Trecuseră o noapte şi o zi, amândouă de pândă, somn pe sponci, imprimeuri pe frunte cu elemenţii caloriferelor, vise, amintiri, planuri de viitor, sandwich-uri „la botul calului hămesit”, priviri strălucitoare, discuţii şi discuţii, imagini color despre Revoluţie. Dispăruse euforia din "douăş'-doi", a clipelor din care îmi veneau în memorie, conjugate familiar, săriturile şi urletele noastre din jurul televizorului, eu şi părinţii mei, alţi ca mine şi cei dragi lor, toţi convocaţi spontan să participăm, chiar dacă numai ca figuranţi tropăitori şi urlători, la schimbarea istoriei.
În uruit de şenile, Ceauşescu se prăbuşise, dar încă mai simţeam, astăzi, răsuflarea timpurilor păstorite spre viitorul luminos de ieri. Tablourile fuseseră aruncate de pe ziduri, ramele rupte, iar pânzele sfâşiate, dar noi mai păstram, înfipte şi înscrise în suflet, cuiele şi sfoara.
Un zvon se prăvălea, ca o cascadă, pe culoarele facultăţii. „A fost prins!”, mi-a şoptit, trecând în viteză, Diana, grabă de flacără grijulie cu epiderma celor lângă care şi-ar fi întârziat prezenţa. „A fost prins şi va fi judecat, astăzi!”. Am intenţionat să o prind de umăr şi s-o sărut, din întoarcere, s-o prind şi s-o judec şi eu, să-mi transmit bucuria şi să mă imprim cu ceea ce ştia sau aş fi vrut să ştie. M-am oprit la timp, dintr-un instinct de conservare, rătăcit. Aveam ochii cârpiţi de somnul încropit printre perioadele de veghe şi n-am vrut să mai risc vreo altă cârpeală.
În amfiteatru era gălăgie. Fiecare ţipa la fiecare, iar Botoreanu, fostul secretar de partid, sâsâia şi fonfăia pe tonuri înalte, încercând să acopere larma studenţilor:
- Stasi, drajilor, nu mai strigasi, se mama drasului, nu ne mai înselejem! Da, au fost prinsi odiosul si sinisfra lui sosie, se fransmife asum, la felefisor, fase-si-mi los, să văd si eu!
- Ia lasă, că tu ai văzut şi făcut destul, măi tovarăşe profesor! i-a trântit fesul încrederii în sine Cosmin, vlăjganul de la seral, împingându-l uşor, spre un colţ de bancă îndelung lustruită de coate.
- Se vremuri am azuns… a icnit încet, un Botoreanu învins, cu ochii bulbucaţi a disperare, de rinocer vinovat, surprins îmbăindu-se în nămolul lui Augias de către un Hercule indisciplinat şi pletos, netuns regulamentar, oficial, în acel stil «ceaun» în faţă şi «partizan» la ceafă. Sau «pierdut», aşa cum părea, dintr-o dată, cel care alcătuise schimburile şi posturile de pază, care dormise cel mai puţin dintre toţi vajnicii apărători ai zidurilor politehniste.
Dar ce fusese în zilele şi nopţile de pază începuse să conteze mai puţin, acum, când la TV dictatorii erau înghesuiţi într-un TAB scorojit, decât ceea ce se petrecuse în cuprinsul trecutelor „orizonturi roşii”. Judecata pornise, deocamdată doar ca o mică pierdere de loc mai în faţă, la televizor, iar profesorul stacojiu nu era deranjat prea mult de umila sa poziţie, dar presimţea ce va urma, începuse să ştie că viaţa lui se va înscrie în alte coordonate. Urmau luni în care pe holurile facultăţilor vor mărşălui, ca trupe de comando, grupe întregi de studenţi strigători ai aceloraşi lozinci, despre competenţă, credibilitate şi profesionalism, împrumutate de la un tânăr premier cu nume latin de oraş moldovenesc şi purtător de pulover roşu ca un ruj de Apaca cumpărat pe valută. Mişcări revoluţionare în urma cărora vor fi cuprinşi, ca într-un vârtej de aruncări centrifuge în afara catedrelor, o sumedenie de profesori aflaţi în unghi obtuz faţă de studenţi, realitate, prezent sau trecut.
- Hei voi, cei de-acolo, din spate, puţină atenţie, vă rugăm! s-a pronunţat viguros, strigând cu voce groasă, de bariton, de la prezidiu, un ochelarist sfrijit, de un metru şi un pic, prins de învălmăşeală lângă butoanele televizorului, pe care părea să-l confunde, din gest reflex, de imitaţie, cu un pupitru de comandă. Mă numesc Pasăre Silviu Dan, sunt aici să vă cer şi să vă ofer ajutorul („hai, lasă-ne şi ia-ţi zborul !” s-a auzit de undeva, din spatele amfiteatrului) şi sunt student în anul IV („la Teatru”) la Facultatea de Metalurgie („turnătoru’, turnătoru’ !” şi-a continuat recitalul glasul rebel. Mulţumesc celor ascunşi în spatele sălii pentru aprecieri şi zgomotul de fond („huo, limburici !” s-a auzit iar, din partea aceluiaşi personaj pus pe şotii, bun cunoscător, se pare, al celui din prezidiu), dar consider că am venit aici cu alte obiective. După cum am auzit şi văzut cu toţii, dictatorul a fost arestat şi va fi judecat. Dar lupta noastră nu s-a sfârşit. Acoliţii lui Ceauşescu nu au dispărut, iar noi trebuie să-i zdrobim. Trebuie să ne organizăm pe baze noi, nu ca pân-acum. În ţară există deja Comitetele Frontului Salvării Naţionale. Am vorbit cu cei de la Rectorat şi fiecare facultate din Politehnică are comitetul ei. Numai noi nu („cum, neicusorule, să rămâi fără coledzi ?” a mai încercat o agitare a spiritelor, fără succes în atmosfera concentrată din sală, opoziţia, reprezentată de un student blond, în blugi, cu pletele fluturând anarhic, care a deschis uşa şi a ieşit, înciudat, precum s-a petrecut în nenumărate rânduri, apoi, în Parlament, cu alte opoziţii). De ce, vă întreb eu, de ce nu ne aliniem noilor cerinţe ?
- Sunt de acord cu cele spuse de colegul nostru de studii şi de luptă, Silviu, a preluat din zbor ideea o fătucă mică, iute şi îndesată, ca un dop de plută aşezat în gâtul unei spumoase sticle de şampanie. Sunt Ancuţa Sofronie, anul II la Facultatea de Transporturi şi propun să întocmim o listă cu toţi cei care au fost zilele şi nopţile astea aici, cu cei care au fost gata să se jertfească pentru Revoluţie, pentru ţară, pentru facultate.
Amfiteatrul se umpluse de cei dornici de jertfire, chiar de Sărbători, între timp, pentru că în ultimele ore se adunaseră acolo o mulţime de studenţi şi profesori, iar în bănci nu se mai căscau uriaşele spaţii goale din trecutul apropiat. Se făcuse zarvă mare, erau mulţi cei care se cereau trecuţi pe listele de participare, mult mai mulţi decât cunoscusem în acele zile, dar eu nu mai auzeam nimic din ceea ce se discuta. Mă apucase de cap o durere cumplită, ca o gheară, era ceva care mă strângea de tâmple şi simţeam cum se coboară spre inimă. Stilul celor doi vorbitori îmi era cunoscut, acţionase ca acel clinchet de linguriţă în ceaşca de ceai a lui Proust şi îmi trezise în memorie un timp a cărui regăsire n-o mai aşteptam. Nu mai aveam chef de comitete şi comisii, mă săturasem de şedinţe şi vorbe de lemn. Nu venisem în Bucureşti cu gândul la răsplată, funcţii politice sau alte avantaje, dar nu puteam să rabd nici pe alţii în fruntea bucatelor, deocamdată onorifice, gata să le împartă sau, mai bine zis, să şi le-mpartă, acum când mortul se pregătea să fie cald. Am ieşit pe uşa lăsată deschisă, ca o poartă spre cer albastru şi aer curat, cu gândul plecării cât mai rapide spre casă, acolo unde părinţii mei se frângeau de îngrijorare şi habar n-aveau pe unde sunt, de 2 zile, de când plecasem să apăr podul, acum prea îndepărtat, de peste Ialomiţa.
Am simţit paşi unduitori, elastici, în urma mea. Ştiam ai cui sunt şi le calculam următoarea înfrăţire cu pământul după ritmul muzicii pe care o simţeam crescând în jur, amuţind orice rafală de iarnă revolută şi ucigaşă. Diana, ca o zeiţă înţeleaptă ce era, simţise şi ea că sezonul de vânătoare a teroriştilor fioroşi se sfârşea trist, ca sfâşierea unei măşti proaspete, vesele, cu vopseaua umedă şi înlocuirea ei cu o alta, transformată în chip firesc, statornic întipărit în genele naţiei. Nu aveam răbdare să mai aştept 20 de ani, pentru a depăşi graniţa de stupiditate trasată mai târziu de un fost dizident cu vagi amintiri despre viitor şi m-am întors brusc, prinzându-i palmele în pumn, ca pe două vrăbiuţe cu penajul catifelat:
- Plec, Diana, nu mai are rost să-mi pierd vremea pe aici, ne-am aglomerat, am început să ne călcăm pe picioare, în timp ce ai mei habar n-au unde şi dacă mai trăiesc. Nu pot să sun la ei decât prin centrală şi n-am de unde aici. Cine ştie ce-or fi văzut la televizor…
- Of, pleacă dacă nu mai ai nici un rost aici, du-te învârtindu-te şi să nu te mai văd, a spus ea mândră, zâmbind distrugător, cu un colţ al buzelor uşor ridicat şi cu sclipirea jucăuşă, cenuşie a ochilor, departe de luminarea tristă a vreunui şuvoi de lacrimi. Crăciun fericit, dragule împuşcător de frunze-n vânt!
Venise ziua, se îngustase clepsidra prin care treceam acum pe rând, ca grăunţe de nisip pe sub temelia castelelor zeului timp, ne-am îmbrăţişat şi m-am îmbrăcat în parfumul ei care mi-a pătruns prin haine, prin fiecare por hămesit de alt fiecare por înmiresmat, obişnuiţi deja cu metehnele istoriei întoarse atât de mult pe dos, încât pleca din război cavalerul şi rămânea pe baricade prinţesa. Dar baricadele semănau acum mai mult cu ziduri de pluş şi turtă dulce, iar eu nu de dulceaţa turtelor duceam lipsă.
Mi-am luat rămas bun şi de la ceilalţi colegi şi m-am strecurat, cu greu, prin mulţimea studenţilor. Aleile Politehnicii le-am traversat, apoi, în grabă, fără să mă uit în urmă, aproape că fugeam, mă ardea grija de acasă până în călcâie şi am ajuns repede în staţia de metrou, la Grozăveşti, acolo unde pereţii cunoşteau o primă ridicare în rang, simţeau pe tencuială primele forme de „Jos”. Lângă un „Jos ceauşescu!” cu scris negru, mic şi stângaci, îşi făcuse apariţia un uriaş grafitti, artistic realizat, cu „Jos comunismul!”, iar vopseaua roşie, încă proaspătă şi aruncată dintr-un corn al abundenţei se scurgea, ca un sânge de fiară încolţită şi-i murdărea pe cei care, neatenţi, nu luau în seamă avertismentul. „Jos comunismul!” era ceea ce văzusem şi pe mici manifeste, explodate nefiresc, în mănunchiuri de fluturi albi, de iarnă, în urmă cu doi ani, după revolta muncitorilor de la Braşov, pe aleile spre facultate, dar atunci citisem din mers, uimit, ca toţi ceilalţi, cu teamă de măsurile punitive care mi-ar fi putut „răsplăti” curiozitatea. Acum acele inscripţii ne citeau ele, ne miroseau sudoarea spaimei şi ne curăţau de orice atom de aprobare. Jocul compensaţiilor începuse şi el. Urmau zile în care clipele fără particule ale strigătelor de „Jos!” se năşteau accidental, orfane. După mulţi ani şi o alternanţă nefericit împleticită la guvernare, strigătele de revoltă se vor fărâmiţa şi vinde, apoi, ca fiare vechi, odată cu fabricile şi uzinele patriei, rămăşiţe denaturate ale acelor izbucniri de revoltă vor mai încânta doar urechile iubitorilor de fotbal, pe stadioane, acolo unde se va oficializa, aproape, ca un imn, un strigăt care are afinităţi mai multe cu „Sus!” decât cu „Jos!”.
În Gara de Nord era linişte, pericolele unei călătorii ţinuseră oamenii strânşi în jurul cuiburilor familiale, întăriseră rădăcinile de prudenţă şi transformaseră tranzistorii şi lămpile televizoarelor în vase comunicante, vene şi artere vitale, ale eventualilor călători, cu ţara. Câţiva vânzători de ziare urlau cu putere, prelungind „teverist” spoturile de reclamă, peste măsură. Le plăcea să strige, cu greu şi cu jenă îi întrerupeai pentru a le cere singurul jurnal din acea zi, Libertatea (fostă Informaţia Bucureştiului). Titlurile mari loveau cu avânt revoluţionar într-un „odios” şi o „sinistră”, ale căror nume nu se scriau decât cu literă mică, iar articolele povesteau, în tuşe groase, fapte oribile ale guvernării ceauşiste, precum şi modul în care nefericitul dar şi vinovatul cuplu fusese prins.
Aveam tren peste o oră, iar aventura mea se apropia de sfârşit. Am cumpărat cuminte, maturizat, bilet până la Ciulniţa, spre ruşinea blatistului care fusesem şi spre mica pierdere de cărămidă la casă etajată sau şurub la o nouă maşină a „naşului” de la trenul spre Constanţa din acea zi. În dreptul peronului 6 am văzut multă lume strânsă, compactă. Nu pleca şi nici nu sosea nici un tren, acolo era doar o tarabă unde se vindeau lămâi, fructe frumoase, imposibil de găsit altădată pe deasupra mâinii şi tejghelei, de un galben auriu aproape ireal, care luminau solar ceaţa lăptoasă din jurul gării şi adunaseră toată suflarea, chiar şi ceferiştii de serviciu în staţie, într-o coadă ordonată, regulamentară, îndelung exersată, pe 3 rânduri. Bucuros, m-am aşezat şi eu în aşteptare, din reflex, strângând cu putere între degete cei câţiva zeci de lei care îmi mai rămăseseră şi pe care îi planificasem să-i dau în schimbul unui prânz la Autoservirea de peste drum. Eram lihnit, nu-mi trebuiau lămâile acelea atunci, dar nu puteam pierde ocazia, aş fi fost în stare să rabd de foame şi mai mult decât cele 3-4 ore de drum până acasă, pentru măcar două kilograme de globuri lunguieţe şi aurii. Stăteam lângă un tânăr brunet, înalt şi uscăţiv, cu mustaţă, care povestea volubil celor din jur cum scăpase de moarte, ca prin urechile acului, cu oameni picând în dreapta şi în stânga, privind de pe trotuar, ca şi cum ar fi stat la altă coadă, în zona gri a curajului, la cei de pe baricada din 21 de la Inter. Tipul era bucureştean şi, locuind în zonă, aflase că s-au adus lămâi aici şi venise în fugă să prindă rând. Ca şi mulţi alţii de pe lângă mine, care numai de mers cu trenul n-aveau chef. Lumea aştepta disciplinată, se făcuse un moment de linişte şi chiar atunci s-au auzit primele rafale de pistol automat. Coada de oameni nu a avut nici o reacţie, iniţial. Zgomote de acest fel ne tot tăbăciseră urechile după 22 încoace, pericolul nu părea atât de apropiat, iar lămâile (ah, lămâile acelea, „şi-acum mă-nfior”), erau cele mai frumoase văzute de mine vreodată. Atât de frumoase încât până şi gloanţele au observat asta şi, cu mult tupeu, fără să mai stea la coadă, au lovit necruţător, distrugând una din lăzi. Bucăţi zemoase de lămâie au colorat în galben taraba, pavajul şi feţele cumpărătorilor ajunşi în faţa cozii. Ca la un semnal, strident şi înfricoşător, ordonata rânduială a cozii s-a stricat şi fiecare „codoş” s-a aruncat pe paviment, în căutarea unui scut cât de mic. Mi-am părăsit şi eu locul bun de la jumătatea drumului spre aurul „lămâios”, cu un imens regret, plonjând artistic, ca un tigru siberian, pe luciul strict delimitat, în pătrăţele, al gării, până după primul stâlp. Se trăgea dinspre Gara Basarab, de undeva, de pe blocuri. Gloanţele sfârâiau şi pocneau sec, în jur, fără să producă victime, însă, era un tir dezordonat, fără o ţintă anume. Un grup de soldaţi, cu doi ofiţeri în frunte, urmaţi de un revoluţionar cu banderolă roşie pe mâneca hainei, care semăna teribil de mult cu unul din ctitorii baricadei din 21, Dan Iosif, toţi cu AKM-uri, au trecut în viteză, spre locul de unde venea prăpădul.
Peste câteva minute, focul a încetat. M-am desprins imediat de pe gresia rece şi, fără să pierd clipe preţioase, mi-am reluat locul la coadă, câştigând câteva poziţii faţă de aşezarea de dinainte de atacul terorist. Nu murise nici un vajnic sprijinitor al rândurilor cozii, doar se speriaseră câţiva, iar eu, cu ochii spre peronul unde tocmai fusese tras rapidul de Constanţa, am ajuns să-mi duc până la capăt „pohta ce-am pohtit”, devenind falnicul posesor al celor 2 kilograme de lămâi.
Am plecat din Bucureşti, privind în urmă fără mânie cum roţile vagoanelor se învârteau odată cu osia istoriei, strângeam la piept sacoşa cu binemeritata porţie de fructe acrişoare-amărui, iar în suflet îmi creştea raţia de libertate, condiţionată însă dimensional de presiunea celeilalte raţii, materiale, de-abia căpătate. Privind cu jind conserva de stavrid pictată pe zidul exterior al Giuleştinei, mi-am dat seama că sosise o primă zi a evaluărilor, că trecusem de un prag înalt şi important, cu avarii minore sau, cel puţin, greu vizibile.
Între degete strângeam, găsită prin buzunarul de la piept, o hârtiuţă, ca o foiţă de calendar minuscul, cu un nume drag şi un număr de telefon. Am zâmbit fericit, sigur de naşterea unei noi zile.