Am citit cu mult interes primele articole scrise de Dumeavoastră la începutul anilor  ’90. Apariţiile la Seratele lui Iosif Sava mi-au întărit opinia că un eseist deosebit îşi făcuse apariţia în literatura română. Faptul că aţi început prin a-i scrie lui Alexandru Paleologu mi-a consolidat buna impresie. Am citit în presa antedecembristă un articol al Domniei sale despre elite, care mi l-a făcut foarte apropiat pe Alexandru Paleologu. Ulterior am făcut cunoştinţă cu Domnia sa la revenirea din postul de Ambasador al Golanilor la Paris. Recunosc, cu mândrie neprefăcută, că în 1992 m-am luptat ca din partea Convenţiei Democratice şi a Partidului Alianţei Civice (la indicaţia lui Stelian Tănase), ca la Argeş, Alexandru Paleologu să fie candidatul de senator. Şi ce grele pertractări (vezi Maniu) cu ţărăniştii, contracarându-le toate argumentele: deţinut politic, monarhist, mare personalitate culturală. Alexandru Paleologu mi-a fost invitat acasă la Piteşti în fierbintea vară a lui ’92 (Jamais, jamais a Piteşti!!! cum spunea Alexandru Odobescu, şi, cumva, şi Nicolae Manolescu), împreună cu Dan Grigore şi Ştefan Radof. Pe vremea aceea intelectualii avea opţiuni, cumva diferite, de unii dintre ei, acum în 2007! Ulterior am fost acuzat de un coleg de partid că sunt omul lui Palelogu! Lucru cu care mă mândream, precum şi cu onoarea amiciţiei Domniei sale. Mărturisesc că apoi l-am vizitat, adesea, la casa din strada Armenească. Şi acum revenind, vă citeam cu interes şi mare plăcere, în pofida barbarismelor folosite, care-i scoteau din minţi pe unii amici. Buna impresie mi-a fost întărită şi de atitudinea fermă când cu afacerea securistică a căpitanului Soare. Subscriu, din păcate, în multe situaţii, SRI e încă cu năravuri de securitate! Aţi devenit o personalitate importantă, aţi publicat cărţi, dintre care unele au stârnit mari controverse, necesare, cum au fost cele prilejuite de  apariţia “Omului recent”. Şi iată că aţi fost cooptat alături de Mircea Dinescu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu  la CNSAS. Atunci în vara lui 2000 CNSAS aţi fost, cred eu, o regretă şi Dinescu, victima unei ambuscade securiste. Au fost livrate dosarele unor importante personalităţi liberale, printre care şi Alexandru Paleologu. Paleologu, care avusese chiar la începutul lui 1990 onoarea mărturiei colaborării cu instituţia scelerată sub presiunea şantajului, la ieşirea din puşcărie. Despre Paleologu, se spunea că a mâncat bătaie în puşcărie, îndurând fără să crâcnească, şi ca un adevărat aristocrat refuza să se împăuneze cu asta. Şi aşa CNSAS l-a acuzat pe Paleologu că a făcut poliţie politică! Acuzaţie nemernică pentru cu acesta recunoscuse colaborarea, spre deosebire de toţi ceilalţi intraţi în politică. Mă aşteptam ca acela care a devenit celebru scriindu-i Paleologu, măcar să aibă cavalerismul să se îndoiască de acest verdict. Nu, nu v-am auzit având vreo poziţie în această chestiune Domnule Patapievici? Am citit un necrolog la trecerea la cele veşnice în toamna lui 2005, care drept sa spui era cam prefăcut, şi cam tardiv, în sensul de a vorbi despre Paleologu! În anul 2006 aţi fost numit Directorul Institutului Cultural Român, m-am bucurat omul potrivit la locul potrivit. Şi după câte văd din reacţiile de presă, ICR vrea şi face câte ceva pentru cultura română! Iată că a apărut şi disputa dintre partide şi preşedintele Băsescu cu iniţiativa neghioabă a PSD de suspendare, la care au cuplat pe faţă şi pe dedesubt şi alte partide. Şi ca să argumentez, lui Băsescu nu i s-a putut cu adevărat reproşa încălcări grave ale Constituţiei, ci mai degrabă pusee populiste şi demagogii ieftine, comise din cauza cadrului restrictiv pe care îl are în termeni de putere preşedintele în Constituţia României de azi. Ce ar mai popi Băsescu pe Tăriceanu şi pe alţii, precum pe vremuri Lăpuşneanu cu vornicul Moţoc!    

     Acţiunile inteligente, precum aducerea la CNSAS a întregii (oare?) arhive a securităţii şi a prezentării în Parlament a raportului de condamnare a comunismului, gesturi care nu erau pe agenda preşedintelui Băsescu, au trezit simpatia unor apreciaţi intelectuali pentru acest personaj controversat. Dar de la simpatie la temenele penibile este o mare diferenţă!

      Reacţiile Dumneavoastră m-au derutat.

      În Idei în Dialog faceţi inutile eforturi pentru a demonstra că Preşedintele Băsescu ar fi fost în mod fraudulos înregistrat cu acele nefericite adjective la adresa unei ziariste. Dar suportul înregistrărilor cum a ajuns la preşedinte? Vă spun eu, prin însuşirea prin forţă a unui obiect ce nu-i aparţinea! Preşedintele Băsescu comisese, fără să vrea probabil, o tâlhărie.

     Iar acum în rubrica Dumneavoastră din Evenimentul Zilei încercaţi o comparaţie a două interviuri, cel luat de ziarişti primului ministru şi cel luat preşedintelui. Permiteţi-mi să fiu în dezagrement. Primului ministru i s-au pus întrebări concrete privind sursele pentru mărirea cuantumului pensiilor. În paranteză, măsura apare ca fiind populistă, dar şi Dumneavoastră aveţi părinţi şi ştiţi cât de mizerabile sunt pensiile? Să spunem că probabil jurnaliştii nu i-au pus întrebări dezagreabile. Privind relaţia preşedinte prim ministru, Domnul Tăriceanu a evitat tonul polemic. În schimb, preşedintele Băsescu, aflat după o victorie zdrobitoare împotriva adversarilor politici, prin rezultatele referendumului, nu a găsit de cuviinţă decât o atitudine pline de ranchiune la adresa acestora. Cred că după un asemenea succes putea şi Domnia sa să dea dovadă de o atitudine magnanimă, de mare învingător, de om îndreptat spre viitor, de preşedinte al tuturor cetăţenilor României, nu de mărunt lider de partid şi de demagog oarecare. Opinia mea, fie şi greşită, este că această apariţie l-a defavorizat total pe preşedintele Băsescu, cu un astfel de discurs nu prea cred că are şanse în faţa unui adversar, cât de cât serios. Preşedintele Băsescu deraia tot timpul în acuze, mai mult sau mai puţin fondate, care nu se aflau în chestiune. De aceea ziariştii erau obligaţi şi au făcut-o ferm de a-l aduce pe preşedinte la problemele dezbătute. Poate că Turcescu a fost cam dur, dar nu-i normal pe undeva ca preşedintele, care tocmai a condamnat comunismul, să aibă o atitudine tranşantă faţă de personaje legate de aparatul represiv al bolşevismului românesc ce hălăduiesc, fără griji în partidul din care a provenit. Atunci cum spunea Arghezi, una scriem: Bărăgan a lui V. M Galan şi alta fumăm: Kent, tot maestrul Galan!