Intrebare:

Stimate Domnue Profesor, stiu ca v-ati intors de curand din Africa unde ati predat la o Universitatate din Addis-Abeba (Etiopia) si apoi la universitatea de stat din Djibouti. Amintirile si experienta Dvs din Etiopia au aparut de curand in noua dvs. carte "Jurnal Ethiopian". Din pacate nu am putut intra in posesia exemplarului pe care mi l-ati trimis. Pentru cititorii din Statele Unite si din Romania ai revistei "Conexiuni", va rog sa ne relatati pe scurt care au fost impresiile dvs. mai intai din Etiopia.

Raspuns:

Sa incep cu inceputul. Dupa ce m-am pensionat am crezut ca voi fi perfect satisfacut nemaiavand nici o obligatie legata de munca si de un program fix. M-am inselat insa. Am rezistat numai doi ani, din care in primul an am predat de fapt cateva cursuri la doua universitati americane. Asa se face ca la un moment dat am hotarit sa raspund unui anunt din ziar care cauta profesori universitari pentru Africa.

Inca de la inceput mi s-a oferit Etiopia sau Djibouti, aceasta din urma fiind o tara mica situata la Marea Rosie. Pentru o alegere finala, mi s-a organizat o discutie telefonica in patru, eu fiind la Washington, agentia care m-a recrutat fiind in Arizona, iar la celelate capete ale firelor telefonice fiind reprezentantii celor doua tari. Din inspiratie am ales Etiopia, si a fost o alegere foarte buna.

De aici, raspunsul la intrebarea dvs. se complica. Jurnalul Etiopian pe care l-ati mentionat publicat recent la Bucuresti are 300 de pagini, multe impresii personale, fotografii si foarte multa informatie.

Ca geograf de formatie, specializat in Geopolitica si pasionat de Istorie, cred ca am scris o carte interesanta si utila.(Cei interesati o pot comanda la Editura Geopolica, Bucuresti, Tel. 665-2882)

Sa revin insa la Etiopia. La inceput m-a şocat saracia si mizeria din Adis Abeba si in acelasi timp politetea oamenilor. M-a impresionat totodata stratul subtire de tehnologie si civilizatie occidentala care acopera insa doar supreficial o lume neschimbata din evul mediu. Am depasit cu greu aceste prime impresii, dupa care am descoperit o lume univesitara cu sperante si aspiratii asemanatoare aspiratiilor noastre.

Pe de alta parte, am calatorit foarte mult prin toata Etiopia si am descoperit personal istoria scrisa de doua mii cinci sute de ani a acestei mari tari. In acelasi timp, am descoperit lumea primitiva din sudul Etiopiei care este mai aproape de epoca de piatra decat de secolul 21.

Aici doresc sa va impartasesc insa cea mai profunda impresie. Etiopia este una din primele tari crestine din lume si de aproape o mie sapte sute de ani este o tara extrem de devotata pe plan religios. Este un crestinsim insa bizar pentru noi Europenii. Initial, inaintea crestinismului, populatia a fost mozaica si numai ulterior si dupa lupte sangeroase de sute de ani a adoptat crestinismul. Daca vizitezi o biserica Etiopiana, de exemplu, la exterior ea pare sa fie ca orice alta biserica ortodoxa. In interior insa, ea are o alta cladire rotunda complet izolata de restul bisericii care reprezint templul mozaic initial. In acest lacas sfant nu intra decat preotii. In plus, toate bisericile Etiopiene traiesc in jurul Chivotului Sfant, copii ale Chivotului cu cele Zece Porunci primite de Moise pe muntele Sionului. Aici intervine o poveste lunga descrisa pe larg intr-un capitol al cartii Jurnal Etiopian. Etiopienii sunt convinsi ca detin originalul Chivotului care s-ar afla sub paza stricta la o biserica din localitatea Axum. Am vizitat localitatea si biserica respectiva, dar nimeni nu are acces la Chivotul Legamantului cu cele zece porunci...

Altfel, am trait in Etiopia momente sublime si momente de cadere. Universitatea St. Mary din Adis Abeba a facut tot ce era posibil ca sa ma faca sa ma simt bine. Mie mi-a lipsit insa activitatea romaneasca si chiar m-am simtit vinovat ca oarecum am dezertat de la datorie. In masura posibilului, am continuat insa aceasta activitate prin internet... Apoi, dupa doi ani mi s-a oferit un nou contract la universitatea din Djibouti, tara vecina Etiopiei, dar despre aceasta experienta, sa vorbim intr-un alt interviu.

Cat despre Africa, imi este foarte greu sa ma pronunt. Un continent extrem de variat, atragator si in acelasi timp salbatic si dur. O lume in mare parte primitiva, in general buna la suflet, dar in perpetua suferinta. Cred ca daca nu ar fi fost supusa influentei faste si nefaste a Europei, Africa sub-Sahariana ar fi ramas probabil si azi intre epoca de piatra si feudalism... Si nu cred ca ajutoarele occidentale vor avea efectele dorite asupra maselor africane...

INTERVIUL NR. 2

Intrebare -George Georgescu:

Foarte interesante impresiile si observatiile dvs cu privire la Ethiopia si sper sa revenim la perioada in care ati fost profesor universitar in Africa. Eu stiu insa ca aveti o experienta deosebita si in alte Unversitati americane, atat civile cat si militare, unde ati predat cursuri foarte interesante. Stiu deasemenea ca ani de zile ati fost redactor la Postul de Radio "Vocea Americii" de unde v-ati facut cunoscut in toata Romania.

As dori sa va referiti insa la experienta dvs. din inchisorile comuniste din Romania unde ati petrecut cativa ani ai tineretii. Va rog sa ne relatati cum de ati devenit prizonier de constiinta in Romania in anii studentiei si sa enumerati pe scurt inchisorile prin care ati trecut.

Raspuns ND:

Cum am ajuns in inchisoare? Analizand lucrurile retrospectiv, trei factori au contribuit la "exprimarea" mea impotriva comunismului si eventual la arestare. Este vorba de educatia primita in familie, la influenta mediului in care am crescut, si la faptul ca nici un roman cinstit nu putea sa accepte un regim minoritar si terorist impus cu forta din afara.

Voi incepe insa cu familia. M-am nascut intr-o familie romaneasca traditionala cu frica de Dumnezeu si cu dragoste de tara. Tata a fost sergent in primul razboi mondial si desi la vremea respectiva aderase la socialisti a avut prilejul sa-i cunoasca pe soldatii rusi bolsevici de pe frontul Moldovei. Pentru el, a fost o experienta de neuitat. Mult mai tarziu imi povestea cum dupa revolutia din noembrie 1917 soldatii rusi isi arestau ofiterii, le rupeau epoletii pe care ii agatau de tulpina vreunui copac si apoi razand si batandu-si joc de ei ii forta sa-si salute propriile grade. Cum in timpul razboiulu armata romana ducea lipsa de ofiteri, tata, care luptase la Marasesti, a primit comanda unei unitati si a fost insarcinat sa supravegheze retragerea in debandata a dezertorilor rusi. Unitatile romanesti ii dezarmau si ii escortau mai intai pana la Prut si apoi pana la Nistru. Dupa acea experienta, tata s-a lecuit de orice socialism. Pe de alta parte, imi aduc aminte ca copil cat de mult a suferit si s-a revoltat mama cand dupa ultimul razboi mondial s-a anuntat ca rusii ne-au luat din nou Basarabia.

La acest fundal de familie se adauga si influenta cartierului Bucurestean in care am crescut. E vorba de cartierul Obor -Gara de Est, un cartier de negustori si mestesugari cu mare atasament fata tara. In acest cartier, majoritatea copiilor eram mari sustinatori al echipei de fotbal Unirea Tricolor. Echipa, fiind considerata nationalista, in 48 ori 49 a fost preluata de securitate si transferata la Brasov. Atunci s-a declansat din plin si teroarea comunista. Numerosi tineri din cartier au fost arestati si ca adolescent de multe ori ma gandeam ca ei erau adevaratii mei eroi. Deci, si spiritul din cartier a contribuit la formarea conceptiilor mele... si la arestare.

Al treilea element important in procesul meu de formare timpurie a fost faptul ca mama provenea de la tara, din satul Curcani, sat situat pe valea Argesului nu departe de Dunare. Toate verile le-am petrecut cu bunica la Curcani unde am fost martorul persecutiilor la care i-a supus comunistii pe tarani ca sa accepte colectivizarea. In plus, im aduc aminte bine si de foametea din 47 provocata in mare parte tot de Sovietici. In acel an parintii m-au retras de la scoala pentru ca nu mai faceau fata greutatilor si m-au trimis la mamarea unde am ramas timp de un an de zile. Apoi, imi aduc aminte de saracia si mizeria de nedescris prin care a trecut tara in timpul lui Stalin si chiar mai tarziu. Nu e de mirare ca in acele conditii cand am deschis ochii ca tinar student uram comunismul si tot ce era legat de noul regim.

Loviturta finala a survenit insa in 1954, cand fratele meu mai mare Ion, aflat acum in SUA, a fost arestat impreuna cu un grup de vreo 20 de studenti. Tot lotul a fost acuzat de crima impotriva clasei muncitoare, un eufemism folosit de comunisti pentru distrugerea opozitiei constiente romanesti. La vremea respectiva eu intrasem la Politehnica. In 1955 Ion a fost condamnat la 20 de ani inchisoare si cateva luni mai tarziu eu am fost extmatriculat din facultate. Atunci am hotarit sa incerc sa fug din tara trecand clandestin frontiera in Iugoslavia. Lipsit de experienta am fost prins insa la gardul de sarma ghimpata de dincolo de satul Giera. In consecinta, am fost condamnat la doi ani, dar m-am intors acasa dupa trei ani si jumatate de inchisoare si munca fortata.

Initial am fost anchetat la securitatea din Timisoara si dupa condamnare am fost depus la penitenciarul din oras. Au urmat apoi stagiuni de detentie la Jilava, la Aiud si la Gherla. Despre aceasta experienta am scris insa detaliat in cartea Journey to Freedom (400 de pagini) care a fost publicata si in tara sub titlul Calatorie spre Libertate.

Voi face totusi unele precizari. Pentru mine anii de inchisoare sunt cei mai valorosi ani ai vietii mele. De fapt prin spiritul si educatia primite anterior arestarii, apartineam deja lumii detinutilor politici romani. Si intr-adevar, in inchisoare am regasit adevaratul spirit romanesc la care tanjisem inca din copilarie. In acel spirit m-am format ca om matur si am ramas neschimbat pentru tot restul vietii. In inchisoare insa, unde controlul asuupra detinutilor era foarte strict, am comis tot ce era nepermis, am fost pedepsit de nenumarate ori, si dupa asa zisa eliberare am fost trimis in lagarele de munca DGSM...

Pentru ca cititorii de azi sa inteleaga mai bine ce a insemnat in realitate comunismul am sa redau doua aspecte mai putin cunoscute ale vietii de detentie din acele timpuri. Noi "frontieristii" eram considerati detinuti politici, si majoritatea noastra eram intr-adevar dusmani ai regimului. In acelasi timp, eram insa tineri, temerari, si mai ales nesupusi. Astfel ca la Timisoara noi tinerii recent arestati am organizat o greva a foamei cerand sa ni se respecte dreptul de a scrie acasa si a de primi pachete cu alimente. Detinutii mai in varsta au refuzat sa se alature grevei. Ei bine, in a doua zi de greva ni s-au adus carti postale sa scriem acasa si sa cerem un pachet de alimente de maximum cinci Kg. Cand a sosit insa pachetul meu, eu fusesem transferat deja la Jilava, si pachetul a fost retrimis acasa cu precizarea adresant necunoscut. Atunci s-a zvonit in cartier vestea ca as fi murit in inchisoare, lucru pe care l-am aflat aproape patru ani mai tarziu cand am revenit acasa.

Un alt element graitor! Am stat la Aiud un an de zile in aceeaşi inchisoare in care se afla si fratele meu, dar nu ne-am intalnit nici odata. Ion a fost eliberat in 1964 dupa zece ani de inchisoare, odata cu ultimul lot de detinuti politici. In zece ani de detentie, i s-a permis sa scrie acasa o singura carte postala. In plus, cand si-a retractat declaratiile facute la securitate sub presiune si tortura, a fost pedepsit cu doi ani de izolare singur in celula in Zarca Aiudului. Zarca era "inchisoarea" inchisorii Aiud. Aici erau izolati vechii demnitari si unii detinuti recalcitranti...

Comparati aceste conditii in care am trait noi cu conditiile de lux in care au fost retinuti putinii comunisti arestati dupa revolutia-lovitura din 1989...

In ce ma priveste, sunt mandru ca mi-am inceput viata in inchisoare si sunt profund multumit ca mi-am incheiat cariera ca profesor universitar in Africa. Nu a fost o viata usoara, dar a fost o viata densa, semnificativa si plina de evenimente. Si mai ales, nu m-am vandut si nu m-am compromis niciodata. De aceea nici satana nu m-a iertat niciodata. Constiinta imi este insa impacata. Visez doar ca Romania sa fie reintregita si sa devina mai buna decat este la ora actuala. Este visul care m-a animat toata viata si pentru care m-am zbatut tot timpul in exil.

INTERVIUL NR. 3

G.G.:

D-le Profesor, despre anii petrecuti in inchisorile din Romania ati relatat pe larg intr-o carte intitulata "Amintiri din Inchisoare", carte care s-a bucurat de succes la timpul respectiv. Cititorii Revistei "Conexiuni" au astazi prilejul sa afle cum ati devenit detinut politic in anii studentiei...

Ne-ar interesa sa relatati insa si despre perioada in care, de la microfoanele Postului de Radio "Vocea Americii", ati tinut treaza constiinta si dorinta de libertate a poporului Roman care va asculta cu mult interes seara de seara.

(Apoi, in incheierea acestui interviu v-as ruga sa spuneti cateva cuvinte si despre "Campul Romanesc" de langa Hamilton, locul acela minunat unde s-au legat prietenii statornice. Pe mine, de exemplu, ma incearca un sentiment de nostalgie amintindu-mi conferintele pe care le-am tinut amandoi in cadrul "Saptamanilor Culturale" si mesele rotunde la care dvs. si distinsul prof.dr. Claudiu Matasa le organizati.)

ND:

Subiectul pe care il propuneti e vast si nu poate fi abordat intr-un scurt interviu decat in mod lapidar. Totusi am sa incerc sa va raspund. Doresc sa fac insa mai intai o precizare. Cartea "Amintiri din Inchisoare" pe care o mentionati este legata de Campul Romanesc de la Hamilton, la care de asemenea va referiti in intrebare. Deci, din punctul meu de vedere intebarile sunt legate intre ele.

"Amintiri din Inchisoare" reprezinta prima mea carte si totodata prima carte publicata de Asociatia Romanilor din Hamilton. Adaug ca am asternut pe hartie amintirile din inchisoare in primele luni dupa ce am sosit in America, adica in primavara si vara anului 1969. Si le-am scris la indemnul profesorului Vasile Posteuca, un mare patriot si lider al exilului nostru care ne-a parasit mult prea devreme si cu multi ani in urma.

Trebue sa mai spun ca despre Vasile Posteuca am auzit inca din lagarul de la Treaiskhirchen de langa Viena unde am stat aproximativ sase luni in asteptarea vizei Americane. In acea perioada am asternut deasemenea pe hartie toate poeziile de rezistenta pe care le invatasem pe dinafara in inchisoare. Erau circa o suta de poezii pe care mi le aminteam. Am facut acest lucru impreuna cu Octavian Sigarto, si el fost detinut, bun prieten si un om deosebit care ne-a parasit insa recent. Inca din lagar i-am trimis poeziile lui Posteuca si la scurt timp dupa sosirea noastra in SUA acesta le-a publicat intr-un volum care azi reprezinta probabil o raritate. Acel volum a stat ulteriore la baza antologiei de poezii din inchisori publicata tot la Hamilton de Zahu Pana, un alt fost detinut politic si om de mare valoare.

Intre timp eu publicasem deja cateva articole in presa romaneasca din exil, articole care au fost remarcate si apreciate. Repet, Vasile Posteuca m-a incurajat atunci sa-mi scriu amintirile din inchisoare la care v-ati referit in intrebare. A fost insa o carte de tinerete. Pe vrema aceia speram in prabusirea comunismului si intoarcerea noastra acasa ca invingatori si lideri politici. Nu mi-am dat seama atunci ca noi, exilul constient si idealist, continuam intr-un fel cel de al doilea razboi mondial si ca de fapt pierdusem lupta inca din 1945. Acel exil se opunea din rasputeri comunismului si Moscovei si in acest sens era aliat firesc al Americii.

Spre durerea mea mult mai tarziu am inceput sa inteleg ce se intampla in culisele istoriei. Era prin 1986 si de data aceasta eram profesor la o importanta scoala militara American unde ocupam postul de director al catedrei de studii Europene. Acolo si in conditiile exceptionale pe care mi le-a oferit armata Americana, am conceput si scris cartea Journey to Freedom (Calatorie spre Libertate) bazata in parte pe vechile amintiri din inchisoare. Am scris-o in special pentru occidentali, pentru ca acestia nu intelegeau comunismul in esenta lui. Noua carte reprezinta de fapt o oglinda a comunismului din Romania si din Europa de Est vazuta prin prisma experientei mele personale, a familiei din care provin, si a generatiei care a trait anii comunismului.

Subliniez ca am fost profesor la scoala militara speciala de la Fort Bragg intre 1985 si 1989 si ca inainte si dupa acea perioada am functionat ca redactor la postul de radio Vocea Americii. Mai adaug ca scoala militara din Carolina de Nord a insistat sa-mi permanentizeze postul de profesor, dar eu am optat sa revin la Vocea Americii. Intre timp se anuntasera marile schimbari din Uniunea Sovietica si Europa de Est si astfel am hotarit sa ma inapoiez la Washington. Speram, si de fapt am reusit pana la un punct, sa influentez evolutia situatiei din tara si din Basarabia. Din nefericire, ceea ce a urmat dupa lichidarea comunismului nu a corespuns aspiratiilor noastre. Deabia atunci, si numai in mod treptat, mi-am dat seama ca fortele obscure din culise manipulau omenirea dupa planuri secrete si nu tocmai benefice. Acesta este insa cu tot alt subiect… Aici voi incheia domnule Georgescu precizarea la care m-am referit la inceput, precizare care cred ca reprezinta ceva inedit pentru cititorii revistei Conexiuni. Sa revin deci la Vocea Americii…

In 1973 mi-am incheiat studiile de doctorat la universitatea Columbia din New York si am obtinut un post de profesor asistent la universitatea William Paterson din New Jersey. Teza de doctorat mi-am sustinut-o insa in 1975 si cam in aceeasi perioada mi s-a oferit si un post la serviciul romanesc al Vocii Americii. Pentru mine alegerea intre cele doua optiuni a fost extrem de grea pentru ca sunt un profesor pasionat si facusem deja o impresie foarte buna. Anul acela urma sa fiu permanentizat la universitate. In cele din urma am fost atras la Washington de alura unei legaturi nemijlocite prin radio cu fratii din tara. In plus mi se promisese ca daca trec un anume examen as putea sa intru in corpul diplomatic American. Intre timp, mi s-au facut verificarile de rigoare, mi s-a acordat statului de incredere Top Clearance, iar eu… neputand rezista tentatiei am acceptat oferta. Si astfel, in iunie 1975 am plecat la Washington, ceaa ce a constituit o schimbare majora de cariera.

De fapt, am trait doua mari cotituri ale vietii mele americane in care deciziile luate mi-au influentat profound destinul. Prima a fost plecarea din invatamantul universitar la Washington, iar a doua a fost intoarcerea din invatmantul superior militar tot la Washington. Nu voi sti niciodata daca hotaririle au fost cele mai bune pentru ca nu imi pot imagina cum ar fi decurs viata mea daca ramaneam doar profesor.

La Washington am intampinat insa de la inceput mari dificultati. Ca orice birocratie guvernamentala, Vocea Americii era o institutie stratificata si de cele mai multe ori sefii nu erau numiti pe baza de calitati ori pregatire, ci in functie de relatii si supunere fata de sistem. Eu de la bun inceput nu m-am putut supune si am fost etichetat drept rebel. La un moment dat, s-a incercat chiar concedierera mea, dar acelasi sistem birocratic nu le-a permis sefilor sa ma dea afara. In cartea "Jurnal Etiopian" am de altfel o referire la Vocea Americii in care afirm, mai in gluma mai in serios, ca cea mai mare pedeapsa pentru un om dotat este sa lucreze sub un sef bou. Cam asa mi s-a intamplat la Vocea Americii. Neputand fi concediat deci, s-a decis in masura in care a fost posibil sa fiu marginalizat. Nu vreau sa par increzut, dar si acest lucru a fost imposibil. M-am afirmat puternic prin scrieri, prin conferinte, si prin numeroase reportaje de teren si interviuri, astfel incat pana la urma si inamicii inraiti au trebuit sa ma accepte.

Voi face insa o noua precizare. Vocea Americii este o institutie guvernamentala cu un obiectiv destul de précis si cu norme de comportare federala care trebuie respectate. Marturisesc insa ca din patriotism si din anti-comunism eu am intins drepturile mele de jurnalist pana dincolo de acceptabilitate si am intrat in conflict cu conducerea institutiei. Multe din programele pe care le-am realizat au fost unicate si au reprezentat o munca de pionierat. Mentionez aici doar un amplu interviu cu arhimandridul Roman Braga despre inumana experienta de la Pitesti. In urma multor asemenea programe cunostintele si sentimentale mele s-au transmis probabil si pe calea undelor si asa am ajuns sa fiu cunoscut in tara si in Basarabia drept o enciclopedie si un mare patriot.

Atitudinea mea onesta si deschisa s-a intors insa impotriva mea. In 1979 am trecut cu brio examenul diplomatic si urma sa fiu numit intr-un post de atasat cultural si de presa. Dusmanii din culise nu m-au iertat insa si mi-au blocat cariera. Aceiasi inamici implacabili m-au pus pe liste negre si mi-au blocat continuu orice avansare. Singurul loc unde nu au reusit sa ma blocheze a fost armata americana care avea nevoie de profesori cu cunostintele si cu experienta mea. In acest sens am ajuns sa cunosc bine militarii americani si sa am un mare respect pentru ei. Altfel, toate incercarile mele de atunci si de mai tarziu de a avansa in birocratia federala sau in alte posturi au fost stopate. Doctorul Petrasevici, de exemplu, fost detinut politic in tara iar in SUA mare lider republican, a incercat si el sa ma promoveze dar i s-a spus in mod discret ca as avea vederi fasciste. Stiau deci cei din culise cum sa ma lucreze! Incondeierea la care ma refer a continuat si dupa pensionare si asa se explica cumva de ce am ajuns in Africa…

Este dureros sa constat ca Americanii albi anglo-saxoni m-au ocolit si m-au respins si ca am fost acceptat in schimb de negii americani care mi-au oferit un post de profesor in Africa. Desigur, am suferit din cauza blocarilor mirsave la care am fost suspus si a imposibilitatii de a-mi realiza tot potentialul, dar am satisfactia ca nu am facut niciodata nici un compromis. In ce priveste insa Vocea Americii, consider ca mi-am facut pe deplin datoria. Privind in urma observ ca eu am folosit microfoanele Vocii Americii pentru a mentine vii sperantele romaniilor si pentru a contribui la eliberarea lor de sub communism. In acelasi timp insa, alte forte din spate au folosit oameni ca mine pentru a lichida un sistem care devenise incomod si periculos, dar pe care l-au inlocuit cu un alt monstru. Si aici incep sa-mi pun probleme filozofice!?

 G.G.:

Stimate D-leProfesor, in numele cititorilor prestigioasei Reviste "Conexiuni" va multumesc, urandu-va multa sanatate si putere de munca. Sper sa continuam in numerele viitoare ale Revistei interviurile noastre.