Poate că Autorul asistase la discuţia dintre administratorul Stroe şi tatăl său, sau, poate că tatăl său îi împărtăşise îndoielile pe care le avea în privinţa carierei pe care el, Autorul, şi-o alesese. Cert este că întrebări privind drumul ales, acela al scrisului, bântuiau şi mintea Autorului.

Cum putea fi el sigur că va ajunge un autor cunoscut? Cunoscut, nu unul oarecare, cu cărţile zăcând nevândute în librării, despre care nu se vorbeşte niciodată la Radio, la emisiunea „Viaţa cărţilor”, despre care nu pomeneşte niciodată vreo revistă literară şi, care, răul maxim cu putinţă, n-are nici o şansă să ajungă în manualele şcolare. Şi nici şansa ca portretele sale să fie atârnate în şcoli, lângă clasicii literaturii române. Îi era clar, nu ţintea să ajungă un astfel de autor, obscur şi neştiut de nimeni. Celebritatea – sau, nimic! Tocmai de aceea dăduse cu piciorul carierei de fotbalist. Era el talentat, aşa cum remarcaseră şi Stroe, şi toţi portarii adverşi, marca goluri, dar nu prea alerga. Iar, dacă sta să socotească, numai pe terenul de lângă Troiţă erau cel puţin 5-6 la fel de buni ca el. Dacă înmulţea acest număr – să zicem, 5 – cu numărul de cvartale din capitala ţării noastre, apoi cu numărul de oraşe din ţara noastră, ajungea la o număr ameţitor. Nu se vedea ajungând primul dintre atâţia fotbalişti de viitor. Ori, ca autor, era singurul din Ţiglina 6. Pe de altă parte, un fotbalist pune ghetele în cui pe la cât? Pe la 30 – 35 ani. Şi, dacă şi-a băut până atunci, la zi, toţi banii câştigaţi, nici n-o să aibă ce bea pentru tot restul vieţii. Nu toţi ajung antrenori,  sau arbitri, sau mari mahări la Federaţie. Când nu-i mai vede jucând, lumea îi uită. Îşi aduce aminte de ei abia atunci când mor. Abia atunci devin ei, din nou, mari şi buni; chiar mai buni decât fuseseră în realitate, mai buni deâct atunci când jucau. Nu era, oarecum, târziu? Şi, încă un lucru: câţi fotbalişti au statuie, sau bust? Dembrovschi în Mexic, Cămătaru – la Craiova. Hai, să mai fie unul-doi. Pe când scriitorii?! Scriitorii umplu parcurile, şi holurile şcolilor cu statuile lor. Tot jucându-se şi alergând cu triciletele în jurul lor, copiii îi învaţă încă de la vârste fragede. Sau, mai târziu, trecând pe lângă busturile lor din holul cancelariilor, când sunt chemaţi la director pentru vreo boacănă. Hotărât lucru, era mai bine ca autor. N-or să strige 20 mii de oameni „Bravo, Autorule!”, nu-l vor aplauda 20 mii de perechi de palme când înscrie, dar îl vor citi mult mai mulţi. Numai dacă pune la socoteală primele ediţii ale cărţilor sale, ediţiile revizuite şi ediţiile critice. Nemaivorbind – bârr! – de ediţiile postume. Nemaivorbind de exemplarele din bibliotecile orăşeneşti şi judeţene, din bibliotecile şcolare, din căminele culturale. Pe acestea le şi vedea rupte şi înnegrite pe la colţurile paginilor, de atâta citit. Erau exemplare pe care numele lui, Autorul, abia dacă se mai putea citi pe copertă, sau pe pagina de titlu, sau în partea de sus a paginilor. Abia dacă se mai vedea data de „Bun de tipar”, sau data imprimării, sau dacă imprimarea fusese făcută la „Combinatul Casa Scânteii”, sau la „Întreprinderea Poligrafică 13 Decembrie, Bucureşti”. Pe unele exemplare – se gândea, zâmbind – aveau să troneze, în susul paginii, scrise cu pixul, sau cu creionul chimic, obişnuitele indicaţii: „Du-te la pagina 69 şi vei găsi acolo ceva frumos”. Iar la pagina 69 – altă trimitere: „La pagina 101 am scris ceva special pentru tine”. Şi, la pagina 101 – altă notiţă. Şi tot aşa până când, pe ultima pagină, la ultima trimitere, autorul notiţelor va scrie, triumfător: „Te-am purtat pe peste tot / Ca pe-un simplu idiot”. Asta nu însemna deloc că volumul lui era luat în derâdere. Nu. Păţiseră la fel şi autorul Mihail Sadoveanu, şi autorul Victor Hugo, şi autorul Jules Verne. Şi nu se supăraseră. Şi nici el n-o să se supere: o va lua ca dovadă a intrării sale în rândul autorilor consacraţi.

Ca autor, mai avea şi avantajul că putea debuta oricând. Nu trebuia neapărat să treacă întâi pe la pitici, apoi pe la juniori, ca să ajungă să joace într-o echipă mare. Putea să debuteze tânăr, dar putea să debuteze şi la 35 ani, sau la 40, sau la 47, adică la vârste la care un fotbalist s-a retras şi şi-a băut deja jumătate din apartament şi jumătate din ficat. A, că şi scriitorii beau? Asta era perfect normal. Cum să suporte altfel chinurile creaţiei, stresul pe care îl simt – cum îl simţise şi el, deseori, la teze şi extemporale – la vederea paginii nescrise? Pagină albă ca o banchiză pe care nişte exploratori polari, rămaşi fără nimic de mâncare, chiar şi fără câini, aşteaptă un dirijabil Nobile care nu se ştie dacă va veni vreodată. Pagină albă ca o floare de cireş care aşteaptă albina ca să fie polenizată, şi care nu ştie, nu are cum să ştie, dacă din miile de flori albe, absolut identice, insecta izbăvitoare o va alege şi pe ea, pentru a o împlini şi pentru a o dărui oamenilor – uneori, chiar proprietarilor cireşului – sub forma unui fruct cărnos, plin de dulceaţă şi arome.

Când era mai mic, crezuse că vocaţie au numai cântăreţii. Se lămurise mai târziu că vocaţie au nu numai ei, ci şi profesorii – nu numai cei de muzică –, şi fotbaliştii – chiar şi cei mai slabi la cap –, şi artiştii de teatru, sau de film – chiar şi figuranţii–, şi doctorii – chiar şi ei de circă. Dacă n-ar fi avut vocaţia aceasta, de autor, i-ar fi plăcut să cânte. N-avea voce, dar nu toţi cei care apăreau la „Varietăţi”, sau îi trimiteau mereu o melodie pe adresa lui, dimineaţa, sau care veneau să schieze la „Cerbul de Aur”, nu toţi aveau voce. El ar fi fost, precis un cantautore, aşa le ziceau italienii lui Bob Dylan, Jacques Brel şi Florin Bogardo, chiar dacă nu toţi erau italieni. Ar fi găsit el pe cineva să-i compună muzica, cineva atras de calitatea textelor sale. Ceea ce îl deranja însă era calea lungă pe care cuvintele sale ar fi avut-o de parcurs: de la el, adică din coardele sale mai mult sau mai puţin vocale, prin microfoane, cabluri, amplificatoare, alte cabluri şi difuzoare, până la nicovalele şi timpanele ascultătorilor. Microfoanele mai deformau vocile, cablurile se mai împuşcau, radiourile sau televizoarele se mai defectau şi ele, discurile se mai spărgeau – mai ales când te aşezai pe ele. Cu totul altul era cazul cărţilor. Din câteva zeci de mii, cât va avea el tirajul, hai să zicem că se distrug câteva sute. La inundaţii, la incendii. Câteva ţi le rup elevii silitori, pentru că numai ei rup cartea. Tot zeci de mii rămân. Se transmit din tată-n fiu, sau din mamă-n fiică. Durează. Durează cărţile, durează şi el ca autor.

Era bine, ce mai încolo şi-ncoace, era bine că şi-a descoperit din vreme vocaţia.

Aceeşi concluzie o trăseseră şi biografii Autorului. Ei ştiau, că doar asta le era meseria, că puţini autori au realizat – la vârsta la care  realizase el, adică la 11-12 ani – că vocaţia lor era scrisul. Pentru Alexandre Dumas fiul, a fost simplu: l-a văzut pe taică-său scriind, a scris şi el. Tatăl autor, fiul autor. Cei mai mulţi însă au ajuns să scrie din întâmplare. Vlahuţă a citit Epigonii lui Eminescu, şi s-a hotărât pe loc: vreau să fiu şi eu epigon. Eugen Barbu l-a citit pe Ilja Ehrenberg  – a început să scrie ca el. Alţii, tot corectând prin tipografiile ziarelor, sau editurilor, şi-or fi zis că mai bine scriu ei şi corectează alţii. Iar alţii, citind şi văzând ce cărţi proaste se publică, şi-au zis că aşa de prost pot scrie şi ei. Pe cei mai mulţi însă i-a împins să scrie vreo iubită care se lăsa cu greu cucerită. I-au dedicat poezii amoroase şi, gata, şi-au găsit vocaţia. Iar cei care şi-au găsit vocaţia de critici literari, şi-au găsit-o pentru că nu erau în stare să scrie ei înşişi. De aceea s-au apucat să critice ceea ce scriu alţii.

Ce s-ar fi întâmplat însă – se întrebau tot biogarfii – dacă Autorul nu şi-ar fi găsit la timp vocaţia aceasta de autor, şi ar fi îmbrăţişat o altă carieră? S-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat adeseori în istoria literaturii. Fără ca să-şi dea seama că vocaţia lor este scrisul, mulţi s-au făcut doctori, sau preoţi, sau ingineri, sau zugravi, şi s-au apucat de meseriile respective. Lumea s-a obişnuit cu ei ca atare şi, mai târziu, când ei au început să scrie, le-a fost foarte greu să convingă că ei pot fi şi doctori, sau ingineri, şi, în acelaşi timp, pot fi şi scriitori. O percepţie formată este ca traiectoria unei planete: este greu de schimbat. Oamenii continuă să vină la doctor, sau la preot, cer zugravului să le tragă dunga drept, cer inginerului proiecte precise, ignorându-i pe respectivii ca scriitori. Se afirmă şi aceştia ca autori, dar mai greu. Întâmpină piedici. Cel mai adesea piedicile le pun scriitorii filologi, pentru că ei se consideră singurii, adevăraţii scriitori. Numai ei au studiat literele, numai ei au dreptul să scrie, să fie consideraţi autori. Ce, ei s-au apucat să scoată dinţii, sau apendicele, sau negii? S-au apucat ei să cădelniţeze şi să predice în biserică, după ce au terminat Filologia? Au proiectat ei fabrici, uzine şi hidrocentrale? Au zugrăvit ei, au luat bidineaua din mâna zugravilor? Nu. Atunci de ce toţi aceştia ar avea dreptul să le ia pana, sau stiloul Mont Blanc, sau pixul cu pastă, BIC, şi să se apuce de scris? Ce ştiu aceşti intruşi despre literatură? Au studiat ei, semestre la rând, gramatica limbii române? Au studiat ei toţi scriitorii români, de la primii, începând cu Antim Ivireanu, şi până la ultimii scriitori, adică, la ei? Ce ştiau intruşii despre sămănătorism şi poporanism, despre onirism, despre textualism şi postmodernism, despre Casele de creaţie şi împrumuturile la Fondul Literar?

E drept că tocmai unii autori, veniţi din alte profesiuni decât filologia, alimentaseră uneori neîncrederea acestora din urmă. Biografii cunoşteau cazul unui chirurg – unul ajuns scriitor – care obişnuia să povestească pacienţilor, înainte de operaţii, operele sale. Într-unul din romane, eroul său şi al luptei pentru colectivizare, moare stupid, după o banală operaţie de apendicită, din cauza unei foarfece uitate de un doctor în abdomenul său. Un doctor, adică alt doctor decât doctorul-scriitor. Un personaj imaginar, desigur, cum nu întâlneşti niciodată în viaţa reală, lucru declarat de doctorul-scriitor încă de pe prima pagină: „Orice asemănare cu persoane în viaţă este cu totul întâmplătoare”. Dar pacientul lui, care nu citeşte cartea – ci doar o aude povestită – iese de la operaţie cu un cui în minte. Şi, chiar dacă operaţia este reuşită şi, după o săptămână, sau două, nu mai simte nici o durere, el se va gândi toată viaţa dacă nu cumva poartă în pântece vreun instrument uitat acolo de doctorul-scriitor.

Tot aşa, un preot devenit, subit, un fel de scriitor (adică, poet), începe să citească enoriaşelor din poeziile sale. Înainte. Adică înainte nu le citea, le izbăvea prompt, fără nici o zăbavă, fără nici o reclamaţie. Desigur că această scurtare a timpului comuniunii avea să stârnească, după, protestele acelor enoriaşe, care nu mai veneau aşa de des. La el.

Biografii ştiau, că doar lucraseră la atâtea şi atâtea biografii, că un scriitor este, în general, un om distrat. Iată, el, Autorul, predestinat scrisului, se dovedea distrat prin natură. Uita să-şi încheie şireturile de la pantofi, sau de la tenişi. Uita că trebuie să apese pe butonul liftului pentru a-l face să pornească. Intra uneori la scara B, în loc de scara C; sau la etajul 5, în loc de 4. Mă rog, lucruri de felul acesta. Alţi autori, nu într-atât de dotaţi ca el, deveneau distraţi abia după ce se apucau de scris. Cunoşteau cazul unui inginer, şeful secţiei de ştanţare dintr-o întreprindere de industrie locală, care aprobase distrat şi introdusese în fabricaţie o plăcuţă de tablă cu inscripţia: „Păstraţi bunurile poporului”. Plăcuţele, vreo mie la număr, fuseseră agăţate în toate cinematografele din ţară, cu scopul de a opri distrugerea scaunelor. Numai că matriţerul, distrat ca şi inginerul care controlase, omisese r-ul din „poporului”. Era de prisos să mai precizeze că, atât inginerul, cât şi matriţerul, erau scriitori. Şi aceasta nu numai în timpul lor liber.

Dar Panait Istrati? – se întrebau biografii. Nu fusese el mai întâi mus pe vapor, chelner, zugrav, hamal în port, şi câte şi mai câte, înainte de a ajunge un autor celebru? Făcuse el Filologia? Cunoştea el la perfecţie regulile gramaticale? Precis că nu – doar erau atâţia francezi care nu le cunoşteau. Iar lui, chiar dacă nu învăţase franceza de baltă, la Brăila, ci Le Français Bon pour l’Orient, în Levant, nu-i puteai pretinde să devină stilistul unei limbi adoptate, cum avea să fie Cioran. Aproape la fel va fi şi cu Autorul – se gândeau ei. Ba încă el, Autorul, avea mai multe clase decât Istrati. Franceză nu ştia, dar nici nu i-ar fi trebuit: va fi un autor român, şi atât. Nu-i va încurca, nu va trebui să şi-l dispute cu biografii şi istoriografii francezi. Îi mai trebuie o excursie în U.R.S.S. – poate una prin BTT –, şi gata. Se va întoarce cu aparat de fotografiat, poate chiar de filmat, cu robot de bucătărie, cu aspirator Buran, încântat de tot ce va fi văzut acolo. Când primul aparat se strică – de obicei la prima întrebuinţare –, începe să-i înjure pe sovietici. La fel cum s-a întâmplat şi cu Istrati. La fel cum îi înjură toată lumea pe sovietici. În Franţa nu e chip de ajuns – nu se mai dau vize nici fiilor de ştabi –, dar nici nu-i trebuie. Istrati – hamal în port, secţia „Cereale”, Autorul – lucrător la ADP, secţia „Răsaduri”. Se legau toate – îşi frecau ei mâinile. În privinţa gramaticii, a ortografiei, a sintaxei şi morfologiei frazei, salvarea aveau să fie redactorii de carte. Redactorii şi corectorii. Erau mulţi scriitori – încă unii din ei, filologi – pe care îi salva, sistematic, corectura. Câţi corectori nu orbiseră, sau albiseră, urmărind trăsurica aceea de unire, care se plimba aiurea prin minţile unor autori, oprind când ţi-era lumea mai dragă între nici şi un, sau între nici şi o? Corectaseră, nu o dată, ci de mii de ori, pe o dată şi pe odată, care făceau rocade neinspirate prin manuscrisele unor filologi cu pretenţii. Descărcaseră căruţe întregi de virgule – cele mai multe, adunate de ei dintre subiecte şi predicate – la locurile de popas potrivite cititorului, pentru ca acesta să nu gâfâie, şi să nu arunce cartea, sufocat de lipsa pauzelor de respiarţie. De multe ori, după aceste intervenţii salvatoare – egale ca valoare cu salvarea ruşilor prin venirea iernii, în timpul celor două mari campanii duse de Napoleon şi de Hitler împotriva Moscovei –, după aceste intervenţii masive, inclusiv stilistice, în care complementele, sau propoziţiile subordonate îşi ocupau locul firesc, stabilit de morfologia frazei, autorul respectiv nici nu-şi mai recunoştea opera. Pentru aceste „cosmetizări”, corectorii se alegeau cu un pachet de Ness, sau un cartuş de Kent, sau un parfum franţuzesc. După gen, şi după numărul de pagini corectate. Dar tot ei erau făcuţi răspunzători pentru toate erorile care mai scăpau totuşi. Biografii sperau ca Autorul să aibă parte de nişte corectori conştiincioşi şi cunoscători. Şi mai sperau ca, la momentul când va avea nevoie de ei, să se mai găsească Ness, sau Kent, sau parfum franţuzesc.

A, da! Importantă era şi dactilografa! Cea care îi va bate la maşină manuscrisul. Sau, mai corect, manuscrisele. Că doar nu se va opri la o singură carte! S-au mai văzut cazuri din acestea. Dar, tehnic vorbind, un autor cu o singură carte nu prea era autor. Şi, nefiind autor, nu avea dreptul la o biografie. Ori, ei, biografii, de aceea îl aveau în vizor. Ca să fie pe fază. Nici să nu-şi termine el opera, şi ei, pac: gata şi biografia! Să fie printre primii. De fapt, fiecare din ei îşi dorea să ajungă să fie primul. Ca în Vestul sălbatic american: să pună, primul, ţăruşul. Să strige: „Autorul acesta este al meu! Eu sunt biograful lui! Tot ce se va scrie, după mine, despre el, va trebui să se refere, neapărat, la ceea ce am scris eu despre acest autor.” Să îl aprobe, să îl contrazică – nu conta. Important era ca, iar şi iar, numele lui, al biografului, să fie mereu asociat cu numele autorulului respectiv.

Aşadar, dactilografa! Dactilografa de la editură nu trebuia să fie, în nici un caz, frumoasă. Dactilografele frumoase se alintă, se privesc mereu în oglindă, îşi fac unghiile cu ojă, se plâng tot timpul că maşina de scris nu le ajută, că toţi autorii au un scris imposibil. Nu, aşa ceva nu-i trebuia Autorului. El va avea nevoie de o dactilografă experimentată, nici prea tânără, dar nici prea bătrână, urâţică, şi care să aibă un bărbat care să vină mereu târziu acasă; de la serviciu, sau de la cârciumă. În aceste condiţii, ea va lucra în fiecare zi, cu drag, până seara târziu, la manuscrisul Autorului. Va prefera scrisul lui puchinos, cu ştersături şi adăugări îmbârligate, pustietăţii casei sale. Dacă nu-i va plăcea să gătească, va fi cu atât mai bine. Este ştiut că dactilografele care gătesc acasă îşi aduc şi la serviciu din mâncarea gătită. O încălzesc, pun crăticioara, sau farfuria unsuroasă, pe manuscris. Asta urăsc cel mai mult biografii: un manuscris cu pete de grăsime, care strigă, cu fiecare pagină: „ciorbă de perişoare”, „fasole bătută”, „sărmăluţe în foi de viţă”, „găluşte cu prune”! Era de asemenea important ca dactilografa Autorului să fie îndrăgostită. Să-l iubească în secret pe directorul editurii, sau pe vreun redactor. Disperată, fără să spună nimănui. Să-l iubească atât de mult încât nici să nu se gândească să se mute la alt serviciu. Astfel, ea va fi acolo şi la cărţile următoare ale Autorului. Şi, cunoscându-i deja scrisul, şi obişnuită fiind cu greşelile pe care el le va face în mod sigur, va putea preda, la timp şi în bune condiţiuni, manuscrisele sale dactilografiate.

Tot bătând zile şi seri de-a rândul la manuscrisele Autorului, era foarte probabil ca dactilografa să înceapă să nutrească unele sentimente faţă de el. Nu e vorba de acele sentimente pe care aveau să i le producă scrisul lui ilizibil. Acelea erau evidente, nici nu era cazul să le descrie; erau frustrările fireşti pe care le trezea scrisul oricărui autor. Chinuindu-se să-l descifreze, dactilografa îşi blestema zilele, iar greutăţile vieţii de zi cu zi în Bucureştiul iubit, în care soarele a răsărit, venind de peste Prut, dar a uitat să mai apună, cozile la carne, la salamul de vară cu soia sau la ulei şi zahăr, înghesuiala din tramvaie şi autobuze, frigul din toamnă până-n primăvară, toate acestea i se păreau suportabile atunci când se apuca de lucru la astfel de manuscrise, în comparaţie cu chinul descifrării lor. Nu era adevărat că dactilografele bat ca nişte automate, cât le ţine cartuşiera – adică panglica. Că nu fac nici un efort să înţeleagă despre ce este vorba în textul pe care-l dactilografiază. Şi că de aceea aterizează în pagini o mulţime de greşeli. Din plictiseală, sau din curiozitate, sau din dorinţa de a cunoaşte înainte de toţi ceilalţi cartea respectivă, dactilografele nu numai bat, dar şi citesc.

Presupunând că Autorul va scrie un roman de dragoste, dactilografa lui va urmări cu sufletul la gură mersul întâlnirilor, ca şi cum ar fi fost acolo, prezentă. Va bate cu mare grijă scenele de amor, ca totul să decurgă strună, măcar din partea ei. Va lăcrima la sfârşit, dacă autorul îşi va omorî personajul feminin, chiar înaintea nunţii, într-un stupid accident de maşină, sau de tren, sau îmbolnăvind-o de o boală gravă, incurabilă. Şi tot aşa, dacă cel ales să moară va fi personajul masculin, de obicei blond, înalt, şi cu ochi verzi, pătrunzători, care nu vede sensul războiului, o ia pe un alt drum decât camarazii săi, şi calcă pe o mină, sau este prins într-un baraj de artilerie, din care scapă doar scrisoarea către viitoarea mireasă, pătată de sânge. Cum să nu lăcrimeze o dactilografă la un asemenea sfârşit? Predându-i manuscrisul dactilografiat, este posibil ca ea să-i sugereze Autorului, politicos, dar ferm, să nu-şi mai omoare eroii, că o pierde de muşteriu. Adică, de dactilografă şi cititoare, în acelaşi timp.

Cu totul altceva va simţi dactilografa Autorului dacă îi va bate un text umoristic. Va chicoti tot timpul, se va răsturna pe spate cu scaunul de râs la o scenă în care soţul vine de la serviciu târziu, nevastă-sa e supărată foc că îl vede venind târziu, iar el, surâzând, strigă: „Avem carne!” şi scoate de la spate, de unde-l ascunsese ca pe un buchet de flori, un pachet de oase. Şi cum îl iartă nevastă-sa, şi cum îşi lasă ea capodul să-i alunece pe şoldurile cam scheletice, şi cum îi ia pachetul, ca pe o ofrandă, şi-l pune în frigiderul gol, şi cum se întoarce ea, goală, spre el, şi-i pune mâinile pe şoldurile ei reci, să le încălzească, strigând excitată: „Cărniţă! Cărniţă!” Mă rog, scene de genul acesta, la care nu toată lumea va râde atunci când va citi cartea, dar care îi fac ei, dactilografei, munca mai uşoară.

Cel mai mult îl va iubi pe Autor dacă va veni la ea cu manuscrisul unui roman poliţist. Mai ales dacă detectivul lui nu va avea vreo asistentă frumoasă, care să-l ajute în orice situaţii. Sau când asistenta aceasta, deşi frumoasă, încurcă hârtiile, uită să-i spună detectivului cine a telefonat, pierde probe concludente, sau îi trădează secretele la primul pistol pe care îl simte sub coaste. Într-un cuvânt, o astfel de asistentă întârzie rezolvarea cazului, astfel încât romanul se întinde pe 512 pagini, în loc să se termine, odată cu rezolvarea promptă a cazului, după 98 de pagini. Atunci intervenea ea, dactilografa, furnizând indicii, regăsind hârtiile rătăcite de matracuca aia, sau apărând la timp, la colţ, într-o Dacie, tocmai când detectivul avea nevoie de maşină ca să-i urmărească pe spărgătorii care dau să fugă într-un Porsche. Şi, cu câtă plăcere le va spune ea cunoscuţilor cine e criminalul, fălindu-se că a fost prima cititoare a acelui roman poliţist.

Ar fi fost posibil ca Autorul, ca reperezentant a viitorului val în literatura română, un val care urma desigur să fie catalogat, interconexat cu alte curente şi valuri făcute de generaţiile anterioare, să înceapă să scrie direct pe calculator. Apăruseră, de curând, calculatoare mai mici, nu din acelea uriaşe care ocupau întreg parterul centrelor de calcul de întreprindere, centrală industrială, judeţ sau minister. Nu din acelea care necesitau climatizare, pentru că se încălzeau mai ceva decât centralele termice de cartier. Nu din acelea care înghiţeau zeci de cutii de cartele perforate, pregătite de armate de operatoare-perforatoare ( sau „găuritoare” cum li se zicea în folclorul informaticii româneşti) ca să scoată un raport de o pagină. Nu, apăruseră calculatoare mici, pentru uzul personal, puţin mai mari decât o maşină de scris, cu o claviatură similară, cu ecran pe care puteai să vezi ce baţi, pe care le puteai pune pe birou, la fel ca dactilografele. Lumea dactilografelor le privea însă cu neîncredere. Aveau butoane (calculatoarele, nu dactilografele) pe care trebuia să înveţi să apeşi ca să realizezi funcţii complicate, veneau cu un limbaj înfricoşător, care cuprindea cuvinte de neînţeles, cum ar fi fişier, sistem de operare, meniu. Si nu numai atât, erau o mulţime de cuvinte englezeşti de învăţat: ca să ştergi trebuia să apeşi pe tasta Delete, ca să dai retur de car trebuia să apeşi pe Enter, ca să te duci la capătul rândului, fără să avansezi carul, apăsai Home. Mult prea complicat pentru ele! Se opuneau îndârjite acestei invenţii inutile, menite doar să le amărască viaţa. Nu erau singure. Când se plângeau că nota de plată la telefon, sau la lumină, sau la gaze era exagerat de mare, toţi primeau acelaşi răspuns: „A greşit calculatorul”. Înjurau cu toţii, regretând faptul că această cibernetică nu rămăsese ceea ce era ea în anii ’50 şi ’60, adică o ştiinţă obscurantistă folosită de capitalişti pentru exploatarea clasei muncitoare. Acolo, la ei. Iar scriitorii, din care mulţi nu îşi băteau textele nici la maşină, nu păreau nici ei dispuşi facă pasul la calculatoarele personale. Biografii mai considerau şi faptul că Autorul va fi la început sărac, ca mai toţi autorii, şi nu va avea bani pentru a cumpăra un astfel de calculator. Mai târziu, când va fi consacrat şi publicat în ediţii de masă, când va câştiga suficient ca să-şi poată cumpăra o Dacie, sau chiar un Aro pe motorină, cu aprobare specială, când va lua masa la Capşa, sau la Mignon, când va sta luni întregi la Mogoşoaia, sau la Pelişor, sau la Neptun, în aşteptarea inspiraţiei, atunci da, poate că Autorul va scrie direct pe calculator.

Autorul văzuse şi el calculatoare din acestea. Aveau şi la ei, la ADP, la Serviciul Financiar-Contabilitate şi la Serviciul Salarizare. Auzise că şi directorul general ţinea unul pe birou, aşa, de impresie. Calculatoarele astea mici şi personale făceau mai puţin zgomot decât cele mari, dar se stricau la fel de des ca acelea. Industria românească lucra din plin numai şi numai pentru a le înlocui. Lui nu-i era de învăţatul comenzilor şi cuvintelor alea în engleză. Ar fi suportat şi bâzâiala ventilatorului. Poate că ar fi economisit suficient la fiecare chenzină, timp de 20 ani, ca să poată să-şi cumpere aşa ceva. Altceva îl deranja. Ceva la care biografii nici nu se gândiseră. Dacă ar scrie direct la calculator, unde ar mai fi fost pagina lui de manuscris? Pagina aceea de caiet, cu modificările succesive pe care le va face desigur, ca un perfecţionist ce era. Modificări esenţiale pentru biografi, care le analizează, trag concluzii. Care sunt pâinea lor. Nemaivorbind de notele lui de pe margini, din care biografii vor trage concluzii foarte importante privind întâmplări mărunte, sau importante din viaţa lui, a Autorului, cum ar fi scorurile din Divizia A la fotbal, sau serialul TV preferat. De aceea, se gândea el, nu va scrie niciodată direct pe calculator.

Rumegând astfel de gânduri, Autorul demonstra perspectivă, grijă pentru cariera pe care o îmbrăţişase. Conştientiza. Se pregătea. Studia mediul – mediul literar, fireşte. Îşi evalua mâna. Dreapta, fireşte, pentru că nu era stângaci. Cu ea avea să scrie. Trăgea concluzii. Voi face aşa, şi nu altfel. Îşi pregătea „pozele”: poza pentru lansările de carte, când va semna autografe; poza pentru întânirile cu cititorii din mediul sătesc; poza pentru întâlnirile cu studenţii; şi, bineînţeles, poza de pe coperta cărţii. Preocupările sale nu erau diferite de cele de dinaintea descoperirii vocaţiei. Continua să joace fotbal, să nu înveţe la şcoală, să nu-şi facă temele de casă, să se joace cu Viorel, cu Uscatu şi cu fraţii Ferdinand. Mai târziu, după ce se angajase la ADP, la Spaţii verzi, lucra cu aceeaşi râvnă cu care lucrau toţi cei din jurul lui. Dar atitudinea lui se schimbase. Când era înjurat la fotbal, sau mustrat că nu învăţase, sau că îşi murdărise uniforma, sau că n-a udat răsadurile, şi s-au ofilit, nu mai riposta, cum riposta înainte de a-şi descoperi vocaţia. Era dreptul celorlalţi să-l ironizeze, să-l critice, să-l înjure. Aşa se întâmplă oricărui autor. Iar el, ca orice autor, în momentul când pusese pixul jos, îşi încheiase misiunea. Nu mai avea voie să spună nimic. Vorbeau atunci ceilalţi, părerile lor erau suverane. Orice ar fi spus el nu ar fi avut nici o valoare. Aşa cum el devenise, dintr-o dată, autor, toţi ceilalţi erau acum pentru el, cititori. Sau critici. Trebuia să-i respecte şi pe unii, şi pe alţii. El fără ei nu putea nicicum să existe. Ei erau oglinda în care el, sau mai bine zis opera lui, se va reflecta. Cutia viorii, sau sala de concert, în care sunetele produse de arcuşul său vor rezona. Straturile sau ghivecele ornamentale din parcuri, în care răsadurile puse de el se vor prinde şi vor înflori. Ei, cititorii, constituiau mulţimea care îl va duce pe umeri, spre glorie, aşa cum ducea portretele Tovarăşilor la defilări şi mitinguri.

Aceasta era de fapt cea mai importantă consecinţă a descoperirii vocaţiei de autor: schimbarea atitudinii. Nu începuse să scrie, dar se pregătea să scrie. Nu poţi să joci fotbal dacă nu te gândeşti că vei juca fotbal; dacă nu priveşti câteva meciuri, de divizia A, sau de maidan, observând lucrurile de bază: mingea e întotdeauna rotundă, şi-o dispută două echipe, fiecare din ele vrea să o bage în poarta adversă. Ca să nu se certe la  infinit că e gol sau nu, fault sau nu, corner, henţ în careu sau pur şi simplu simulare, se interpune un arbitru, şi i se dă şi un fluier. La meciurile oficiale, i se dă şi diurnă, i se dau şi telefoane, care îi promit ceva peste diurnă, mai pe seară, în cazul unei victorii, sau demolarea casei, 3 luni de spitalizare, sau, în cazul cel mai blând, spargerea geamurilor şi a cauciucurilor de la automobilul personal – în  cazul că nu-i pasă de casa sau de maşina lui. Nu poţi pune tablă pe acoperişul unei case dacă nu ştii să ţii un ciocan în mână, n-ai bătut în viaţa ta un cui, şi nu te-ai urcat niciodată pe ceva, nici măcar pe un taburet.

Aşa era şi cu scrisul, cu calitatea de autor. Mai întâi, el observă aspectul exterior. Pagina scrisă. O făcea, fără să ştie de ce, şi atunci când era mic, atunci când mama îi citea Aventurile lui Habar-N-am, sau Cărticica de patru ani, sau Tonino Nevăzutul, sau Basmele românilor, sau cartea cu amintiri din copilăria autorului Ion Creangă, care era prezentat chiar pe copertă, cu trupul lui gol, de copil cu părul bălai, cum ieşea din Ozana cea repede curgătoare, şi nu-şi găsea hainele. Asta era foarte urât din partea cui i le luase, pentru că lui Nică-A-Lu’-Ştefan-Apetrii, că aşa îşi zicea autorul pe atunci, un nume destul de lung de altfel, putea să-i vadă oricine ciucurelul, şi asta el ştia de la maică-sa că e cea mai mare ruşine: să umbli cu ciucurelul gol.

Se minuna cum, uitându-se la semnele acelea ciudate, unele rotunjite, altele mai sfrijite, zgribulite, purtând căciuli sau şoşoni, mama rostea cuvinte cum ar fi apă, sau pâine, sau băţ şi bătaie, cuvinte pe care le cunoştea deja foarte bine. Sau cuvinte pe care nu le înţelegea, cum ar fi rege, sau împărat, care bănuia el că trebuia să fie cineva important şi puternic, de care se temeau toţi, cam ca administratorul Stroe, de care părinţii lui se fereau, sau îi cădeau în genunchi când dădeau nas în nas cu el, implorându-l să-i mai păsuiască cu întreţinerea. Sau cuvântul invizibil. Maică-sa i explicase că înseamnă nevăzut. Atunci de ce scria acolo invizibil, dacă însemna de fapt nevăzut? Asta, cum să te faci nevăzut, era grozav, adică să fii, să stai la masă şi, deodată, ţac-pac, după ce beai un fel de apă specială, să nu mai fii. Mama să te strige la masă, şi tu să fii tot acolo, cârând la prăjituri, sau la gogoşi, de pe tava de pe masă, fără să fii văzut. Pentru că tu erai nevăzut, şi gogoşile se făceau nevăzute în burta ta. Deveneau de două ori nevăzute. Şi apoi, când terminai toată tava, tu să bei altă apă specială, şi să apari iar la masă, iar taică-tău să-ţi dea o castană după ceafă, şi să zică: „Mult ţi-a mai trebuit să vii. Vezi, vezi! Vezi că te pocnesc!” Şi să mai strige şi la maică-sa, de după ziarul „Sportul”, pe care îl citea întotdeauna în timp ce mânca: „Nevastă, păi noi nu avem un dulce la masă? Parcă făcusei nişte gogoşi, sau am visat?” Iar maică-sa, care era întoarsă cu spatele, spălând deja vasele, să-i arunce peste umăr: „Da, sigur, domnul vrea gogoşile şi în burtă, şi pe masă!” Iar el să râdă, dar nu acolo, ci în camera lui, mângâind coperta lui Tonino cel nevăzut.

Asta era cu semnele acelea, despre care maică-sa îi spusese că se numesc litere. Şi că atunci când e gol între ele, începe alt cuvânt. Şi când e un rotocol, mic, negru, atunci e punct şi poate să respire, că s-a terminat propoziţia. Încercase să respire numai la punct, dar era gata-gata să se sufoce. Tot maică-sa îl salvase, spunându-i că poate să respire şi la alt semnuleţ, un fel de punct cu codiţă, căreia ea îi zisese virgulă. Mai erau şi nişte litere mai mari, foarte îmbârligate, cu care începea fiecare poveste, sau, în alte cărţi, fiecare capitol, care uneori erau colorate, şi păreau că nu au nici o legătură cu celelalte litere mai mici care o urmau. Prinsese drag de literele acestea din care ieşeau vorbe. Numai să ştii să le scoţi, cum ştia mama. Începuse să le coloreze mijlocul, cerculeţele acelea, sau spaţiul dintre beţişoare, cu aceeaşi culoare pentru o literă. Apoi, pe cartea lui de colorat, începuse să copieze cuvinte întregi, aşa cum arătau ele pe carte. Aidoma. Învăţase astfel toate literele, chiar şi pe una care apărea rar, compusă din două crăcane de praştie, cum aveau băieţii mai mari. Copia pe caietul acela pagini întregi din cărţi, inscripţii de pe scara blocului, tot ce era scris.

În clasa întâi, după ce le dăduse abecedarele, învăţătoarea îi întrebase cine ştie să citească. Erau în clasă doar doi copii din aceştia. Se trezise că spune: „Eu nu ştiu să citesc, ştiu doar să scriu”. Învăţătoarea nu-l crezuse, îl scosese la tablă să scrie. Gândindu-se că nimeni, în afară de cei doi şi de tovarăşa, nu ştie să citească, scrise pe tablă ceva scurt,  ca să nu se obosească prea mult, ceva ce văzuse ieri scris pe pereţii liftului: „FUT PE GABI”. Se întoarse mândru spre tovarăşa. Aceasta, înroşindu-se, în loc sa-l laude, se răsti la el: „Ştii ce porcărie ai scris acolo?” Nu, v-am spus că ştiu doar să scriu, nu să şi citesc. Noroc că acei doi copii care ştiau să citească nu înţeleseseră primul cuvânt. Nimeni nu chicotise. Îl pusese la colţ, cu spatele la clasă, îi dăduse un „doi cât tine de mare” şi, ca pedeapsă, cinci pagini de bastonaşe. De ce? Aflase de ce abia în timpul recreaţiei, de la Ferdinand al II-lea. Acesta îi întrebase pe cei doi ce citiseră, şi îi explicase că şi el i-ar face copii lui Gabi de la 21, care era ea abia în clasa a IV-a, dar i se vedeau deja ţâţulicile prin uniformă, ca şi Ferinand I. Că bănuia că frate-său scrisese pe liftul lui. Asta i se păru normal: copiii sugeau de la ţâţe, văzuse şi el o ţigancă alăptându-şi bebeluşul, pe o bancă, în parc; pe la ţâţe trebuie că i aducea barza.

Bastonaşele îi plăceau. Şi beţişoarele, şi ouşoarele. Făcuseră şi la grădiniţă, iar educatoarea îl lăudase atunci. Avea răbdare, le rotunjea frumos, le alinia unul lângă altul, înclinate, ca la defilare. Dar la şcoală, când trecură la litere, el le desenă tot cum le copia din carte. Drepte, fără rotunjiri, fără întorsăturile de la C şi A, şi, mai ales, fără să le lege una de alta. Învăţătoarea turba. „Cum ai putut desena beţişoarele, şi bastonaşele, şi nu poţi să-l faci ca lumea pe a mic de mână, pe l mic, şi le faci pe toate de tipar? Zidaru Liţă, nu treci clasa dacă nu înveţi să scrii!”

Ca să fie sincer, nici nu încercase să le rotunjească, sau să le încline. Nu vedea nici o legătură între bastonaşele de la grădiniţă şi literele pe care se chinuiau să le scrie, pe câte cinci pagini, colegii lui. Ce rost avea să înveţe să scrie „de mână” când numai în caietele şcolare se scria aşa? Cine citea caietele şcolare? Învăţătorii, profesorii, câteodată şi părinţii. Atât. Cărţile, cu scrierea lor de tipar, erau citite însă de toată lumea. Până şi Abecedarul, care începea cu câteva pagini liniate, scrise cu litere înclinate, ca de mână, continua, scris peste tot, cu litere de tipar.

Pe vremea aceea, când încă nu-şi găsise vocaţia de autor, îi plăcea nespus numele lui. Zidaru Liţă. Ultimul la catalog. Singur pe pagină. Dacă nu dădea ultima filă, învăţătoarea nici nu-l striga. Era ca şi cum nu era acolo. Nevăzut. Invizibil. Dar cum încerca să-o tragă de codiţe pe Nana, colega din banca din faţă, sau să povestească meciul de la televizor cu Ferdinand al III-lea, vecinul lui de bancă, devenea imediat din invizibil, vizibil: „Zidaru, de scris nu scrii, de cântat în cor nu cânţi, mama ta n-a venit, ca toate mamele, la şcoală, de 8 Martie, eu una îţi spun, să n-avem vorbe: nu treci clasa! Doi!”

Cu Ferdinand al III-lea era vecin de bloc. Dinastia locuia la scara A, ei locuiau la B. Fuseseră colegi la grădiniţă, acum erau colegi de bancă. Ferdinand cel mare, Ferdinand al II-lea Hăţiş, era într-a III-a. Botezându-i astfel, tatăl Ferdinanzilor, Domnul Hăţiş – moştenitor al unui dosar voluminos, cu un tată săltat de securişti chiar de pe tronul din baie, pe motiv că a crescut cocoşei, hrănindu-i cu sudoarea poporului, în pivniţa casei pe care i-au luat-o cu acea ocazie – stabilise clar succesiunea la moştenirea aceea, pentru cazul în care s-o întoarce roata. Îşi botezase primul născut Ferdinand al II-lea, ca pe întregitorul de ţară şi neam. În mod absolut firesc, al doilea fiu, colegul lui de bancă, primi numele de Ferdinand al III-lea. Lumea îi zicea în continuare  Domnul Hăţiş, deşi el nu mai domnea nicăieri. Mătura prin Piaţa Domenii, ziua, şi asculta Europa liberă, seara, ca să ştie când să dea Comunicatul important pentru ţară, prin care să anunţe restaurarea dinastiei, prin Ferdinand al II-lea, şi postul vacant de măturător ajutor din Piaţa Domenii.

Deşi continua să umple caietele tip cu litere de tipar, în schimbul cărora căpăta, mereu, note proaste la Scriere, reuşise să le înveţe pe toate, să le pronunţe în cuvinte şi, în sfârşit, să le citească. Începuse să împrumute cărţi de la biblioteca şcolii, sau de la Biblioteca publică „Alexandu Odobescu”. Citea la nimereală, orice îi cădea în mână. Sau, dacă alegea cărţile din raft, le alegea după numele autorului. N-ar fi citit niciodată o carte de autori ca Ion Brad, Ion Popescu, Viorel Ionescu sau Gheorghe Popa. Dar fremăta de nerăbdare să citească pe Alexandre Dumas, tatăl şi fiul. Îi pronunţa aşa cum pronunţau toţi cei de seama lui, citind toate literele, aşa cum vorbeau de Cavalerul Pardalian, de Căpitanul Lagardere, sau de muşchetarul Dartagnan, care o dovedea mereu pe Miladi, care, deşi era frumoasă, şi s-ar fi putut însura cu ea, avea un caracter rău care o strica. Îl atrăgeu autorii cu nume neobişnuite, cum nu aveau colegii lui de clasă, sau cum nu apăreau la avizierul scării, la lista cheltuielilor de întreţinere. Nume ca Alexandru Şahighian, Felix Anderca, Ion Popescu-Puţuri, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Paul Niculescu-Mizil, Ion Ionescu de la Brad, Anatol France, Edmondo DeAmicis. În felul acesta ajunsese să citească şi cărţi din colecţia „Ştiinţa pentru toţi”, şi poveşti, şi Cuvântări la Congresul nu-ştiu-câtelea, şi sfaturi pentru cultivarea porumbului, sau a cartofilor timpurii, şi cărţi poliţiste, şi cărţi în care pionierii sovietici îi păcăleau urât pe hitleriştii invadatori, sau ajutau bătrânii neputincioşi să-şi ducă zilele, şi cărţi cu bandiţii care luptau cu puterea populară în munţi, până când aceasta îi dovedea, şi cărţi în care exploratorii sovietici ajungeau aproape de Polul Nord, dar nu mai puteau de frig şi de dorul patriei, şi se luptau cu urşii şi cu noaptea polară care acolo ţinea şase luni rele; puterea sovietică rămânea acolo, dincolo de Cercul Polar, neclintită, ca o stană de gheaţă, dar fără electricitatea de care vorbea, în altă carte, un autor cu nume foarte frumos, Vladimir Ilici Lenin, întrebându-se „Ce-i de făcut?”

Nu numai că acum cuvintele luau şi pentru el forme sonore, aşa cum se întâmplase cu poveştile citite de mama lui, dar ele se transformau undeva, în mintea lui, în imagini, care se compuneau în mintea lui: ogoare cu cartofi pe care pionierii le curăţau de gândacii trimişi de capitaliştii americani din statul Colorado; atomi lucrând în slujba păcii; banchize polare, pe care numai focile şi exploratorii ruşi îşi dădeau întâlnire; castele minunate, în care Ileana Cosânzeana îl aştepta pe Făt Frumos, şi venea mai întâi Zmeul Zmeilor; păduri întunecoase, în care doar într-un loc puteai găsi Salăţile Ursului, şi prin care trebuia neapărat să răzbaţi ca să ajungi la locul unde se băteau munţii în capete; păsări uriaşe, care puteau lua în cioc o fată din poporul nostru, dacă povestea era de autorul Petre Ispirescu, sau din poporul hitlerist, dacă povestea era de autorii Fraţii Grimm.

Îşi dăduse seama că întotdeauna imaginea castelului, produsă în mintea lui, nu era cea desenată în cartea de poveşti, ci clădirea grădiniţei la care mersese, împreună cu Ferdinand al III-lea, timp de doi ani. Era de fapt casa bunicului Ferdinanzilor, Domnul Hăţiş bătrânul, în care până şi nepotul său intra cu sfială. Totul rămăsese acolo ca atunci, îniante de a fi dat jos de pe ton. Până şi tronul mai exista, înconjurat de oliţe. El şi Ferdinand al III-lea îşi deşertau acolo cocoşeii, mai des decât simţeau nevoia, numai din plăcerea de a cere voie educatoarei: „Tovarăşa, ne daţi voie până în sala tronului?”, şi de a auzi vuietul apei, după ce trăgeau de o sârmă groasă, cam ca sirena lui Vasile Roaită despre care aflaseră că s-a jertfit pentru cauza muncitorilor, ca să nu mai trăiască ei în bordeie fără chiuvetă şi W.C. cu tron.

Ileana Cosânzeana, sau Fata Împăratului Roşu, sau Tatiana, comsomolista din Tânara Gardă, care arunca în aer trenurile hitleriste încărcate cu muniţie, cu curaj şi ceva dinamită, erau, întotdeauna, Dana, o fetiţă cu părul ca spicul grâului, cu faţa ca spuma laptelui, care învăţa şi bine, şi care stătea mereu în faţa lui, ca exemplu, în bancă, şi pe care o lăuda mereu tovarăşa învăţătoare că are unghiile mereu tăiate şi bentiţa apretată. Iar tovarăşa, tovarăşa era mereu Zgripţuroaica, Muma-Pădurii, sau Miladi, care – doar-doar să nu se însoare el cu Nana, Fata Împăratului, şi să nu pună el mâna pe juma’te de împărăţie –, îl punea la cazne grele, din care n-ar fi scăpat dacă Ferdinad al III-lea – fiul cel mai mic şi cel mai viteaz al împăratului Hăţiş – nu ar fi dat fuga să-i aducă, de peste şapte mări şi ţări, apa vie, renunţând pentru asta şi la recreaţia mare.

Hitleriştii, sau duşmanii poporului nostru, care se ascundeau în munţi, şi apăreau numai ca să-i ţină calea, cu viclenie, lui Lazăr de la Rusca, erau derbedeii aceia din a VI-a, care îi vămuiau pe ei, piticii din a I-a, de sandviciuri, sau de banii de „Eugenia”, fără ca să ştie că atentează la un moştenitor de tron, la o fată de împărat, cu ochii de matostat, sau la el, Făt-Frumos, explorator polar, locotenent de securitate, căpitan al bătrânei carapace la nici opt ani, şi, pe deasupra, fruntaş în întrecerea socialistă şi secretar de partid la secţia „Sculărie”.

Ajungea uneori la cuvinte pe care nu le înţelegea. Dădea fuga, cu două degete pe sus, la tovarăşa învăţătoare. Ce înseamnă, tovarăşa, iordan? Dânsa întreba, întotdeauna, mai întâi clasa:

– Ia să vedem copii, cine ştie ce înseamnă iordan?

– Să ne zică Liţă unde l-a găsit, sărea câte unul.

– „Nu mai umba cu iordanul” – citea Liţă, plin de importanţă, din carte.

– A, e uşor, sărea Dana, e un fel de ghiozdan, cu care umblau copiii la şcoală, înainte, când nu existau ghiozdane.

– Ba nu, sărea unul Pompilică, care mânca mereu napolitane, şi nu mere, ca majoritatea copiilor. Tat’su vindea la aprozar, şi cam fura la cântar. Iordanul e un fel de măr, cum ar fi ionatanul.

– E un iatagan turcesc, dar mai ascuţit, se băga în vorbă şi Ferdinand al II-lea, vorbind cam în silă. Nu-i avea la inimă pe turci, pe motiv că întârziaseră cu atâtea secole instaurarea regalităţii în ţara lui.

– E un băiat rău, cum ar fi Pârlea de la noi din clasă, cu care chiar dvs. aţi spus să nu ne jucăm, şi să nu facem ca el. Că nu-şi taie unghiile, vorbeşte urât cu fetele şi zice pupă-mă undeva, ştiţi dvs., tovarăşa,  că ne-aţi zis să nu repetăm că ne plezniţi.

Pârlea mârâia un „îţi arăt eu la pauză, Uscatule!”, făcând şi un gest urât cu degetul, cam aşa cum făceau femeile sovietice când erau supărate pe hitlerişti, şi aceia se uitau în altă parte.

După ce-i lăsa să-şi bată capul în fel şi chip, Tovarăşa le spunea că Iordanul era o apă dintr-o ţară străină, din care dacă luai o cană cu apă şi umblai cu ea în mână, înseamna că vrei să înşeli pe cineva şi nu era frumos.

Pompilică nici nu-şi dădea seama că el fusese cel mai aproape de răspunsul corect. Ferdinand al III-lea ar fi vrut să ştie dacă nu cumva ţara aceea era Turcia, şi dacă mai avea sultan în Poartă. Dar, din ce spunea Tovarăşa, situaţia era cam încurcată cu ţara prin care trecea Iordanul, căreia unii îi mai ziceau Palestina, alţii îi ziceau Israel, iar alţii ziceau că nici măcar nu era o ţară. Dana se înroşea toată, pentru că nu ştiuse. Şi doar învăţa până seara târziu, şi avea numai „Foarte bine” la toate, până şi la Muzică şi la Educaţie fizică! Să nu ştie ea că Iordanul e o apă cu care nu e frumos să umbli!

Tovarăşa îi punea să-şi noteze cuvântul respectiv în caieţelul „Vocabular”, lucru pentru care toţi îl urau pe Liţă. Dana însă îl lua deoparte, îi dădea jumătate din pacheţelul ei de mâncare, şi-l ruga să nu mai spună la nimeni, numai ei, cu o zi înainte, despre ce cuvânt avea de gând să întrebe. Ca să-l înveţe acasă, şi să nu se facă de râs, ca Pompilică, sau ca Uscatu, sau ca Ferdinand al III-lea.

Alteori, după ce întreba clasa, şi nimeni nu ştia ce însemna cuvântul adus de Liţă, Tovarăşa uita să le explice înţelesul, şi se uita la Liţă mai urât ca de obicei. El se mira că unii autori foloseau cuvinte pe care nici Tovarăşa nu le înţelegea. De ce le mai scriau autorii acolo, dacă nu le înţelegea nimeni? Unele erau aşa de lungi încât, când ajungea la sfârşitul lor, le uita începutul. Le citea de trei-patru ori, le silabisea, îşi stâlcea limba pronunţând cuvinte ca: promiscuitate, mercantilism, viviparitar, convivialitate, contextualism, segregaţionism. Dar şi cele scurte, cum ar fi lax, sau vagin, sau dorn, sau foetus,  erau uneori misterioase, şi îl umpleau de aceeaşi ciudă amestecată cu respect pe care o simţea ori de câte ori nu înţelegea ceva. După astfel de momente, lovea mingea cu sete, marcând goluri de pomină, şi nu mai citea vreo săptămână.

Care-va-să-zică, se gândea, nu e de ajuns să citeşti un cuvânt, mai trebuie să-l şi înţelegi! Iar unele cuvinte, mai fudule, aveau şi mai multe sensuri. Nu le ajungea unul! Culmea! Tocmai cele mai scurte aveau, de obicei, mai multe înţelesuri! Cot de râu, cot la mână. Pluralul – multiplu, cum le explicase Tovarăşa – când coate, când coţi, când coturi. Rolul era şi la teatru, ca să ştie fiecare când e rândul lui să vorbească, şi când zugrăveai pereţii că se afumau de la aragaz când caloriferele erau reci. Ăsta era rolul aragazului, din toamnă până în primăvară. Să joace rolul caloriferului. Toc era şi la scris, dar şi la uşă. Ba, încă şi la pantofi! Sărăntoc era unul care avea tocurile tocite. Mic era şi Vasilică, care abia ajungea să scrie pe pupitru cu briceagul, dar mici mâncai şi la 1 Mai şi la 23 August. Dacă defilai şi dacă apucai. Mici şi ale naibii cuvintele astea!

După câţiva ani – ani în care trecuse clasa în mod inexplicabil, adică nimeni nu putuse să-şi dea seama cum, poate tocmai pentru că se interesa de înţelesurile cuvintelor, şi nu pentru că le scria mereu „ca la carte”, cu litere drepte şi nelegate, spre disperarea învăţătoarei –, în clasa a V-a, citise, cu totul întmplător, o Prefaţă. Mai toate cărţile aveau prefeţe, dar până la acel moment nu le dăduse importanţă. Dacă însuşi autorul cărţii respective nu pusese Prefaţa la un loc cu restul romanului, sau poeziilor, dacă el n-o semnase, ci îl pusese pe altul să o semneze, nu însemna altceva decât că era acolo, dar nu trebuia neapărat citită. Cel care semna prefaţa aceea scria despre autor, şi despre carte. O idee bună – îşi zise. Cine era grăbit, nu mai trebuia să citească toată cartea. Citea numai şapte pagini, cât avea prefaţa, şi afla totul. Nemaivorbind de faptul că afla astfel unele lucruri despre care nu era vorba în carte: unde copilărise autorul respectiv, cine-i erau părinţii, colegii de şcoală, ce cărţi citise, ce studii făcuse, cu ce se ocupa, ce răsunet avuseseră cărţile sale anterioare, dacă luase premii literare.

Această descoperire îl umplu de fericire mai mult decât ar fi făcut-o o victorie Stelei, echipa lui preferată, într-un meci internaţional. Începuse să citească prefaţă după prefaţă. Biografie după biografie.

Curios, se întoarse la o carte pe care o citise prin clasa a II-a, Aventurile lui Huckleberry Finn, de autorul Mark Twain. Acesta, deşi american, era lăudat de prefaţator ca fiind un maestru al ironiei, al luării în derâdere a falselor titluri nobiliare, a romanelor de aventuri, în care evadarea însemna întotdeauna săparea unui tunel pe sub pământ, pe unde evada, sau era scos, prizonierul. Şi câte şi mai câte. False titluri nobiliare? Adică, Ducele nu era duce, şi Regele nu era rege? Şi Jim, negrul Jim, fugit de pe plantaţie, prins şi încarcerat, cum ar fi putut fi salvat de Tom Şi Huck, dacă nu prin săparea unui tunel pe sub pământ până la magazia în care fusese închis? Cum?

Citi din nou cartea. O mai citise de trei ori, dar niciodată nu văzuse nici un pic de ironie din partea autorului. Dar acum, după citirea prefeţei, nu putea decât să-i dea dreptate prefaţatorului. Negrul Jim, ajuns la o cunoştinţă a proprietarului său, era, ce-i drept, ţinut acolo, închis într-o magazie. Dar putea să iasă oricând, dând doar un brânci uşii din scânduri, încuiată doar cu o sârmă. Primea mâncare de trei ori pe zi. Şi nici nu era scos la muncă. Dacă ar fi fost după el, că se înţelegea că nu-i prea plăcea să muncească, ar fi stat acolo, închis, tot restul vieţii. Numai din dorinţă de aventură Tom Sawyer îi pune la cale evadarea: sapă tunelul, „împrumută” cearceafuri pe care le transformă în funie, doseşte mâncare şi o pune deoparte pentru noaptea evadării. Aşadar, negrul Jim, care putea pleca oricând dacă vroia, e legat fedeleş de Tom tocmai pentru a putea fi salvat din captivitate. În loc sa-l scoată frumuşel şi negru pe uşă, e silit să se târască prin tunel, şi să se umple de praf, albindu-se. Cum de nu înţelesese încă de la început ironia autorului Mark Twain,? De ciudă, înscrise trei goluri în cinci minute, şi se ţinu departe de cărţi timp de o săptămână. Departe de lectură, mai bine zis, că de cărţile de şcoală se ţinea deoparte oricum.

După o săptămână, în care portarii echipelor adverse de pe terenul de la Troiţă strigau furioşii că a înnebunit Liţă Zidaru, că-i rupe-n figuri, trăgând cu toată forţa, se întoarse la citit. Nu întâmplător, luă din nou în mână cartea autorului spaniol Miguel de Cervantes, Don Quijote de la Mancha. Cartonată. Ediţie de lux. Învelită în mătase galbenă. Cu gravuri, că aşa le zicea la pozele acelea, nu ştia de ce; poate pentru că nu erau colorate. O citise tot prin a II-a. De data asta citi prefaţa. Că, autorul – zicea în prefaţă – tratează cu ironie şi ia în derâdere cavalerismul acelor vremuri, în care se ajungea la dueluri, sau adevărate războaie, pentru apărarea onoarei unei domniţe, sau nu mai ştiu ce ochiadă aruncată aiurea spre vreo doamnă de la curtea nu ştiu cărui rege. Că morile de vânt existau doar în închipuirea lui Don Quijote, care le inventa doar ca să aibă cu ce să se lupte. Că de aceea era Sancho Pancha aşa de îndărătnic, nu că ar fi fost leneş sau ceva. El, Sancho, nu vedea altceva decât nişte pale de moară, acolo unde stăpânul său, de pe mârţoaga Rosinanta, vedea duhuri viclene,  cu Dulcineea visurilor lui în braţe, care trebuiau răpuse. La naiba, se gândi, situaţia era cam aceeaşi la autorul acesta spaniol, ca şi la acela american. Şi într-un caz şi în celălalt, autorul scrisese la mişto, şi el, neînţelegând, luase lucrurile la propriu. Scutierul acela, sau argat, rândaş, arpacaş, ce era Sancho, înţelesese mai mult decât el. El urmărise cu sufletul la gură luptele, îi ţinuse pumnii lui Don Quijote, fusese gata să intre în luptă alături de el, şi nu observase că duşmani n-avea, Dulcineea sa era o hangiţă grasă şi puturoasă, care n-avea deloc chef de aventuri galante, şi nici de a fi salvată din braţele demonilor nevăzuţi, ea având şi-aşa destul de multă bătaie de cap cu muşteriii în carne şi oase care o ciupeau de buci şi dădeau să plece fără să plătească.

Autorii prefeţelor, care-şi ziceau uneori şi critici, hotărau aşadar ce a vrut sa spună autorul, cum trebuia înţeleasă cartea lui, dacă e valoroasă sau nu. Erau un fel de arbitri, îşi zise. Părerea lor era suverană. Dacă ei ziceau că o carte era proastă, însemna că era proastă, nu mai încăpea discuţie. Dacă ei scriau în prefaţă că autorul a vrut să spună asta, asta era. Nu aveai voie să înţelegi altceva. Criticii aceştia erau ceva mai blânzi cu autorii români, decât cu autorii străini, care nu se născuseră la noi în ţară şi nu cunoşteau limba română. De aceea ei scriau în limbi străine, iar alţii le traduceau cărţile. Numele traducătorilor era scris mai mic, nu apărea pe copertă, ceea ce i se părea o mare nedreptate faţă de aceşti scriitori. Dacă autorul român era la prima carte, şi încă nu murise, criticul aştepta următoarele cărţi, aşa scria el în prefaţă, ca să se convingă de talentul respectivului autor, şi ca să vadă unde să-l aşeze în peisajul literaturii române. Oare dacă ar fi scris că volumul respectiv e prost, l-ar mai fi cumpărat lumea? Adică, nu lumea care cumpăra cărţi aşa, aiurea, la întâmplare, ci oamenii care citeau prefeţele, chiar acolo, în librării, înainte de a se hotărî ce carte să cumpere. Cumpără oare cineva cărţi proaste? Precis că nu.

Nu prea avea cu cine să discute toate acestea. Maică-sa era prea ocupată cu gătitul, şi cu trasul la maşină. Mai lucra pentru vecini, pe o maşină Singer, veche de când lumea, ba un cearceaf, ba un capod, ba un petic în turul pantalonilor. Taică-său citea destul de mult, dar numai Sportul. Totul, inclusiv comentariile de la campionatele de ping-pong, sau tenis de masă, cum i se mai zicea. Cărţi? Citise vreo două la viaţa lui, era de ajuns. Ferdinand al III-lea, cu tot rangul lui de al doilea succesor la tron, era cel mai înţelegător când el aducea vorba despre cărţi. Citea şi el mult, dar numai cărţi în care era vorba despre domnitori şi regi, şi cum se luptau ei să ajungă la putere numai şi numai pentru binele poporului care, fără ei stând pe tron şi adunând biruri, ar fi dus-o rău şi ar fi fost cotropit de poporul hitlerist, sau de poporul turc, sau alte popoare vrăşmaşe. Când murea vreun rege, sau vreo regină, – că  împărat avea acum numai Japonia, iar împăraţii Japoniei mureau rar –, în familia Hăţiş se discuta aprins despre trimiterea unui mesaj de condoleanţe, ca de la casă regală la casă regală. Deplasarea la faţa locului de înmormântare era exclusă: Domnul Hăţiş n-ar fi putut lăsa nemăturată, atâtea zile, Piaţa Domenii. Statul român trimitea impostori ca Manea Mănescu, sau Gogu Rădulescu. Hai, la moartea, destul de frecventă, a secretarilor generali ai P.C.U.S., era normal să meargă Ceauşescu, că şi ei aveau să vină la moartea lui. Dar la moartea unui rege, unui rege! să trimiţi tocmai pe aceia care uzurpaseră tronul lor? Era inadmisibil!

După ce citise o carte despre familia Borgia, despre unii regi blestemaţi să moară aşa, din senin sau din otravă, unul după altul, despre vieţile unor Doamne şi Domniţe trecute prin viaţa Domnitorilor patriei noastre, Ferdinand al III-lea se îngrozise:

– Liţă, dacă mă vezi vreodată cu spume la gură, chemi imediat Salvarea. Le spui că sunt otrăvit, ca să ştie cum să mă salveze. Mergi şi tu cu mine, la Urgenţe, şi nu laşi pe nimeni să se apropie. Să ştii că dacă venim la putere, adică, mă rog, frate-miu, dar şi eu o să fiu atunci Prinţ moştenitor, nici n-o să trebuiască să mai înveţi, sau să cânţi la cor. Te fac ce vrei tu: şef la Aprozar, în locul lui tat’su lu’ Pompilică, sau bibliotecar, că tot îţi plac ţie cărţile, sau chiar directorul şcolii. Să vedem ce-ar mai zice atunci învăţătoarea.

– Măi Ferditrei, mai bine Paharnic, să gust, înainte de a bea tu, orice pahar cu Ci-Co. Sunt gata să mă sacrific pentru tine. Aş bea la Ci-Co...

– Păi tu crezi că domnitorii, sau regii, beau Ci-Co? – făcu Ferdinand al III-lea, cu dispreţ. Noi bem numai şampanie, şi mâncăm numai icre negre...

– Ba voi beţi sângele poporului, se băgă în vorbă Uscatu, care până atunci scria pe bancă, liniştit, „Nu bombelor cu neutroni!”. Dacă nu vă dădea jos Republica Populară, n-am mai fi învăţat noi în şcoala asta luminoasă, cu băncile astea noi, lăcuite...

– Da, n-ai fi avut tu pe ce să scrijeleşti cu briceagul, Uscatule – îl ironiză Ferdinand al III-lea.

– Ce, e banca ta? – se apără Uscatu. E bunul întregului nostru popor.

– Şi vila voastră e tot a întregului popor? Lasă că mi-a spus tata de ce nu v-a dărâmat – zise cu năduf Ferditrei.

– De ce, de  ne-ce, nu e treaba ta.

– O să beau şampanie, dacă nu aveţi Ci-CO la curtea regală, zise şi el, ca să curme cearta. Pe Uscatu ce-l faci?

– Pe el îl fac ilegalist, ca pe bunicu-său. Că de-aia nu le-a dărâmat casa când s-a construit Ţiglina 6. Aşa mi-a spus tata. Că dacă am ilegalişti, am motiv să dau decret de înfiinţare a Siguranţei statului, că acum avem doar Securitate, şi aia nu luptă contra ilegaliştilor, că e făcută din ilegalişti. Şi mi ţi-l bag pe domnul Uscatu la Jilava, să se înveţe dumnealui să mai uneltească împotriva Casei regale.

Uscatu se cam sperie. Va-să-zică Ferdinanzii să se lăfăie la Palat, Liţă să bea şampanie, şi el la Jilava! Ca bunicu-său, pe pâine şi apă, cum îi povestise acesta. Păi nu era deloc corectă restauraţia asta dacă ajungea la zdup, cum ajunsese el!

Îi mai povestise bunicu-său cum, pe când era la Jilava, în celula vecină fusese adus Nicolae Ceuşescu. A încercat să vorbească cu el, dar nu era chip să priceapă ce zice. Parcă ar fi avut prune în gură. I-a bătut atunci în perete, în Morse: „Tovarăşe, nu mai pot răbda, m-au bătut, sunt înfometat, sunt bolnav de plămâni, spune-mi te rog: mai e mult până să se arate zorii lumii noi?” Iar Ceauşescu i-ar fi răspuns, tot în Morse, dacă bunicul său nu minţea: „Taci şi rabdă, tovarăşe, nu mai e mult!”

Asta – povestea bunicul lui Uscatu – îi dăduse putere să reziste până când a venit 23 August, i-a redat libertatea şi i-a dat vila şi un post în Comisia Centrală de Revizie a Partidului. De atunci l-au dat jos de două ori şi l-au repus în funcţie doar o dată. Dar vila nu i-o luaseră, şi nici nu-l demolaseră. Era la pensie şi nu înceta să povestească felul în care a rezistat în închisorile burgheze datorită indicaţiei precise a tovarăşului Nicolae Ceuşescu.

– Băi, Ferditreiule, de unde şi până unde să domniţi voi? – îl zgândărea atunci Uscatu.

Asta şi aştepta Ferdinand al III-lea. Să fie stârnit. Să i se dea prilejul să spună, a nu-ştiu-câta oară, povestea dragă familiei Hăţiş. O poveste pe care Domnul Hăţiş, tatăl Ferdinanzilor, o spunea oricui vroia să o asculte, printre tarabele cu roşii, sau pătrunjel, sau cartofi categoria a II-a de la Piaţa Domenii, actualmente 7 Noiembrie. Pe care o spunea mereu şi Doamna Hăţiş, Regina Mamă, că aşa cerea să i se spună, la APACA, unde lucra. O poveste cu care Ferdinanzii, al doilea şi al treilea, Ferididoi şi Ferditrei, îi lăsau cu gura căscată pe colegii lor de clasă. Pe el îl fascina întotdeauna când o auzea. La fel cum îl fascinau aventurile muşchetarilor care erau toţi pentru unul, şi unul pentru toţi, ca aventurile cireşarilor, care descopereau peşteri de care nu ştia nimeni, sau ca aventurile unei prinţese, pe numele ei Margot, care avea mai mulţi prieteni, cu care se simţea bine, dar pe rând. Îşi dădea seama că orice carte îl atrăgea cu povestea ei. Nu cu descrierile de natură, sau descrierea personajelor, care erau şi ele frumos scrise, cu aceleaşi litere, dar pe care le sărea întotdeauna, ca să reia cititul de acolo de unde continua firul acţiunii.

Dar, la urma-urmelor ar fi prea târziu pentru povestea pe care Ferdinand al III-lea le-o spusese, a câta oară, în ora liberă de Botanică, în clasa a V-a B, chiar lângă banca lor. A lui şi a lui Ferditrei. Aşa că...  

(va urma)