strigăt care acum, după atâţia ani, îmi sună ca un fel de „La bulivar, birjar, la bulivar!”) ne-a făcut semn să urcăm. Ioana s-a băgat în maşină, iar eu am rămas o clipă în cumpănă, gândindu-mă că ai mei habar n-au de această plecare. Parcă aş fi fugit de acasă (şi chiar aşa era, până la urmă), iar taică-meu, de-abia ieşit din spital, după o grea operaţie, numai de asta nu avea nevoie. Am simţit mâna Ioanei pe mâneca hainei şi i-am auzit îndemnul : „Hai!”. În ochi îi luceau steluţe pline de rugăminţi, dar era evident că nu erau expresia unor dorinţe erotice (deşi în perioada aceea, ca în orice vremuri de mare agitaţie şi pericol, în gena umană se răscolea, prevenitor, fiecare celulă care avea legătură cu perpetuarea). Pe lângă spiritul de conservare şi nevoia de protecţie, specific feminine, am observat la ea un aer de Ana Ipătescu, gata să salveze poporul şi Revoluţia, eliberând de chingi văzute sau nevăzute pe adevăraţii bărbaţi ai patriei, bărbaţi în stare să ia stihiile istoriei în piept şi să îngenuncheze duşmanii.
- Hai tinere, urci sau nu? m-a luat la rost şoferul. Trebuie să ajung la Bucale până dă luminosul colţu’.
M-am hotărât şi m-am aruncat, vijelios, parcă pentru a recupera timpul pierdut, pe bancheta din spate. Lada, maşină solidă, ca orice lucru rusesc, a primit noua sarcină cu demnitate, a săltat din arcuri, s-a opintit puţin şi a demarat în trombă. Casa părinţilor rămânea în urmă, iar dinspre ai mei îmi imaginam crescând, deja, un pod de griji (sau de „grijanii”, parcă îl vedeam pe taică-meu cum ar fi strigat el, în urma mea : „Grijania mamii lui de derbedeu!”) .
Mergeam spre vest (conform îndemnului şlăgăros „Go West”), iar soarele, darnic în acele zile cu cei ieşiţi pe străzi, îmbrăcat în hlamida roşiatică a apusului, ne mângâia privirile şi lumina cabina maşinii „bolşevice” ciudat, în portocaliu, ca pe interiorul unui OZN. În spate, în afară de mine şi de Ioana, se mai afla o familie, un el şi o ea, rude cu şoferul, vârsta a doua spre a treia, speriaţi, strânşi unul în celălalt, ca pentru ultima dată împreună. În dreapta şoferului, o femeie tot cam la 45-50 de ani, soţia lui, creaţă şi dolofană, volubilă, ale cărei haine îmi trimiteau spre nări miros de mâncare, de afumătură, semn că femeia gătise până în ultima clipă de dinaintea plecării de la neamuri. Dar toată înghesuiala aia şi toate mirosurile domestice răspândite în interior nu făceau decât să îmi sporească şi mai mult bucuria şi dragul faţă de acei oameni. De fapt, faţă de toţi românii, fraţi de suferinţă şi revoluţie. Nu băusem nimic, dar mă cuprinsese o stare de exaltare pe-aproape de nebunie, cred. În acele vremuri era ceva firesc, stările de exaltare se suprapuneau pe sticla televizoarelor, înca de la amiaza zilei precedente, când strigătele de „Am învins! Dictatorul a fugit!” ale lui Mircea Dinescu şi Ion Caramitru dăduseră tonul dansurilor de bucurie în toată ţara. Am început să cânt „Deşteaptă-te române”, încă de la intrarea în Slobozia. Şoferul a fost primul care şi-a unit glasul cu al meu, ţinându-mi isonul, pe la sfârşitul versurilor, acolo unde se întrezărea cuvântul potrivit rimei. Apoi şi ceilalţi. Eram singurul care ştiam tot cântecul şi cântam din toţi rărunchii, mândru, simţindu-mă scăldat în privirile admirative ale celorlaţi pasageri. Euforia ne-a fost întreruptă de primul baraj, la Andrăşeşti. Erau cete de voinici de-ai satelor, mobilizaţi televizat pentru a depista teroriştii care se deplasau, motorizat sau nu, pe şoselele ţării. Ne-am legitimat unui tânăr de vreo 25 de ani (semăna tare de tot cu Gonzolea al meu de lângă pod), înconjurat de alţi 10 inşi plini de voie bună, care ne-au crezut bunele intenţii şi ne-au lăsat să trecem mai departe.
Până la Bucureşti am trecut prin alte 10-15 baraje, iar drumul se lungise şi se îngustase parcă, tinerii din gărzile astea ad-hoc deveniseră din ce în ce mai negricioşi, mai înarmaţi (bâte, lanţuri şi chiar pistoale automate) şi mai obraznici. Nu mai apucam să terminăm de cântat ce începusem. Se întunecase şi, sub camuflajul obligatoriu, umbrele filtrelor umane deveneau din ce în ce mai ameninţătoare. La intrarea în Capitală, un grup de 25 de ţigani şi ţigănci (deveniţi, mai târziu, cetăţeni de etnie romă sau romi, puri şi simpli), de diferite vârste, fuste colorate, pălării şi mustăţi pe oală, cu vârste de la 15 la 50, ne-au făcut semne hotărâte, agitând armamentul din dotare (ciomege, lanţuri, nunceacuri, bile etc.), să oprim. Nea Ilie Cojan, şoferul cel inimos, sătul de atâtea controale, aflat în mare întârziere şi oarecum temător de verificările acestei întunecate găşti, a încercat să ocolească „staborul”, trecând pe celălalt sens. Nu a apucat să ajungă prea departe, pentru că în aer au început să răsune focuri de armă automată, iar un glonţ 7,62 din serie a spart geamul din spate şi ne-a făcut puţin curent pe la urechi. A oprit Lada 1500, pentru că, altfel, se putea transforma în ladă de roşii zdrobite, acompaniat de ţipetele celor trei femei din interior.
- Staaaţi băăăi, teroriştilor, tu-vă muma mamilor voastre! urla ţiganul burduhănos care trăsese, oarecum la întâmplare, dar într-un stil norocos de ambele părţi, agitând AKM – ul ca pe o aripă a unui zbor dezordonat. Jos din maşină cu mânele sus, că vă-mpuşc, să moarâ mama, haoleu, vă fac bucăţi.
Am ieşit din maşină, cu mâinile sus, aşa cum ni se ceruse de oacheşul tribun, călcând încet, ca pe o bârnă îngustă, fiind conştienţi că s-ar putea să fie ultimii paşi.
- Suntem oameni buni, mergem acasă, ne grăbim, nu mai ştim nimic de copii de câteva zile! Daţi-ne drumul să plecăm, am mai fost verificaţi de 30 de ori până acum! s-a rugat, fără succes, nevasta şoferului.
- Deschideţi portbagajul! Aha, ia uite carne şi cârnaţi, ajunge pentru un pluton de terorişti, da’ mai bine pentru 10 căşi de rumâni de-ai noştri.
Ţiganii se repeziseră la portbagaj şi o pirandă chiar îşi pusese de gât, ca pe un colier, o frumoasă legătură de cârnaţi afumaţi. Am zvâcnit, aproape inconştient şi, cu o mişcare rapidă, i-am luat trufandalele de la gât şi le-am aruncat la loc, în portbagaj. Grupul de ţigani s-a întors spre mine, ca o hidră cu o mie de ochi bulbucaţi, gata de atac. N-am ştiu ce să fac altceva şi, aşa cum îl văzusem eu pe Florin Piersic odată, legat de o stâncă, la ocnă, strigând despre cuţitul ascuţit de trei ori, am început să cânt, cu cea mai puternică şi frumoasă voce a mea de vreodată, „Deşteaptă-te române, din somnul cel de moooaarte…”. Efectul a fost fantastic, de neimaginat. Ţiganii s-au oprit din jaf şi, înmărmuriţi, au început să cânte şi ei, încercând să ghicească majoritatea cuvintelor. Melodia o ştiau, iar talentul artistic al naţiei lor se manifesta deplin în multele perioade de fortissimo ale cântecului. Glasurile dogite, lăutăreşti, ale bărbaţilor se împleteau, într-un uluitor farmec coral, cu cele subţiri, pline de vibraţii unduitoare, ca mii de şerpi urcători spre cerul întunecat de până atunci, ale purtătoarelor de fuste multiple. Ceva asemănător mai auzisem numai, ca suport sonor, la un frumos, de neuitat film, Şatra. Am cântat imnul Revoluţiei de două ori şi ţiganii, cu ochii strălucind de mândrie, nu-şi mai puteau opri vocile.
Am plecat nevătămaţi, lăsându-i să umple cartierul mărginaş cu armoniile refrenului, iar când am ajuns pe aleile facultăţii, sărind printre boscheţii de la intrarea în Politehnică, încă nu reuşisem să-mi scot din minte glasurile lor, "Deşteaptă-te ruumâââne...".

(va urma)