Citind paginile acestui dicţionar, precis că nu aţi găsit nici urmă de umor. Nici măcar o dată nu v-aţi chemat nevasta, sau vecina, strigând: „Vino repede, că nu mai pot, trebuie să-ţi arăt chiar acum ceva!” Şi ea să chicotească, încântată: „Ai dreptate, aşa ceva n-am mai văzut!” 

Dar să ştiţi că noi, autorii acestui dicţionar, ne-am străduit totuşi. Ne-am străduit să punem sare şi piper, am mai urzicat pe ici, pe colo, am mai şi biciuit. Însă, pur şi simplu, nu ne-a ieşit! Poate că, în subconştient, ne-am temut ca lumea (adică voi) să nu râdă de noi. Am preferat să consideraţi dicţionarul acesta prost, slab, ilizibil, decât să-l facem de râs. Sau, ce s-o mai ocolim pe după meri, trebuie să recunoaştem că nu avem simţul umorului. La concluzia asta am ajuns toţi, atunci când ne-a zis-o şeful. Şeful cel mare. 

Într-o bună zi – cum este orice zi de leafă – ne-am trezit fiecare cu o circulară într-un plic dreptunghiular pe care scria „Confidenţial”:  

„Întrucât elaborarea dicţionarului este mult întârziată faţă de plan, începând cu chenzina de astăzi se reduce salariul dvs. cu 50%. Această reducere se aplică şi sporurilor de muncă grea, de altitudine (credem că n-aţi uitat că birourile noastre sunt în nişte prepeleace, într-o livadă de meri) şi de toxicitate (unele cuvinte pe care le manipulăm sunt, într-adevăr, toxice).”

Datat: ....                    Semnat: Şeful 

Parcă ne-ar fi lovit un asteroid în moalele capului! Am lăsat naibii rebusurile, sudoku sau jurnalele de modă. Câţiva, foarte puţini, au lăsat lucrul. Ne-am bulucit cu toţii la şefu’, care era cu secretara cerându-i socoteala. Şefu’ zâmbea. „Pe-a dumitale ai tăiat-o?” El se făcea că nu înţelege. „Leafa – am strigat – ţi-ai tăiat-o şi dumitale? Dar pe a secretarei?” Aia, chicotind, îşi ridica o bretea care-i căzuse, probabil, când dădusem noi buzna.  

Atmosfera era vulcanică: sânii colegelor tresăltau, gata să dea pe afară. Ion Vodă se făcuse mic în tabloul de pe perete în care avea să fie zugrăvit ca un domnitor cumplit. Mircea se pregătea să coboare, de pe acelaşi perete, ca să aplaneze conflictul şi să-şi justifice supranumele de „cel Bun” cu care avea să intre în cartea voastră de istorie a patriei. Din alt tablou şi din alt secol – îl ştiţi voi care – nişte domni bine îmbrăcaţi fluturau un decret de suspendare. 

Secretara şi-a scos, tacticoasă, ceasul. S-a făcut, dintr-o dată, linişte: toţi aşteptam să vedem ce urmează. Ea n-a mai scos nimic. Însă şefu’, profitând de momentul de linişte, a scos nişte vorbe: „Am vrut să vă testez, şi văd că nu m-am înşelat: n-aveţi deloc simţul umorului. Cum era să va reduc lefurile? Cum ar fi fost să mi-o tai şi pe a mea, şi pe a domnişoarei secretare aici de faţă? (Domnişoara respectivă îşi săltase, triumfătoare, fundul pe un birou, drăguţ, lângă ceaşca de cafea, având grijă să rămână neatinsă.) Văd eu că nu ştiţi de glumă. N-aveţi umor: cum naiba o să ne descurcăm la cuvântul ăsta? Haideţi, înapoi la rebusuri, lefurile rămân neatinse – ne linişti el, atingând în sfârşit şi mângâind ceaşca fină de cafea. Găsim noi ceva să punem şi la cuvântul Umor. A, să nu uit, altă dată să bateţi la uşă, că-mi speriaţi domnitorii!” 

Credeţi că am râs? N-am râs deloc! Şefu’ credea că a făcut o glumă bună. Asta era glumă? Ăsta era umor macabru, cam ca în ştirea aceea din ziar:

 „Un avion de pasageri cu un motor în flăcări a aterizat cu bine pe peronul gării Chitila. Toţi pasagerii au scăpat, cu excepţia unei tinere care, coborând imprudentă, a fost lovită de un biciclist şi răsturnată pe şine chiar în clipa în care trecea pe acolo acceleratul „Litoralul”. Acceleratul a recuperat pe parcurs întârzierea şi a ajuns la timp la Constanţa”. 

Ştirea, sau bancul acesta, confirmă statistica; ne spune, încă o dată, că accidentele de tren sunt mai dese decât cele de avion. Atât, şi nimic mai mult! Iar de râs – dacă ar fi ceva de râs, aici – ar fi că rar, dar se mai întâmplă, ca un accelerat să ajungă la timp la destinaţie. 

Uite aşa ne imaginăm noi că ia naştere un banc, că se creează umorul. Pornind de la realitate, nişte oameni cu simţul umorului povestesc altora, pe scurt, ce au văzut, ce au trăit; şi au grijă să nu râdă. Iar ceilalţi, cei care îi ascultă, care n-au văzut, şi n-au trăit faptele povestite, râd ca nebunii. Asta da talent! Nu era cazul nostru, o ştiam acum, că ne-o spusese şi şefu’. Auzi, să ne taie leafa! Cică în glumă! Păi el nu ştia că erau lucruri cu care nu se glumeşte, cum ar fi leafa, fiscul, sau un câine când îşi roade osul? 

Cam ce fel de glume ni s-ar părea nouă reuşite? Uite, de exemplu: 

„La 5 minute după ce a fost chemată Salvarea, doctorul a bătut la uşă şi a acordat primul ajutor, astfel că pacientul – care suferise un infarct – a putut să privească în continuare, la televizor, meciul echipei naţionale de fotbal.”  

Sau: 

„Pentru că a uitat un bisturiu, în cursul unei operaţii, în abdomenul unui pacient, Colegiul Medicilor l-a sancţionat pe chirurgul X cu plata bisturiului. Bolnavul – care fusese internat pentru extragerea unei unghii incarnate – se simte bine. Nivelul său de fier în organism – foarte scăzut înainte de operaţie – a revenit la normal după operaţie.” 

Aşa-i că n-aţi râs? V-am spus doar că noi nu avem simţul umorului. V-am spus mai înainte că fila aceasta de dicţionar e ratată. Am încercat şi altceva, să punem unele bancuri în versuri. Le punem şi aici, fără nici o pretenţie de la voi, cititorii. Nu vă cerem să râdeţi din complezenţă. Nu ne aşteptăm să muriţi de râs: mai sunt de citit atâtea şi atâtea pagini de dicţionar! Ce ne-am face fără voi? 

La spital, o tânără foarte frumoasă aşteaptă în hol, pe un pat rulant, să fie condusă în sala de operaţie, pentru o mică intervenţie chirurgicală.

Este puţin îngrijorată, cu atât mai mult cu cât orele se scurg şi nimic nu se întâmplă.

Într-un final, se apropie un tip îmbrăcat în alb din cap până-n picioare, ridică cearceaful care o acoperă şi îi examinează corpul gol, din cap până-n picioare.

După aceea, pune cearşaful la loc şi se îndepărtează puţin pentru a discuta cu alte “halate albe”. Un al doilea om din grupul celor îmbrăcaţi în alb se apropie, ridică cearceaful şi o examinează, după care pleacă şi, când un al treilea halat alb se apropie şi ridică cearceaful pentru a o examina, femeia i se adresează, îngrijorată:

- Am înţeles că e nevoie de mai multe examinări dar, până la urmă, când mă operaţi?

Omul în halat alb ridică din umeri:

- Habar n-am! Noi suntem aici ca să vopsim holul. 

Şi varianta în versuri: 

Blondina şi targa 

O blondă îşi dorea cu-ardoare

Să redevină fată mare,

Dar, după ani şi ani de „sport”,

Şi-al nu-ştiu-câtelea avort,

Ceva, ceva lipsea, se pare,

Musai vroia ca să repare.

– „Se operează, e banal” –

De-aceea era la spital

Şi goală sta, sub un cearceaf,

– Cearceaful – alb ca un pilaf,

Pe holu-ngust sta pe o targă,

Bine’nţeles – o targă largă,

Patru picioare, pe rotile,

Rulmenţi unşi bine pe la bile,

O targă ce, deşi umblată,

Nu trebuia, zău, reparată.

Cum sta aşa, vine-un bărbat,

Muşchi ca Van Damme sub halat,

Şi, curios, o dezveleşte,

Priveşte lung, gospodăreşte,

Apoi îi cheamă pe alţi doi;

Privesc, toţi trei, la sânii goi,

La unghiile lăcuite,

La locurile tăinuite,

Temeinic, nu aşa-ntr-o doară,

Din tălpi în creştet o măsoară

Şi nu se-opresc la fruntea largă,

Privesc, atent, atent, la targă.

Blondina intră la idei

Văzând atâţia doctori: trei,

Şi-ntreabă-n şoaptă, c-un oftat:

– E cazu-aşa de disperat?

Van Damm’, văzându-i disperarea,

Opri, pe loc, examinarea:

– Chirurgu’-ascultă-mă pe mine,

Vine mai greu, dar totuşi vine.

E-n cabinet, închis cu-o soră,

Dar vine sigur, într-o oră.

Noi, vopsitorii, am privit

Dacă-i ceva de revopsit.

Dar la mata, totul luceşte,

Părul şi lacul pe la deşte,

Şi ne-am uitat, deşi e largă,

E totu-n regulă la targă.

Iată şi alt banc, împreună cu versiunea sa … versificată:

Un pirat intră într-un bar...

 
- Nu te-am văzut pe aici de ceva vreme, îi spune barmanul. Ce s-a întâmplat cu tine? Arăţi ca dracu’.

- Ce vrei să spui? întreabă piratul.

- Păi, înainte nu aveai picior de lemn...

- Ooo... eram într-o luptă şi m-a lovit o ghiulea.

- Ei, dar ce e cu cârligul de la mână?

- Altă luptă. M-au capturat, şi căpitanul inamic mi-a tăiat mâna. Aşa am căpătat cârligul.

- Înţeleg... dar ce e cu peticul de pe ochi? întreabă barmanul.

- O pasăre s-a uşurat drept în ochiul meu, răspunde piratul.

- Glumeşti... ai pierdut ochiul din cauza unui rahat de pasăre?

- Nu chiar... era prima zi când purtam cârligul la mână...

Poem cu pirat textualist

În bar se face linişte, deodată
Tac toţi clienţii, ca la un consemn,
Când John piratu’-n uşă se arată
Cu-o mână lipsă, un picior de lemn

Şi-un plasture pe golul din arcadă;
Şontâc-şontâc ajunge, greu, la bar,
Iar barmanul, prea bucuros să-l vadă,
Îi toarnă, prompt, pahar după pahar.

Până aici, din două strofe bune,
Cu versuri măsurate fix, la ţanc,
Nici cititorii-n stele nu ar spune
Că-i vorba – bun sau prost – despre un banc.

– Ia spune, John, cum ţi-ai pierdut piciorul
(Către clienţi: Nu e nimic de râs);
Turcii ne-au atacat, trecând Bosforul,
Ai mei muriră făr’să zică pâs.

Eu m-am luptat, viteaz, cu iatagane,
Nu m-am dat prins. Mi-am zis: mai bine mor.
Sării uşor, de sus, de pe otgoane,
Uşor, că m-au scurtat de un picior.

– Şi mâna dreaptă, ce purta hangerul,
Cum de-i acuma un cârlig de fier?
– Aveam o fată, o ştia Tangerul.
M-a prins arabul. Aveam cazier.

Am vrut s-o cumpăr, că-mi plăcea odorul,
Băgai mâna-n chimir, până la cot,
Atunci mi-a retezat-o, cu toporul:
I-am zis mersi că nu a dat la scrot.

– Parcă spuneai poveşti mai piperate,
Nu vezi? Adoarme lumea, n-ai umor!
Dar cum se face c-ai ajuns, măi frate,
Olog şi ciung şi, pe deasupra, chior?

– Păi, stai. N-am terminat. Să vezi drăcie:
Tocmai ieşeam voios de la spiţer
Cu ăst cârlig legat cu dibăcie
În loc de braţ. Si mulţumeam la cer,

Când, o stăncuţă noroci pe mine,
Îmi astupă ocheanul cu guam,
Am zis că dau cu mâna, dar, vezi bine,
Era cârligul. D-aia ochi nu am.

Ştiu că povestea asta n-are sare:
Cum, tocmai eu, piratul cel vestit,
Ce-am biruit furtuni pe orice mare,
De-o păsărică să mă las orbit?