George Dinu Catre fata nevazuta a New York-ului Cap 5 Primul zbor

Capitolul 5 - Primul zbor

Microbuzul rula pe şoseaua ce duce la aeroport. Priveam pluşul moale al tapiţeriei elegant croite. Mercedesul este o marcă! Scaunul înalt din faţa mea ascundea o şapcă. Părintele Costea, ca un câine obosit după o lungă hoinăreală, sforăia, producând un zgomot urât. Zvâcnea în tresăriri puternice, în timp ce horcăitul se modula ca şi cum cineva l-ar fi strâns de gât. Priveam pluşul spătarului, care se ondula după ritmul coşmarului ce-i frământa trupul mărunt. Părintele suferea în visul urât, iar satura lui mică se comprima în convulsii aritmice, cerând ajutor. Lăsai omul să sufere-n pace.

Rotii capul uşor, privind pe geamul maşinii peisajul de gheaţă al iernii. Pistele lungii de asfalt erau străjuite de becuri colorate în roşu şi verde. Un avion ca o pasăre albă se desprinse uşor, luându-şi zborul către văzduh.

Şoferul viră către dreapta, urmărind linia cotită a drumului. Clădirea înaltă a aerogării stătea cu faţa la soare, direct către noi. Priveam mulţimea de păsări metalice, frumos colorate, cu embleme pe coadă şi încercam să ghicesc care va fi pentru noi.

Microbuzul oprii lent, exact in faţa intrării. Scaunele moi şi comod concepute ne ţineau parcă pe loc. Eram somnoroşi. Cu burţile pline de cornuri cu lapte şi miere, lenea ne trăgea la şezut. Micul dejun frumos aranjat la hotel ne schimbase viziunea amară asupra vieţii, într-una uşoară şi leneşă. Şoferul amabil, cu bună creştere, privea în oglinda din mijloc figurile noastre adormite.

Mă ridicai leneş din scaun, atent la tavanul maşinii şi, îndoind uşor gâtul, îmi făcui loc către scară. Scuturai încet umărul drept al părintelui, oprindu-i visarea nebună şi grea. Părintele tresări. Roti uşor ochii tulburi de somnul profund, căscă precum un tigru şi, ducându-şi mâna la piept, îşi făcu semnul crucii. Continuai mersul meu cocoşat, îl salutai pe şofer dând doar din cap şi sării sprinten afară.

Aerul rece al iernii alungă lenea din mine. Îndreptai cocoaşa, trăgând umerii-n spate. Încet dar sigur, alaiul de suflete se scurgea de pe scara autobuzului, tresărind la impactul cu gerul de afară. Numărai în gând, unul câte unul, cele şaisprezece trupuri. Părintele coborî ultimul, privind către interiorul maşinii, speriat poate de pierderea turmei.

Aeroportul era aproape gol, cu puţini călători. Grupul strică liniştea şi trezi curioşii. Capete chele, mutre de doamne cu căciuli de blană, uniforme albastre cu ochii iscoditori priveau, numărau, socoteau şi căscau. Ceata se strânse în jurul părintelui. Bogdan şi Duda îşi dreseră vocile, iar târguiala începu.

Cursa de Madrid pleca la ora nouă. Biletele fuseseră comandate de la New York, iar noi ar fi trebuit doar să ne urcăm în avion. Dar tot ce este uşor este şi plictisitor, iar pe deasupra dacă acest drum ar fi fost uşor şi deci plictisitor, dacă eu aş fi ajuns la New York ca toţi oamenii normali... Ei bine, această carte nu s-ar mai fi scris. Eu aş fi rămas pe vecie un om fericit şi bine integrat pe Noul Continent. Dar soarta, dar curiozitatea, dar sârboaica cea minionă care îmi ghicise viitorul... Şi, în fine, viitorul meu suna altfel din gura blondei cu nume de fructă decât cum mi-l plănuisem eu. Dar lăsând poveştile la o parte, să revenim la teoria cu plictiseala. Adică să urcăm în avion pur şi simplu!

Părintele Costea îşi recăpătase culoarea neagră a feţei, iar ăsta era semn bun. Adică, mai pe înţeles, se întorsese la apucăturile lui de „duhovnic”. Nu ştiu câte rugăciuni o fi făcut răspopitul în vamă la sârb, ca să scape cu pantalonii de blugi pe el, dar banane sigur nu a mâncat.

Părintele îşi drese glasul, ca la un parastas bun după ce mâncase şi ultima sarma, îşi aranjă şapca ca la un joc de baseball , privi la noi ca şi cum şi-ar fi pierdut toţi banii la sârbi şi grăi într-o română vorbită pe silabe.

- Fii mei, aseară Bunul Dumnezeu a dorit să-mi încerce puterile şi credinţa mea. Am coborât după amărâţii de sârbi, să-i ajut ca să vină cu voi şi n-am reuşit. M-am certat în zadar cu militarii de la graniţă, iar ei mi-au zis că eu nu-s nici popă, nici ghid. Le-am explicat în zadar că în America eu putem fi cu voia lui Dumnezeu, în acelaşi timp, şi popă, şi ghid, şi taximetrist poate. Dar ei, păcătoşii, nu au vrut să mă asculte. Au luat chiar şi paşaportul meu la control, zicând că dacă eu pot fi şi popă, şi ghid, şi paşaportul poate fi fals. Şi, fii mei! Copiii mei! Cu mare greutate l-am căpătat înapoi, dând pentru el toţi banii sârbeştii care îmi rămăseseră. De ieri până astăzi dimineaţă, nu am mâncat nimic din lipsă de bani.

Părintele lăcrima, lăcrima şi vorbea, Bogdan traducea, iar Duda plângea, plângea şi povestea sârbilor rămaşi în grup păţania preotului.

Priveam la părinte muşcându-mi limba, căscând, tuşind şi făcând şi alte lucruri pentru a nu pufni în râs. Începui să sughit şi asta mă salvă de la penibil. Părintele încheie mica istorioară, storcând lacrimi de la aproape toţi sârbii.

Se făcu linişte. Ne uitam unii la alţii şi încercam să pricepem fiecare ce vroiam.

Sughiţul îmi trecu de la sine. Priveam şi tăceam, aşteptând morala. Dar morala era alta. Morala era o poveste. O altă poveste legată de bani.

Robert, jumătatea noastră de compatriot, sosise la Budapesta pe ultima sută de metri, iar bilet pentru el nu se cumpărase de la New York. Robert era tânăr şi bani nu avea. Dar garanţia era. Era mama lui la New York. Lacrimi erau, dar bani nu erau. Părintele roti ochii, măturând toate privirile. Liniştea complica lucrurile. Problema era grea, nemaifiind vorba de sârbi. Donatori din oficiu eram noi, adică eu şi Bogdan. Sârbii ne priveau pe noi, iar noi pe ei. Liniştea fu spartă şi soluţia veni de la sine. Florin, bărbatul cu fiul, care venise cu noi de la Bucureşti, un tip reţinut la vorbă, dar nu şi prost, propuse ca şi ceilalţi să pună bani drept compensare la faptul că eu şi Bogdan ajutasem la finanţarea călătoria până la Budapesta. Duda traduse ce hotărâsem, iar târgul rămase făcut.

Părintele jubila. Statura lui mică trona ca a unui rege peste grupul prostit. Dar scopul scuză mijloacele. Cheta fiind terminată, biletul fiind luat, pornirăm alene către poarta liniei noastre.

Zburam pentru prima dată cu avionul. Emoţia era undeva departe, lăsată în urmă, pe vremea când încă mai eram serios. Îndesai pe cap căciula de blană, îmi dresei gulerul de la cojoc şi, zâmbind ca vedetele de cinema, păşii ţanţoş către burduful ce unea clădirea cu avionul. Le zâmbeam stewardeselor ca şi cum a-şi fi fost o mare personalitate ce folosea această linie, iar stewardesele zâmbeau tuturor.

Pătrunserăm în aeronavă, iar curiozitatea faţă de aproape tot ce era în jur ne ţinea simpatici şi prietenoşi. Controlul fu de rutină. Nimic cu suspans. Sita cernuse totul de la Bucureşti şi până aici. Respectarăm intuitiv instrucţiunile dictate rar la difuzoare, prefăcându-ne că înţelegem toate limbile vorbite. Avionul se umplu şi îşi luă zborul. Putui vedea de sus micul hotel Aeroport, catedralele mari şi vechi de sute de ani, Dunărea cu podurile ei şi chiar podul care, cu o noapte înainte, îmi inspirase mica filozofie asupra vieţii. Priveam şi mă miram în mine cât de grozav e să trăieşti, să vezi şi să vorbeşti. Înghiţeam în sec pentru a-mi desfunda auzul blocat de creşterea altitudini şi mă holbam la puful norilor pe care avionul îl străpungea uşor. Noutatea absolută a zborului mă determină să uit pentru o vreme de mamă şi de tată, în timp ce aeronava continua să ia altitudine, ţinându-mi auzul blocat. Era prima dată când vedeam harta bătrânului continent în mărime naturală, iar memoria mea deschidea filele atlasului geografic de la şcoală una câte una, recunoscând uşor tot ce era jos pe pământ. Avionul avea acum altitudine, iar viteza cu care se deplasa mă făcu să dau repede pagina la Austria, urmărind firul Dunării, uşor de identificat după dimensiune, apoi a celorlalte ţări, în timp ce razele de soare mă mângâiau vesele, dându-mi căldură. Închisei ochii încet, rugându-mă să dorm. Oboseala îşi pusese amprenta şi gândirea mu-o luase aiurea, fugind ca nebuna. Adormii.

Zumzetul molcom, constant, ca al unui muscoi, ce venea de afară îmi amorţi complet auzul. Sforăiam ca un motan pe divan. O mână micuţă de fată mă-mpinse uşor pe obraz. Lăsai somnul să curgă hoţeşte. În mintea mea adormită gândeam la prostii. Gândeam la o mână micuţă, de Dudă micuţă şi blondă. Sforăiam, aşteptam şi pândeam. Mâna cea mică aşteptată de mine veni pe obraz, răsucii firul din barbă şi, trăgând uşor, spuse încet, doar pentru mine:

- George, trezeşte-te c-am ajuns.

Mâna micuţă era a Oanei. Ridicai pleoapele ca un motan, amărât de falsa speranţă. Amuzat totuşi de gândul nebun, reflectai la zicala cu vrabia şi mălaiul.

Avionul cobora încet-încet. Urechile-mi pocneau în mod plăcut, aducându-mi auzul înapoi. Prin difuzoare, o voce caldă de maghiar ne anunţa aterizarea. Prin difuzoare, o voce caldă de maghiar ne anunţa aterizarea. Privii afară pe geam. Buimac fiind, privii prelung. Uitasem geografia. Uitasem unde sunt. Stătui puţin pe gânduri şi întorsei capul. Privii atent tot grupul de turişti. Zării mâna Oanei... Zării şi faţa Dudei... Zării şi şapca popii, boţită, neagră, cu cozorocul lung. Memoria îmi venii de-acasă. Şoptii către Oana încet, ca pentru mine: „E Spania”!

Spania este o ţară despre care ştiam multe. Ştiam despre Toledo, despre vinul de Malaga... Ştiam despre coride şi despre Madrid. Madridul, văzut acum din avion, părea un oraş mare, iar ziua toate oraşele mari par la fel, privite de sus. Vezi doar acoperişuri.

Cu măiestrie de artist, pilotul atinse pista de asfalt şi o scurtă smucitură ne dădu bun venit. Un cor întreg de palme, aplauda bravura. Priveam extazul călătorilor, priveam pe geam afară, neînţelegând nimic. Fusese primul meu zbor.

(va urma)