După un an şi jumătate de activitate la Centrul de Studii pentru Ştiinţe de Graniţă, se poate vorbi de un număr de participanţi fideli, ca şi de subiecte şi puncte de vedere care reapar sistematic în prelegeri şi dezbateri. Acestea ar putea fi consolidate într-o platformă, constând din concepte, termeni şi principii, acceptaţi prin consens, care să faciliteze schimbul de idei în continuare, eliminând reluările inutile ale unor explicaţii şi argumente.

În vederea realizării unei astfel de platforme, propun alăturat materialul intitulat „Teze privind abordarea unor domenii de graniţă”, conţinând un număr de „teze” sau „principii”, privind subiecte dezbătute la şedinţele Centrului, fiecare teză urmată de o argumentare în favoarea sa. Deşi am militat consecvent pentru pluralismul de opinii şi viziuni, acest pluralism credem că este bine să fie limitat pe alocuri prin astfel de opţiuni sau „pariuri” (cele prezentate mai jos ca „teze”), pentru a orienta efortul intelectual al membrilor Centrului într-o direcţie concertată şi nu la întâmplare, evitând reluarea raţionamentelor de la zero. Tezele – enunţate fără o rigoare extremă – reprezintă deci luări de poziţie în situaţii adesea controversate şi au fost propuse în vederea realizării unui consens asupra lor. La ora actuală, ele reprezintă doar o primă variantă, care, după repetata lor rediscutare, sperăm că vor căpăta o formă cu care toţi membrii Centrului se vor declara de acord, însuşindu-şi aceste „pariuri” până la a le considera de la sine înţelese.

Membrii Centrului sunt deci invitaţi să-şi expună punctul de vedere asupra textului alăturat, sugerând adăugiri, modificări sau eliminarea unor părţi. Numerotarea tezelor nu are alt rost decât uşurarea referirii, în acest scop. De asemenea autorul acestui material roagă cititorii să semnaleze eventuale pasaje obscure, neclarităţi, sau idei care au fost poate expediate fără suficientă justificare, pentru ca ele să fie clarificate prin discuţii şi ulterior în scris. În urma acestui demers se va putea stabili o versiune definitivă, pe care s-o considerăm ca o referinţă pentru viitoarele discuţii în cadrul Centrului.

TEZE PRIVIND ABORDAREA UNOR DOMENII DE GRANIŢĂ

(varianta de lucru nr.0)

1. Realitate şi reflectare

0. Acceptăm că existăm noi înşine, ca „subiect cunoscător”.

Deşi acest principiu pare evident, Descartes l-a pus totuşi la îndoială (conform principiului că un om de ştiinţă trebuie să se îndoiască de orice), prin faimosul “dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum”. Neacceptarea lui duce la grave contradicţii. În momentul în care am spune că nu este aşa, am fi obligaţi să ne oprim cu orice alt raţionament.

1. Există o realitate, pe care o vom numi şi lumea reală. Înţelegem prin aceasta totalitatea lucrurilor şi fenomenelor cu care putem veni în contact într-un anumit fel: prin simţuri, prin instrumente, ca şi cele care presupunem că pot avea o influenţă oarecare asupra noastră.

Cădem deci de acord că există o realitate, independent de noi şi în afara minţii noastre (a subiectului cunoscător), incluzând timpul şi spaţiul (cel puţin) tridimensional.

Acest adevăr mai este numit şi principiul realismului. Diverse forme de idealism îl pun la îndoială. Realitatea ar putea fi obiectivă, independentă de un Creator, dar ar putea fi şi creată. În acest din urmă caz, conform definiţiei, vom include şi Creatorul în ceea ce înţelegem prin realitate în sens larg. Realitatea ar putea fi un joc, funcţionând pe baza unor reguli. Acestea ar putea fi descrise (sau nu) şi prin mijloace omeneşti (cuvinte, formule matematice).

Principiul de mai sus nu este evident. Platon spunea că ceea ce considerăm noi realitate sunt doar nişte umbre ale unei lumii ideale (pe care el o considera unică şi de esenţă transcendentală); solipsiştii subliniază că este imposibil să demonstrezi că există şi altceva decât tu însuţi (deci lumea poate fi doar un vis al meu), iar mai recent, filme SF, cum ar fi “Matrix”, pun problema dacă nu cumva trăim cu toţii într-o realitate virtuală, instituită de o Inteligenţă Superioară.

2. Realitatea poate fi cunoscută, dar numai prin imagini şi modele ale ei. În cazul oamenilor acestea sunt: adevăruri, principii, teorii etc. care se construiesc mintal şi pot apoi să fie încredinţate unor suporturi independente.

Această teză, numită principiul cognoscibilităţii, nu ar fi valabilă într-o lume în care legile naturii s-ar schimba des în timp şi/sau dintr-un loc în altul. Profitând de uniformitatea şi repetabilitatea lucrurilor şi fenomenelor, oamenii construiesc imagini şi modele relativ stabile ale realităţii, care ulterior se dovedesc utile pentru dirijarea acţiunilor în practică. De fapt acesta este rostul cunoaşterii.

3. Subiectul cunoscător face şi el parte din realitate. Realitatea cuprinde şi alţi subiecţi cunoscători, care îşi împărtăşesc între ei cunoaşterea acumulată.

Principiul admite că există mai mulţi oameni (incluzând şi cititorul acestor rânduri) care construiesc adevăruri, teorii etc. despre porţiunea de realitate accesibilă minţii lor, independent unii de alţii. Adevărurile realizate de unii vor fi valabile, în bună măsură, şi pentru ceilalţi, deci pot fi împărtăşite între oameni şi utilizate apoi cu succes.

4.  Omul nu poate cunoaşte decât în limite omeneşti.

Acest principiu, al antropomorfismului cunoaşterii, stipulează faptul că omul, în cunoaştere are limite biologice, culturale, istorice etc. Singura cunoaştere accesibilă lui este cea prin instrumentele omeneşti, tehnice şi intelectuale (cuvânt, matematică, logică, intuiţie etc.) şi urmărind valori omeneşti. Adevărurile şi sistemele de adevăruri (teorii, legi, modele…) construite astfel nu vor fi practic niciodată perfecte. Planck enunţa în acest sens următorul principiu – “realitatea e cognoscibilă dar nu complet şi nemijlocit”.

Pentru a înţelege mai bine acest principiu, ne putem gândi că o furnică sau un vultur etc. pot cunoaşte şi ele realitatea, dar la modul unei furnici, al unui vultur etc. Evident, cunoaşterea omenească este mult superioară acestora, dar nu poate fi făcută perfectă. Cunoaşterea secolului 20 este superioară cunoaşterii secolului 19, dar va fi depăşită de cunoaşterea secolului 21 ş.a.m.d. fără ca acest proces să ia sfârşit. Admiţând că există o cunoaştere divină a lucrurilor, aceasta este oricând superioară oricărei cunoaşteri umane. În plus, nu putem elimina a priori nici posibilitatea ca să existe fiinţe care, fără a avea atributele divinităţii, să ne fie superioare, în aceeaşi măsură în care suntem noi faţă de furnică. Dar chiar şi cunoaşterea acestor fiinţe va avea limite de tipul celor enunţate în cazul omului.

5. Cunoaşterea umană se realizează pe mai multe canale în paralel. Creierul uman moşteneşte şi perfecţionează toate tipurile de instrumente ale strămoşilor săi: vizuale, auditive, tactile, olfactive etc. şi adaugă la acestea instrumente specific umane: cuvântul, logica, matematica etc. Toate aceste instrumente au limite dar şi avantaje reciproce.

Acest principiu este numit al pluralităţii cunoaşterii. Unele studii au estimat că într-o conversaţie sensul raţional al cuvintelor reprezintă doar 7% din informaţie, pe când felul rostirii, mimica şi gesturile, aproximativ 93%. Multe informaţii sunt greu, dacă nu chiar imposibil de tradus în vorbe; chiar vocabularul depune mărturie în acest sens, prin cuvântul “inefabil”. Ochiul distinge, după unele estimări, câteva sute de mii de nuanţe de culoare; dar pentru câte dintre ele există oare cuvinte în dicţionar, să le numească?

Imaginile descriu realitatea global, iar cuvintele liniar. Cuvântul taie adesea acolo unde simţurile sau intuiţia simt o variaţie continuă a unor calităţi. De pildă vom spune “bun” ori “rău”, sau “alb” ori “ne-alb”,  punând astfel o pecete “maniheistă” acolo unde s-ar impune o apreciere mai nuanţată. O consecinţă este şi tendinţa de fragmentare a realităţii.

6. Între nivelurile neverbale şi cele verbale există o permanentă corespondenţă. Subiectul „verbalizează” cele simţite, văzute etc. (eventual cu ochii minţii), comunică verbal, iar receptorul mesajului „evocă” în minte imaginile, sunetele etc. corespunzătoare. Cunoaşterea umană nu poate fi deci redusă doar la latura verbală. Cunoaşterea verbală este de cele mai multe ori oarbă şi lipsită de conţinut dacă nu este însoţită de cunoaşterea neverbală asociată. Există chiar o cunoaştere neverbală autonomă avansată – cunoaşterea artistică.

Într-un proces normal de gândire verbalul şi neverbalul sunt inseparabile, conlucrând într-un mecanism sinergic. Această teză se opune viziunii simpliste, conform căreia gândirea se reduce doar la raţionamente verbale.

Atunci când folosim cuvântul „casă” în mintea noastră se conturează, concomitent, imaginea unei case-arhetip, contopită din imaginile tuturor caselor văzute în viaţă. La o propozie de tipul „a ars casa lui X” vom vedea o astfel de casă distrusă de un incendiu etc. Desigur, legătura este mai vie sau mai estompată, în funcţie de persoană. O astfel de legătură există chiar şi la cuvinte desemnând calităţi, cum ar fi „deştept” ori „descurcăreţ”, ori pentru abstracţii cum ar fi „triunghi” sau „conice”. Doar un mic număr de concepte sunt utilizate doar prin definiţia lor, exclusiv verbală, fără o imagine intuitivă.

Nivelul neverbal nu este un simplu auxiliar al celui verbal. Uneori cunoaşterea neverbală poate fi atât de elocventă încât nu mai importantă însoţirea ei de instrumente verbale. Exemple sunt trăirile personale, extazul etc. Dar, există şi o cunoaştere superioară – cunoaşterea artistică. Ea poate utiliza exclusiv instrumente neverbale, ca în artele vizuale (dansul, pictura, arhitectura etc.), cele auditive (muzica instrumentală) etc. În alte arte, cum ar fi poezia, cuvintele sunt cele care declanşează imaginile mintale. Ambele niveluri sunt colorate afectiv şi se potenţează reciproc. Uneori valoarea poeziilor este dată tocmai de stranietatea şi ineditul imaginilor generate mintal de cuvinte.

Se mai poate menţiona că – în comparaţie cu cea neverbală – cunoaşterea verbală (inclusiv logică, matematică) este mult mai rezistentă la alterare; ideile exprimate verbal pot fi transmise nealterat sau cu modificări minime, fie oral fie puse pe pe un suport independent, care poate fi apoi multiplicat şi transferat fără să presupună un contact nemijlocit între sursă şi receptor.

7. Atunci când subiectul cunoscător nu-i poate pune în corespondenţă unei judecăţi (verbale) nici o cunoaştere la nivelul neverbal, nici în cel reflectând lumea reală, nici în cel ataşat unei lumi ideale, spunem că pentru subiectul cunoscător respectiva judecată nu are sens. Instrumentele neverbale pot fi şi inconştiente, dar ceea ce se verbalizează ori se evocă se situează în zona conştientă. Aceasta ar putea fi o definiţie (parţială) a conceptului de conştienţă.

Întrucât prin scris şi tipar, cunoaşterea este preponderent verbală, un anumit intelectualism a făcut să se impună credinţa că „despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”, deci credinţa că întreaga cunoaştere se reduce doar la cuvinte (eventual cu condiţia ca acestea să fie riguros definite prin alte cuvinte, ceea ce duce la un cerc vicios). Multe abordări afirmă că sensul unor idei este dat doar de alte cuvinte, care la rândul lor au sens prin alte cuvinte ş.a.m.d., ignorând sau refuzând să ia în considerare nivelul neverbal al cunoaşterii. De aici pot proveni numeroase confuzii. Fără a nega posibilitatea explicitării sensului prin cuvinte, optăm pentru evidenţierea, în acest caz, a rolului primordial al legăturii dintre nivelurile neverbal şi verbal.

Pentru conceptele abstracte va conta, în viziunea propusă de noi, capacitatea de a imagina, cu ochii minţii, lumi ideale. De pildă, conceptul de „conice” capătă sens pentru cel ce va vedea cu ochii minţii un con şi intersecţiile acestuia cu un plan. Desigur, un învăţăcel va putea învăţa pe de rost o definiţie (evident, de nivel verbal) a conicelor, dar fără capacitatea de a le imagina, noţiunea nu va avea pentru el sens. Dar dacă abstracţiile „con”, „plan”, „intersectează” au sens pentru el (deci le poate imagina), definiţia verbală îl va putea ajuta să „construiască” imaginea prin care şi conceptul de „conice” va căpăta sens.

Teza sugerează, de asemenea, că relaţia dintre neverbal şi verbal poate contribui la o definire a conceptului de conştienţă, în sensul că trăirile conştiente pot fi, în principiu, verbalizate, în timp ce acelea inconştiente nu.

8. Omul foloseşte în cunoaştere – concertat – totalitatea instrumentelor de care dispune. În felul acesta limitările fiecăreia sunt compensate reciproc într-o oarecare măsură. Totodată se realizează astfel sinergii noi, de tipul intuiţiei.

Cunoaşterea realităţii provenind pe diferite canale „cooperează” atunci când adevărurile revelate concordă, sau sunt în „competiţie” când acestea se contrazic. În felul acesta ele se confirmă deci se întăresc reciproc, sau atrag atenţia asupra unor limite în reflectare. Cuvântul, logica, matematica au şi ele limite inerente (ca un exemplu, ne putem gândi la binecunoscutele paradoxuri), deci ele nu pot exprima întreaga cunoaştere. Adevărurile de diferite tipuri, fiind complementare, fiecare luminând altfel realitatea, permit, prin conlucrarea lor, să mai facem un pas dincolo de aceste limite. Tendinţa de a face din cuvânt, din logică şi matematică “alfa şi omega” cunoaşterii duce la o importantă îngustare a orizontului.

2. Ştiinţă, metafizică şi domenii ale nimănui

9. Acceptăm, pentru simplitate, să vorbim despre trei niveluri de reflectare umană a realităţii, grupând instrumentele de cunoaştere amintite mai sus. Aceste niveluri sunt: (1) neverbal, (2) verbal (metaforic), (3) logic.

Cele trei niveluri grupează instrumentele de cunoaştere de care dispune intelectul uman. Primul nivel de reflectare a realităţii este bazat pe imagini, sunete, atingeri, parfumuri etc. El poate include şi mecanisme înnăscute, dintre care unele acţionează în inconştient. Cel de al doilea nivel verbalizează cele reflectate neverbal şi conştient, deci numeşte, prin cuvinte, lucruri, fenomene etc. pentru a le comunica sau a le supune unor operaţii specifice cuvântului. Primele două niveluri operează permanent împreună. Atunci când pronunţăm un cuvânt, în planul secund al conştiinţei noastră stau imaginile verbalizate prin acel cuvânt. Când descriem o situaţie, pe plan neverbal se derulează în mintea noastră acea situaţie. Uneori comicul sau absurdul rezultă din seriozitatea unei judecăţii (verbale), dublată de imposibilitatea ei, vădită de nivelul neverbal. De asemenea, elementele aflate la ambele aceste niveluri au o importantă încărcătură afectivă.

Cel de al treilea nivel înglobează instrumentele destinate logicii şi matematicii, având noţiuni şi simboluri definite riguros şi adevăruri perfecte, organizate adesea în sisteme de tip axiomatic.

10. Spre deosebire de nivelul (2) verbal (metaforic), nivelul (3) logic utilizează un vocabular format din abstracţii precis definite şi adevăruri perfecte. Acestea nu reflectă lumea reală (întrucât reflectarea lumii reale nu poate fi, în general, decât imperfectă) ci o lume ideală. Abstracţiile şi adevărurile perfecte descriu o lume ideală asemănătoare cu lumea reală. Descrierea verbală a lumii reale şi descrierea, la nivel logic, a lumii ideale sunt puse în corespondenţă cu ajutorul unui „dicţionar”.

În vocabularul oricărei limbi evoluate există două categorii de cuvinte, unele adecvate descrierii lumii reale, altele pentru descrierea unor lumi ideale. Primele le vom numi abstracţii, celelalte denumiri. De pildă, lumea ideală a geometriei foloseşte abstracţii precum: „punct”, „dreaptă”, „triunghi” etc. În realitate nu există obiecte corespunzătoare lor; o rază de lumină poate fi curbată de gravitaţie, muchia unui obiect văzută la microscop nu mai este chiar dreaptă, vârful de creion nu e un punct etc. „Rază de lumină”, „muchie”, „vârf de creion” etc. sunt denumiri ale unor lucruri reale, nu abstracţii. Dar – e adevărat – dispunem de o corespondenţă, de un „dicţionar”, între denumirile obiectelor şi fenomenelor din lumea reală şi abstracţiile din lumea ideală, ca şi – în mod corespunzător – între adevărurile reale, enunţate folosind denumiri, şi adevărurile ideale, construite din abstracţii. Muchia unei mese poate fi aproximată printr-un segment de dreaptă, vârful de creion printr-un punct etc. Un detaliu important este că abstracţiile de la nivelul (3) logic, cel puţin declarativ, nu au o dimensiune emoţională (neutralitatea afectivă socratică), în timp ce reflectările neverbale (1) şi verbale metaforice (2) au întotdeauna.

Existenţa celor două lumi o semnalase deja Platon, atâta doar că el credea că lumea ideală e una singură şi de natură divină, supraomenească, iar realitatea palpabilă e o copie imperfectă a ei. Azi ştim că lumile ideale sunt creaţii ale minţii omeneşti; un argument în acest sens este că, pentru o aceeaşi realitate luată în studiu, diferiţi gânditori pot construi lumi ideale diferite.

11. Nivelul (3) logic este indispensabil cunoaşterii umane, având în vedere că numai la acest nivel pot fi folosite, fără erori supărătoare, logica şi matematica, singurele instrumente prin care pot fi făcute predicţii, pe un orizont nelimitat, asupra unor adevăruri inedite şi altminteri greu de întrevăzut.

Cele două tipuri de adevăr: reale (2) şi ideale (3) prezintă, fiecare, avantaje şi dezavantaje. Adevărurile reale pot descrie, cu lux de amănunte, realitatea, de pildă observaţiile sau rezultatele experimentelor; din păcate însă, denumirile din care sunt alcătuite aceste adevăruri sunt imprecise şi aplicarea logicii sau a matematicii asupra lor poate duce la erori, uneori foarte mari.

Lumile ideale au fost create tocmai pentru a avea elemente (abstracţii, adevăruri ideale) perfecte, lipsite de erori, asupra cărora logica şi matematica să lucreze fără erori. Doar cu astfel de elemente se pot construi teorii abstracte. Acestea pot avea un caracter formal, ca în cazul sistemelor axiomatice, sau o formă mai puţin riguroasă, dar adevărurile sale prime (ideale) trebuie să fie în orice caz considerate perfecte. În cadrul unei teorii abstracte se pot realiza şiruri foarte lungi de raţionamente logice sau deducţii matematice, obţinând la capătul acestora tot adevăruri ideale perfecte (făcând abstracţie de paradoxurile logice sau matematice). Adevărurile ideale, derivă unele din celelalte prin operaţii logice sau matematice, ceea ce determină un grad înalt de consistenţă a teoriei abstracte şi o capacitate crescută de regenerare a unor adevăruri din celelalte.

Atunci când dorim să aflăm volumul unei camere (reale), aceasta este aproximată printr-un paralelipiped (ideal), volumul căruia se află folosind formulele (adevărurile ideale ale) geometriei; apoi ne întoarcem la realitate, convenind (ca adevăr real) că acela este şi volumul camerei. Evident, avem de a face cu o aproximaţie, dar ea este satisfăcătoare în practică.

Studiu de caz:

Acum aproape un secol, scriitorul american Ambrose Bierce, în faimosul său “Dicţionar al diavolului”, se amuza pe seama matematicii şi a logicii, oferind cititorului următorul silogism:

“Premisa majoră: Şaizeci de oameni pot face o treabă de şaizeci de ori mai repede decât un singur om;

Premisa minoră: Un om poate săpa o gaură de stâlp în şaizeci de secunde;

Concluzia: Şaizeci de oameni pot săpa o gaură de stâlp într‑o secundă”...

Cu ideile expuse în tezele precedente, putem realiza analiza acestui „paradox” după cum urmează. „Silogismul” se derulează la nivelurile (1) şi (2) ale cunoaşterii. Citind prima propoziţie (nivelul (2)), am văzut cu ochii minţii (nivel (1)), mai mult sau mai puţin ceţos, şaizeci de oameni trebăluind ceva şi am fost de acord că ei pot face de şaizeci de ori mai multă treabă decât un singur om. Deci cele două instrumente de cunoaştere, aflate la cele două niveluri, s-au confirmat reciproc, ceea ce ne-a îngăduit să mergem mai departe. La a doua propoziţie (2), ne-am imaginat (1) din nou, un muncitor, săpând o groapă (nu prea mare) şi am fost de acord că, dacă este priceput şi iute, iar pământul nu prea tare, poate termina groapa în 60 de secunde. Din nou cele două niveluri s-au confirmat şi ne-au permis să continuăm raţionamentul. Când am citit însă concluzia (corectă, conform logicii), ne-a apărut imaginea (nivelul (1)) a şaizeci de oameni, îmbulzindu-se cu cazmalele să sape o aceeaşi groapă într-o secundă, Contradicţia, absurdul, imaginii mintale, contrazicând flagrant judecata savantă expusă mecanic în cuvinte, declanşează automat ridicolul.

Cu aceeaşi ocazie, am mai înţeles un lucru extrem de important, şi anume că am comis o eroare deoarece nu ar fi trebuit să folosim logica (în cazul nostru un silogism) asupra unor elemente verbale de nivel (2), deoarece la acest nivel logica generează erori, ci numai la nivelul (3), unde ea funcţionează perfect. Propoziţiile aflate la nivelul (2) poartă în mod intrinsec erori. Când am citit premisele în exemplul de mai sus, erorile propoziţiilor erau, aparent, neglijabile. Operaţia logică, aplicată mecanic, a amplificat însă aceste erori într‑un mod brutal.

Mai înţelegem totodată că, dacă cineva nu va face distincţia dintre nivelurile verbal-metaforic (2) şi logic (3), introducând, de pildă, propoziţii de nivel (2), „în mare” adevărate, într-un sistem expert al unui calculator, nu trebuie să se mire dacă „motorul inferenţial” al acestuia îi va genera absurdităţi.

12. La fiecare nivel al cunoaşterii se pierd (prin „abstractizare”) numeroase detalii comparativ cu nivelul precedent, proces pe care-l putem numi „procustizare”. Acest sacrificiu este compensat printr-o capacitate tot mai mare, a nivelurilor superioare, de a genera noi adevăruri.

Reflectarea neverbală (1), oricât este de amănunţită, nu este capabilă să redea întregul potenţial de detalii al realităţii asupra căreia se apleacă. La nivelul verbal (2) se pierd alte multe nuanţe, existente încă la nivel neverbal, prin gruparea imaginilor – potenţial infinite – în ţesătura unui număr finit de cuvinte. Nivelul logic (3) presupune o egalizare şi mai drastică. De pildă, atunci când adunăm (1+1=2) nişte mere, acestea sunt subînţelese identice, cu toate că mere identice nu există în realitate. Aplicarea matematicilor asupra oamenilor presupune că şi aceştia sunt identici, la modul în care Procust încerca să-i egalizeze în faimosul său pat.

Lumile ideale reprezintă deci construcţii ad hoc, abstractizând la extrem – uneori în urma unui efort considerabil de „procustizare” – anumite domenii ale realitatăţii. Acest sacrificiu se justifică numai dacă – folosind asupra adevărurilor lumii ideale (3) construite astfel logica şi matematica – putem găsi noi adevăruri ideale şi acestora, prin „dicţionar”, le corespund adevăruri reale care se confirmă şi care nu puteau fi descoperite decât greu sau deloc la nivelurile inferioare.

13. Cunoaşterea realităţii se numeşte cunoaştere ştiinţifică, dacă este realizată concomitent la nivelul (2) verbal şi (3) logic, deci dacă au fost îndeplinite patru condiţii: (a) au fost puse în corespondenţă două lumi: o latură, un aspect ori o parte a lumii reale cu o lume ideală construită să fie adecvată acestei părţi, (b) asupra acelei lumi reale s-au făcut observaţii, experimente şi s-au enunţat în consecinţă adevăruri pe care le putem numi adevăruri reale, (c) ele corespund – folosind dicţionarul – unor adevăruri ideale din lumea ideală, (d) în lumea ideală se pot prevedea noi adevăruri ideale care „traduse” se pot dovedi (sau nu) adevăruri reale inedite.

Un exemplu de cunoaştere ştiinţifică este cel prin care, în 1846, pe baza unei lumi ideale a legilor mecanicii şi gravitaţiei, astronomul francez Urbain Le Verrier a calculat (adevăr ideal inedit), poziţia pe cer a unei planete noi, până atunci de nimeni observată, pe care a botezat‑o Neptun. El a comunicat aceasta astronomului Johann Galle, care dispunând de un telescop puternic, a descoperit vizual planeta (deci ca adevăr real) foarte aproape de locul indicat (eroarea acceptabilă).

De acest mecanism “ideal-real” au profitat toate ştiinţele moderne ale naturii în ultimele trei secole. Prin adevăruri ideale inedite „traduse” în adevăruri reale s-a prezis că bomba atomică va exploda, ori că sondele spaţiale vor ajunge lângă cutare planetă, fără să se fi efectuat „tatonări” prealabile, ori că o structură inginerească nemaivăzută va rezista solicitărilor. Sunt nenumărate exemple asemănătoare.

Un ansamblu de adevăruri reale (2), împreună cu o teorie abstractă corespunzătoare lui (3), poartă numele de teorie ştiinţifică. E drept, cu respectarea câtorva condiţii, care ţin de metoda ştiinţifică, în principal două: (a) adevărurile reale trebuie să fie sau observabile, suficient de des, astfel încât oricine să se poată convinge de ele, într-un interval rezonabil, sau să poată fi reproduse – prin experimente de laborator – ori de câte ori se doreşte; (b) teoria abstractă trebuie să fie capabilă să prezică adevăruri ideale cărora să le corespundă (prin „dicţionar”) adevăruri reale „inedite”, nicicând constatate. Aceste predicţii să poată fi supuse apoi, în principiu, verificării practice.

14. Mecanismul „ideal-real”, care stă la baza teoriilor ştiinţifice, reflectă un „acord paradoxal” (cum l‑au numit unii) între realitate şi lumile ideale. Dar acest “acord” nu este niciodată perfect. Din acest motiv, s-ar putea ca uneori adevărurile reale „prezise” de teorie să nu se confirme. În această situaţie, lumea ideală şi teoria abstractă construită asupra ei vor fi puse sub semnul întrebării.

Adevărurile reale, deci cele descriind lumea reală, şi adevărurile ideale din teorii se controlează şi se sprijină reciproc. Adevărurile prezise de teoria ştiinţifică de regulă se adeveresc în lumea reală; dar pentru orice teorie este posibil şi un „divorţ” între lumea reală şi lumea ideală. Deci un adevăr ideal, prezis de teorie, „tradus” prin „dicţionar”, poate să eşueze atunci când e testat în realitate, adică să nu se mai dovedească şi un adevăr real. În astfel de cazuri, după ce se confirmă autenticitatea adevărului real, în ultimă instanţă, teoria ştiinţifică, deci şi lumea ideală pe care ea se bazează, trebuie refăcute.

Pentru a ilustra posibila idee a “divorţului”, oricând posibil, dintre teorie şi practică, menţionăm că unul dintre cei mai mari matematicieni ai tuturor timpurilor, Karl F. Gauss, n‑a ezitat să tocmească un grup de topometri pentru a le cere să măsoare, succesiv de pe trei vârfuri de munte, dacă suma unghiurilor într‑un triunghi este cu adevărat de 180 de grade, aşa cum prevede teoria (adevăr pe care manualele ni-l prezintă ca incontestabil!). Deşi nu a găsit nici o diferenţă (în limitele de precizie ale aparatelor vremii), el n‑a încetat să se preocupe de geometriile neeuclidiene, instrumentele matematice adecvate pentru cazul în care s‑ar fi constatat, totuşi, o abatere oarecare în viitor.

15. Asupra unui domeniu al realităţii pot să apară, la un moment dat, două sau mai multe teorii alternative. Ele fac de regulă previziuni diferite în domenii până atunci necercetate ale realităţii. Pentru a şti care este teoria corectă, se verifică aceste adevăruri printr-un experiment crucial, eliminând teoria care nu a făcut o previziune corectă.

Reflectarea realităţii prin nivelurile (2) şi (3) de cunoaştere, poartă limitele inerente oricărui instrument omenesc al cunoaşterii. Este deci firesc ca în domenii ale cunoaşterii, cum ar fi cosmologia, fizica cuantică, dar şi în multe altele, unui set de adevăruri reale, verificate şi acceptate, să i se pună în corespondenţă – în paralel – mai multe teorii abstracte diferite. Cu alte cuvinte, pentru respectivul domeniu există, simultan, mai multe teorii ştiinţifice, care se pot şi contrazice între ele în anumite detalii. Toate confirmă adevărurile cunoscute şi toate fac predicţii asupra unor adevăruri nicicând observate în realitate. Uneori aceste adevăruri prezise diferă: de pildă, teoria A spune că, în cutare situaţie, se va petrece un fenomen, iar teoria B că acel fenomen nu se va petrece. În astfel de cazuri se realizează de regulă experimentul potrivit pentru a constata care dintre preziceri se confirmă şi care nu. Un astfel de experiment – numit experiment crucial – va putea deci elimina una dintre teoriile concurente, consolidând poziţia celeilalte.

16. Realitatea – cea asupra căreia emitem adevărurile reale – se divide, într-o primă instanţă, în două zone: realitatea experimentabilă, cea care constituie obiectul ştiinţelor, şi realitatea neexperimentabilă, adică una care nu poate fi adusă în laborator sau observată ori de câte ori vrem.

Sunt situaţii în care experimentul cerut de metoda ştiinţifică (de pildă, pentru a verifica dacă o predicţie teoretică se verifică şi în practică), nu poate fi efectuat, din cauza limitelor instrumentelor tehnice de care dispunem, a timpului avut la dispoziţie etc. Aici se încadrează fenomenele foarte rare şi inexplicabile, realitatea de la începutul sau de la „marginea” Universului, realitatea subcuantică, realitatea unor energii imposibil de obţinut pe Pământ, dar şi realitatea transcendentală, de pildă cea a Divinităţii. Asupra tuturor acestora putem construi lumi ideale, teorii abstracte, putem emite adevăruri ideale, dar nu putem obţine adevăruri reale. Desigur, pe măsura perfecţionării instrumentelor noastre, graniţa dintre realitatea experimentabilă şi cea neexperimentală se modifică.

17. Relaţia dintre nivelul (2) verbal şi (3) logic, deci relaţia lume reală – lume ideală, ca şi diviziunea experimentabil – neexperimentabil, permit o clasificare a teoriilor după cum urmează: (a) teorie ştiinţifică, dacă predicţiile teoriei abstracte se pot confirma sau infirma în lumea reală, deci dacă se referă, măcar în bună parte, la realitatea experimentabilă; (b) teorie metafizică, dacă principalele sale abstracţii şi adevăruri ideale pot fi puse în corespondenţă doar cu o realitate neexperimentabilă; (c) teorie abstractă autonomă, dacă teoria se referă doar la o lume ideală, fără să-şi propună să fie pusă în corespondenţă cu realitatea (experimentabilă sau neexperimentabilă); (d) teorie gratuită, dacă adevărurile sale ideale, inclusiv cele prezise, nu pot fi puse în corespondenţă, nici nemijlocit, nici prin consecinţe, cu realitatea; (e) teorie sterilă (lipsită de valoare) dacă teoria abstractă este incapabilă să genereze predicţii interesante.

Câteva exemple pot clarifica noţiunile de mai sus. Diverse capitole ale matematicilor sunt teorii abstracte autonome, asupra unor lumi ideale. Ele, în general, nu sunt sterile, deoarece din axiomele şi teoremele disponibile se pot deduce (deci „prezice”), de regulă la nesfârşit, alte teoreme, adesea interesante ca atare. Dar aceste capitole matematice pot fi uneori teorii gratuite, dacă se justifică doar „în sine”, deci dacă nu folosesc, direct sau indirect, unei activităţi omeneşti extramatematice. Majoritatea teoriilor matematice pot fi însă folosite, fie nemijlocit în realitate (de pildă, diverse tipuri de geometrii, topologii, metode de calcul etc.), fie asupra altor capitole de matematică, pe care le consideră parte a realităţii (cum este, de pildă, cazul metamatematicii). Teorii sterile sunt, de pildă, acele aşa-zise „matematizări” în care se dau zeci de notaţii, definiţii şi poate chiar axiome dar, după acest efort, uneori considerabil, nu se deduce nici o consecinţă inedită, surprinzătoare, la care nu s-ar fi putut ajunge pe alte căi (respectiv se aşteaptă să vină altcineva să facă atari deducţii).

Exemple de teorii metafizice sunt cele care se referă la fenomene aparent reale sau presupus reale, adesea fundamentale, de mare importanţă pentru acţiunile noastre, dar care fac parte dintr-o realitate neexperimentabilă, deci conţin adevăruri pe care nu le putem dovedi prin observaţie sau experiment, într-o perspectivă omeneşte previzibilă. Astfel de adevăruri, aparţinând teoriilor metafizice, sunt cele care se referă la concepte precum: existenţa în general, determinismul, cauzele pentru care realitatea se supune unor legităţi, infinitul actual, lucrul în sine, divinitatea, îngerii, spiritul nemuritor, sensul vieţii şi creaţiei omeneşti, adevărul absolut ultim etc.

Teoriile şi adevărurile metafizice constituie obiectul filosofiei ca o ştiinţă a fundamentelor cunoaşterii. Deşi funciarmente plurale (tocmai pentru că – domeniul lor fiind neexperimentabil – nu se poate face apel la experimentul crucial), aceste teorii şi adevăruri vizează aspecte importante ale existenţei noastre în realitate, unele stârnind patimi dintre cele mai puternice (e suficient să ne gândim doar la adevărurile religioase).

18. Există o unitate a cunoaşterii omeneşti, aplecată asupra întregii realităţi: experimentabile sau neexperimentabile, folosind toate instrumentele omeneşti, grupate pe cele trei niveluri menţionate, ca şi diferite tipuri de teorii şi metodologii.

Această teză contrazice opinia care încearcă să divizeze cunoaşterea realităţii în compartimente: cunoaştere ştiinţifică, cunoaştere mistico-religioasă, pseudo-cunoaştere etc. Afirmăm că acestea nu sunt decât laturi ale aceluiaşi proces unitar de cunoaştere, laturi între care nu există graniţe ferme.

Ca un argument, mai menţionăm că şi dacă nu se poate pune, într-o perspectivă previzibilă, problema invalidării (sau validării) adevărurilor metafizice în realitate, totuşi nu putem exclude cu desăvârşire faptul că unele dintre aceste adevăruri se vor putea verifica – la modul cerut de ştiinţă – într-un viitor mai îndepărtat. Cine ar putea să dovedească raţional, de pildă, faptul că Divinitatea nu există, ori că nu este parte a realităţii, deci că nu vom putea niciodată s‑o cunoaştem prin adevăruri reale. Şi religiile admit că în anumite situaţii este posibilă o întâlnire a oamenilor cu Divinitatea, deci admit posibilitatea cunoaşterii omeneşti a Divinităţii prin epifanie, miracole, ori la o „Judecată de Apoi” etc.

19. În cazurile în care nu putem efectua experimentele cruciale pentru a şti care dintre două sau mai multe teorii este cea valabilă, întrucât aceste experimente se referă la o realitate neexperimentabilă, atitudinea raţională este să reţinem ca plauzibile toate teoriile propuse care n‑au putut fi respinse, ataşând eventual o pondere credibilităţii fiecăreia.

Teza de mai sus poate fi numită principiul pluralist. El admite construcţia mintală a cât mai multor lumi virtuale şi a cât mai multor teorii abstracte pe marginea lor, cu condiţia ca printr-un „dicţionar” adecvat fiecare să poată explica toate adevărurile reale cunoscute şi acceptate.

Totuşi, în cadrul unei astfel de pluralităţi, se acordă de obicei o credibilitate mai mare teoriei care a fost mai temeinic testată, care rezolvă mai multe probleme, din care rezultă cât mai multe adevăruri neaşteptate, testabile, respectiv cât mai puţine consecinţe care nu pot fi testate sau observate etc.

Alternativa la opţiunea pluralistă propusă mai sus este monismul, prin care subiectul cunoscător optează doar pentru una singură dintre teoriile existente, şi anume pentru aceea pe care o consideră cea adevărată (desigur după alte criterii decât cele ale experimentului crucial), de pildă pe baza unui criteriu subiectiv, respingând cu înverşunare argumentele celorlalte teorii.

Adesea, „monistul” se bazează şi pe prejudecata unicităţii adevărului. În acest caz va spune: „întrucât adevărul este unic şi eu dispun deja de un adevăr – relativ la problema care mă preocupă – înseamnă că posed chiar acel adevăr unic”; deci va considera cunoaşterea în domeniul respectiv încheiată – cel puţin în linii mari. Prin aceasta opţiunea monistă se însoţeşte cu: suficienţa, închiderea, stagnarea, uneori degenerarea, dar mai ales cu fanatismul şi intoleranţa. Cel ce crede într-o unică teorie, va fi convins că o dată ce el deţine singurul adevăr, promovarea oricărui alt adevăr, în problema în cauză, constituie o erezie sau o eroare care trebuie sancţionată. Deci ancorarea într-o singură teorie sau metodă (oricât de glorioasă), cu refuzul alternativelor, înseamnă o credinţă, în acea teorie sau metodă, similară cu credinţa religioasă.

„Opţiunea pluralistă” este valabilă nu doar în ştiinţă ci şi în alte domenii ale cunoaşterii şi practicii umane: în religie, artă, morală, politică, economie etc. Se poate considera astfel că diversele curente filosofice, ca şi diversele religii (dacă eliminăm din doctrinele lor unele inadvertenţe supărătoare) posedă în nucleul lor teorii metafizice. Pe baza principiului pluralist, dacă două teorii (inclusiv metafizice) se contrazic, ar trebui să le reţinem pe amândouă, întrucât, din perspectiva actuală, “experimentul crucial” care ar putea decide între ele va fi amânat indefinit, realitatea la care se referă nefiind deocamdată experimentabilă. Acceptând pe această bază ca valabile toate religiile, nu vom putea respinge, desigur, nici ateismul. Tot în spiritul principiului pluralist, vom putea acorda în sinea noastră teoriilor metafizice ponderi diferite, fără însă a respinge nici una.

20. Pluralitatea teoriilor prezintă avantajul „luminării din unghiuri diferite” a domeniului abordat. Întrucât nici o teorie asupra realităţii nu poate fi perfectă, eliminarea teoriilor alternative prin experimente cruciale sau mari sinteze, rezultând o singură teorie, unanim acceptată, poate încetini evoluţia cunoaşterii, facilitând manifestarea dezavantajelor monismului. Soluţia este cultivarea voluntară a teoriilor şi viziunilor alternative, divergente, creând condiţii optime generării lor la nesfârşit.

Transformarea Pământului – prin mass media – într‑un “sat global”, după expresia lui McLuhan, înarmându‑ne pe toţi cu aceleaşi viziuni şi o aceeaşi mentalitate, poate duce la “sinteza totală” a unor viziuni unilaterale, la însuşirea de către toţi a unei singure înţelegeri asupra lumii din multele potenţial posibile. Aceasta ar echivala cu “maximizarea entropiei” informaţionale, cu o “moarte termică” a progresului cunoaşterii.

În cazul în care o teorie de mare succes (rezultată de pildă dintr-o “mare sinteză”) şi-a înlăturat toţi concurenţii potenţiali, anumite adevăruri care într‑o altă conjunctură ar fi intrat în patrimoniul cunoaşterii, vor deveni aproape inaccesibile. Coerenţa teoriilor formale conduce la tendinţa de a „săpa” tot mai adânc după adevăr, dar numai pe un perimetru restrâns, ignorând celelalte posibilităţi aflate în preajmă.

La ora actuală – de pildă – noi suntem în fericita situaţie de a profita de pluralitatea unor teorii medicale atât de diferite ca cele europene (marcate de cartezianism, anatomism, chimie etc.), chineze (echilibrul energetic “inn‑yang”, acupunctura etc.) sau indiene (de pildă ierarhia de “ceacre” din yoga). Dacă susţinătorii acestor teorii medicale ar fi fost izolaţi în urmă cu mai multe secole (exilaţi de pildă pe planete diferite din Univers), aproape sigur fiecare ar fi continuat să‑şi aprofundeze achiziţiile anterioare, fără a fi fost însă în stare să le descopere pe ale celorlalţi. Prezenţa simultană a acestor viziuni în ştiinţa medicală contemporană este, în schimb, un factor deosebit de stimulator pentru progres. Dar dacă în viitor, în urma unor “mari sinteze”, actuala pluralitate a abordărilor medicale ar dispărea, ar exista riscul încetinirii şi chiar a stagnării evoluţiei medicinei. Oare câte viziuni alternative potenţiale au fost pierdute pentru totdeauna prin distrugerea altor muguri de cunoaştere, prin „civilizare”?

Iată de ce este bine să ne străduim, pe de o parte, să construim teorii cât mai riguroase şi mai cuprinzătoare, pentru a fi utilizate în practică, iar, pe de altă parte, nu doar să tolerăm ci să şi încurajăm pluralitatea acestor teorii; nu doar să tolerăm mentalităţile, opiniile, viziunile alternative ale celor care văd lucrurile altfel, dar să le şi căutăm, să le ocrotim, să le cultivăm şi chiar să ne străduim să creăm condiţii optime generării lor la nesfârşit.

21. Între realitatea abordată de ştiinţă şi cea abordată de metafizică există o „zonă a nimănui”, care rămâne de regulă pradă unor forme inferioare de cunoaştere.

Dintre tipurile de teorii prezentate mai sus, doar două permit o cunoaştere evoluată a realităţii: teoriile ştiinţifice şi cele metafizice. Aparent ele sunt precis delimitate; totuşi graniţa dintre realitatea experimentabilă şi neexperimentabilă, ca şi dintre adevărul ştiinţific şi adevărul metafizic, este mult mai vagă decât pare la prima vedere. Există şi o zonă întinsă a realităţii, care, deşi în principiu experimentabilă, nu satisface standardele impuse de ştiinţă. Aici intră fenomenele naturale foarte rare, despre care există mărturii, dar care nu pot fi observate oricând vrem, nu pot fi reproduse în laborator şi nici nu există teorii acceptate din care să rezulte că ar putea exista. Dar aici intră şi fenomenele „supranaturale” (între care ipotetice miracole produse de Divinitate) şi chiar fenomenele interne ale sufletului omenesc pentru care nu avem deocamdată nici instrumente de observaţie obiectivă, nici posibilitatea experimentării în laboratoare independente.

Mărturiile care se referă la ele ascund de multe ori (desigur, nici pe departe întotdeauna) fenomene reale care, din cauza unor criterii prea rigide impuse de ştiinţă, sunt voit ignorate. Astfel, o seamă de evenimente – adesea cu mare încărcătură afectivă şi motivaţională, dar care nu pot fi observate oricând vrem şi nu pot fi reproduse în laborator – sunt clasificate într‑o “zonă gri” a fenomenelor dubioase.

Ştiinţa va declara că astfel de fenomene nu există, sau (în cel mai bun caz) că nu intră în sfera sa de competenţă, deci “nu are nimic de spus” despre ele. Astfel ştiinţa ignoră pur şi simplu domenii întinse ale realităţii, pe care nu le poate aborda cu instrumentele sale încărcate de glorie. Şi asupra celor mai multe dintre fenomenele din această categorie nu vor avea nimic de spus nici biserica, nici filosofia.

Rezultatul este că aceste domenii, dispreţuite de învăţaţi şi lăsate în voia nimănui, se vor “îmburuiena” de produsele iraţionalului, vor ajunge obiect de amuzament şi deriziune, material pentru ziarele de senzaţie pe care nimeni nu le ia în serios, sau pretext pentru pseudoştiinţe.

22. Ştiinţele de graniţă ar putea avea ca obiect „zona nimănui”dintre realitatea abordată de ştiinţă şi cea abordată de metafizică. În acest scop ar trebui lărgită metodologia de cercetare, cea utilizată de ştiinţa actuală fiind prea restrictivă.

Există o bogată literatură care cere o ştiinţă bazată pe mărturie (evaluând credibilitatea acesteia şi aplicând metode statistice), în particular pe introspecţie (se vorbeşte de o „ştiinţă a experienţei trăite”).

Desigur, este necesară şi o cenzură. Nu orice teorie, aparent corect construită, e şi o teorie valabilă, mai ales la nivelul adevărurilor reale. Numeroase pseudoştiinţe uzează de ceea ce s-ar putea numi o „epistemologie paranoică”. Regulile acestei „epistemologii” sunt în principal trei, de obicei combinate: (a) „aranjarea” adevărurilor reale astfel încât să se potrivească cu adevărurile ideale ale teoriei propuse (de pildă selectarea faptelor ce convin şi ignorarea celorlalte), (b) „inducţia incompletă” (convingerea că dacă s-au observat câteva coincidenţe, s-a descoperit o legitate) şi (c) fascinaţia coerenţei (consistenţei) unei teorii abstracte ataşată ad hoc adevărurilor reale „aranjate”, uitând că se pot crea la nesfârşit teorii abstracte corect construite (inclusiv sterile ori gratuite) şi toate vor fi coerente, deci capabile de a „fascina”.

Autorii teoriilor pseudoştiinţifice, ignorând faptul că asupra unui mănunchi de adevăruri reale se pot construi mai multe teorii abstracte, confundă deci coerenţa teoriei abstracte (şi uneori frumuseţea ei intrinsecă) cu adecvarea la realitate. Mai mult, ei vor lua toată această înjghebare drept adevărurile unice şi ultime, certitudini de neclintit, asupra realităţii abordate. Urmarea este emiterea de profeţii, prozelitismul şi intoleranţa.

3. Pariuri şi prejudecăţi privind adevărul

23. Cunoaşterea omenească este globală, reunind instrumentele tuturor celor trei niveluri. Cu toate acestea se încearcă, tacit, acreditarea ideeii că singura cunoaştere valabilă este aceea exprimată prin cuvinte (nivelurile (2) şi (3)) sau, mai restrictiv, numai la nivel logic sau matematic (3).

Într-adevăr, există o „pudibonderie” intelectuală care împiedică pur şi simplu să vedem rolul mecanismelor neverbale (1) în actul cunoaşterii şi al descoperirii. Un matematician îşi foloseşte, de regulă, copios imaginaţia şi afectivitatea în rezolvarea unei probleme sau în crearea unei noi teoreme. Totuşi, atunci când îşi va publica rezultatul obţinut, el va utiliza exclusiv instrumente de nivel (3), „neutre afectiv”, lăsând să se creadă că procesul de creaţie s-a desfăşurat exclusiv la acest nivel.

Studiu de caz:

Un geometru îşi poate defini riguros, o problemă (3), după care, aproape neobservat, această problemă va fi preluată de o întreagă ierarhie de agenţi subordonaţi, specializaţi în transformări şi recombinări de imagini, din zona verbală (2), dar mai ales neverbală (1). Dacă soluţia nu este găsită imediat de aceştia, activitatea lor poate continua în zona ne‑conştientă, cu operaţii reluate ciclic, cu variante generate aleator, în speranţa unei dorite „detensionări”. Majoritatea agenţilor implicaţi în procesele mintale sunt de tip „limitator” sau „paznic”, interzicând anumite operaţii. „Adormirea” acestor agenţi (eventual atunci când omul se află în starea dintre trezie şi somn) dezinhibă căi până atunci interzise, facilitând combinaţii noi, dintre care unele se pot dovedi fructuoase. Dacă mecanismele acţionând astfel dau peste o combinaţie interesantă, care s‑ar putea dovedi chiar soluţia, încărcătura afectivă care însoţeşte posibilul succes duce la o creştere semnificativă a tonusului emoţional, ceea ce aduce agentul respectiv în zona conştientului, creând subiectului sentimentul unei „iluminări” bruşte şi de nimic prevestite. În acest context, geometrul va verifica sugestia primită iar dacă nu va găsi contraargumente, va căpăta sentimentul că „are” soluţia, fără să fie absolut sigur de corectitudinea ei. Pentru a o valida, el va încerca să construiască, pe căile jalonate deja de intuiţie, o demonstraţie riguroasă. Dacă soluţia se dovedeşte corectă în urma acestei justificări logice, iar în acelaşi timp şi adevărul este de interes general, geometrul va publica descoperirea sa într‑o revistă. Numai că, aici, el va include doar enunţul şi demonstraţia riguroasă, omiţând să amintească de tot efortul intuitiv intermediar. Acest obicei face ca atât beneficiarii rezultatului găsit, cât şi autorul însuşi să ajungă să considere că de fapt întregul proces al descoperirii se află cuprins în paşii publicaţi ai justificării logice. Iată cum s‑a acreditat, în timp, ideea falsă că procesul creaţiei ar fi o operaţie, pe de‑a‑ntregul reductibilă la raţionamente logice, deci transferabilă în principiu calculatorului electronic. Aşa se pot explica opiniile, care apar în anumite scrieri, conform cărora, o dată ce intuiţia scapă analizei logice, ea nu ar fi decât o "iluzie psihologică". . .

24. Cunoaşterea de care dispune omul este omenească, limitată şi imperfectă, organizată adesea într-o pluraliate a teoriilor şi a adevărurilor referitoare la un acelaşi aspect al realităţii. Deci nu există un adevăr obiectiv – necreat de om, dar care să poată intra ulterior în patrimoniul umanităţii.

Cuvântul „obiectiv” este polisemantic. De fapt, orice adevăr real, reflectând deci un anumit aspect al realităţii, este – până la un punct – un adevăr obiectiv, adică acelaşi independent de cine îl enunţă. Şi adevărurile de o oarecare generalitate posedă un grad de obiectivitate, care poate fi măsurat, de pildă, prin repetarea observaţiei sau a experimentului din care a provenit respectivul adevăr. Şi în cazul adevărurilor ideale, dacă am decretat că „1+1=2” este perfect adevărat atunci acest adevăr este total „obiectiv”, dar într-un alt sens. Acelaşi lucru este valabil pentru „E = m.c²”, sau chiar pentru o nouă teorie asupra originii cancerului. Dar aceste adevăruri devin „obiective” nu pentru că s-ar aplica perfect în realitate, ci deoarece intră în patrimoniul intelectual universal, patrimoniu care este parte a realităţii obiective, e drept, nu a naturii, ci a unei realităţi construite de noi (numită de Karl Popper „lumea a treia”).

Deci nici un adevăr din exemplele de mai sus nu este obiectiv în sensul că ar fi independent de om. Teoriile ştiinţifice, metafizice etc., ca şi adevărurile pe care le conţin, sunt alcătuiri omeneşti, modele omeneşti, determinate cultural şi istoric, construite cu ajutorul instrumentelor omeneşti de cunoaştere. Ele sunt – toate – imperfecte (dar mulţumitoare în practică). Pluralitatea lor atenuează până la un punct imperfecţiunile care le sunt inerente.

Nu sunt obiective nici adevărurile revelate din cărţile sfinte. Chiar dacă admitem că ele ar conţine adevărurile obiective ale Inteligenţei Supreme care a dictat aceste cărţi, credem oare că această Inteligenţă gândea în limba scribului? Or dificultăţile de traducere, de cultură, de înţelegere a scribului care a consemnat mesajul duce obligatoriu la imperfecţiuni. Dacă noi ne-am adresa unor furnici, cunoscându-le bine limba, le-am putea oare transmite tot ce gândim? Pluralitatea perenă şi mereu reînnoită a credinţelor religioase este o dovadă în acest sens.

25. Nu există un adevăr unic, absolut şi ultim asupra realităţii, preexistent cunoaşterii umane, adevăr de care omul s-ar putea apropia treptat sau pe care şi l-ar putea însuşi.

Această teză continuă, cu o altă latură, pe cea precedentă. Ea neagă imaginea „geografică” a cunoaşterii. Unii îşi imaginează că teoriile şi adevărurile există undeva, în mod obiectiv, independent de oameni, de cunoaşterea acestora, de cultură. În această viziune, teoriile ştiinţifice s-ar constitui extrăgând lege după lege dintr‑un depozit general de adevăruri obiective preexistând omului, descoperindu-le treptat, precum navigatorii descopereau o insulă după alta în ordinea aşezării lor, iar dacă una ar fi fost ratată de un navigator, un altul urma s‑o găsească negreşit, în acelaşi loc şi cu aceeaşi înfăţişare. Sau – ca o variantă a acestei viziuni – omul, prin cunoaştere, s-ar apropia de aceste adevăruri obiective (care „stau acolo şi ne aşteaptă”) din ce în ce mai mult.

Cei vechi erau convinşi că marile adevăruri sunt scrise într-o „Carte” (evident, de Scriitorul Divin) într-un mod asemănător cu cel în care noi înşine ne scriem cărţile. Şi Isaac Newton, atunci când spunea că “imensul ocean al adevărului se află nedescoperit, în întregimea sa, înaintea mea”, presupunea că adevărurile fundamentale sunt preexistente omului, şi că el însuşi avusese privilegiul să intre în posesia unora dintre acestea. Atunci când sublinia că “nu inventează ipoteze” (“hypotheses non fingo”), el subînţelegea că principiile mecanicii pe care le enunţa erau adevăruri obiective şi nu creaţii omeneşti. Peste trei secole viziunea epistemologilor va fi exact inversă; de pildă Karl Popper scrie: „toate legile sau teoriile sunt conjecturi sau ipoteze provizorii”, dar acest punct de vedere este încă departe de a fi înţeles şi însuşit de marele public.

Prejudecata adevărului unic prezintă potenţiale pericole. Noi ştim, pe baza principiului pluralist, că deţinerea unui adevăr (având limitele sale omeneşti) nu exclude adevărurile alternative asupra aceluiaşi subiect. Dar cel acaparat de prejudecata unicităţii şi anteriorităţii adevărului va fi convins că o dată ce posedă un adevăr, mai ales unul solid, susţinut de o autoritate recunoscută, orice alternativă este exclusă, ceea ce duce la intoleranţă şi fanatism, poate mai puţin în mediul ştiinţific, unde există, cel puţin în principiu, perspectiva experimentului crucial, cât mai mult în domeniul religios, unde „argumentele” devin adesea sângeroase.

26. Coerenţa logică, simplitatea, ori frumuseţea, inclusiv matematică, nu sunt inerente adevărului sau teoriilor, deci nu pot constitui călăuze spre adevăr. Aceste trăsături sunt însă caracteristice construcţiilor minţii umane destinate cunoaşterii realităţii.

Teza de mai sus dezvăluie încă o latură a credinţei în adevărul obiectiv, independent de cunoaşterea umană. Cei vechi erau convinşi că există o Carte a adevărurilor eterne, iar aceste adevăruri trebuia să fie simple şi frumoase, pentru a fi demne de măreţia Autorului. Deci – ziceau ei – o teorie simplă şi elegantă are şanse mai mari să fie şi adevărată, deoarece numai o astfel de teorie este demnă de Înţelepciunea Divină. În consecinţă, de la Pitagora, prin Kepler şi până recent, simplitatea şi frumuseţea au constituit călăuze în alcătuirea noilor construcţii intelectuale destinate cunoaşterii. Această viziune s-a exacerbat – în mod paradoxal – o dată cu iluminismul, prin marile succese ale construcţiilor raţionale, logice, matematice, de tip mecanicist. Dar persistenţa prejudecăţii are şi alte motive, între care nevoia de certitudini a omului simplu.

Paul Dirac scria că legile fizice trebuie să aibă frumuseţe matematică, adăugând că, de pildă, o ecuaţie diferenţială (utilizată în fizică) este frumoasă dacă e liniară, simetrică şi soluţia ei este analitică şi uşor de determinat, dacă e concisă dar această concizie are o bogată semnificaţie matematică. Deviza "Simplex sigillum veri" (simplitatea este semnul adevărului) se află înscrisă cu litere mari în amfiteatrul de fizică al Universităţii din Göttingen. Fizicianul Werner Heisenberg o aminteşte alături de alta "Pulchritudo splendor veritatis" (frumuseţea este strălucirea adevărului).

Desigur, adecvarea unui adevăr (real) coexistă – adesea pe o zonă întinsă – cu cea de coerenţă (a adevărului ideal asociat), permiţând predicţii fructuoase de noi adevăruri, la o mare distanţă de premise. Simplitatea şi frumuseţea, înrudite cu coerenţa, pot însoţi, într‑un mod asemănător, adecvarea mult în afara adevărurilor practice constatate. Dar, întocmai ca în cazul coerenţei, şi în cazul simplităţii şi frumuseţii ne putem aştepta oricând la un “divorţ”. Dacă aceste trăsături pot deci servi – până la un punct – drept călăuze spre adecvare, ele nu pot fi totuşi acceptate drept garanţii ale adecvării.

La sfârşitul secolului XIX fizicienii erau convinşi că “natura este simplă în esenţă”. Din păcate, progresul fizicii, mai ales în ultimul secol, nu a justificat acest optimism. Pe măsură ce teoriile fizicii erau simplificate, într-un loc, ele se complicau mult mai mult în alt loc. Karl Popper critica tendinţa unor epistemologi “de a defini gradul de legitate cu ajutorul conceptului de simplitate”. Faptul că această “călăuză” nu este totdeauna perfectă, a fost remarcat de fizicienii înşişi. Astfel, Louis de Broglie scria: “Mecanica cuantică se bazează aproape în întregime pe ecuaţii liniare [...]. Pentru o teorie fizică însă nu e suficient ca ea să fie matematic riguroasă şi elegantă; mai trebuie ca ea să şi traducă exact realitatea fizică. Or, [...] legătura dintre corpusculi şi câmpurile care îi înconjoară [...] nu poate fi exprimată decât cu ajutorul ecuaţiilor neliniare [...] liniaritatea este totdeauna în natură o primă aproximare”. Din păcate, s‑a constatat că, pe măsură ce creşte complexitatea fenomenelor abordate, scade şi şansa de a găsi adevăruri simple (în particular, ecuaţii liniare) pentru a le descrie.

Simetria a primit şi ea o lovitură prin descoperirea lui T. D. Lee şi C. N. Yang (distinsă cu premiul Nobel pe 1957), conform căreia în procesele guvernate de interacţiunea slabă, paritatea nu se mai conservă, descoperire care ulterior a fost extinsă şi la alte tipuri de fenomene. Nicholas Georgescu‑Roegen remarca faptul că în mecanică toate formulele sunt simetrice faţă de sensul scurgerii timpului, în timp ce un alt capitol al fizicii, termodinamica, ne atrage atenţia asupra faptului că fenomenele sunt ireversibile în timp, datorită creşterii entropiei, deci formulele ar trebui să fie asimetrice faţă de timp.

Se pare deci că mai degrabă noi construim din noianul de adevăruri potenţiale doar pe acelea mai simple şi mai frumoase, care sunt pe potriva capacităţii noastre de înţelegere, utilizare şi apreciere, ignorând altele, mai complicate, dar care ne‑ar putea fi eventual mai de folos. De pildă, ne garantează oare cineva că legile fizice liniare şi care posedă soluţie analitică, sunt şi cele mai importante în perspectiva progresului omenirii?

Simplitatea unei teorii are deci, înainte de toate, avantaje ţinând de economia de mijloace. Psihologul Edwin R. Guthrie scria în acest sens – „Oamenii sunt simpli, nu natura”, subliniind încă o dată, dintr‑un alt unghi, caracterul antropomorf al cunoaşterii ştiinţifice.

27. Matematica sau logica nu pot descrie orice aspect al realităţii.

De fapt reluăm aici, pentru precizare, o idee pe care am afirmat-o şi mai sus, anume că toate instrumentele de cunoaştere sunt imperfecte, că nivelurile superioare – (2) şi mai ales (3) – pierd în precizia descrierii realităţii, „procustizează” cele descrise, în schimb câştigă în capacitatea de predicţie, iar mintea omenească foloseşte, prin compensaţie, avantajele relative ale fiecărui nivel.

Repetăm ideea, deoarece ideea panmatematismului, a credinţei că orice cunoaştere e matematizabilă, trebuie matematizată, ba mai mult, că la baza tuturor fenomenelor din Univers (şi, desigur, din viaţa oamenilor) s-ar găsi legi de natură matematică (anterioare umanităţii…), este foarte veche şi este încă înrădăcinată în minţile multora. O regăsim la Pitagora, Platon, Roger Bacon, Leonardo da Vinci, Galilei, Kepler, Descartes, Newton, Leibniz, Kant şi la nenumăraţi alţii, până la astronomul James Jeans care spunea, prin anii treizeci ai secolului trecut, referitor la ştiinţe, că “Dumnezeu a făcut matematicile, iar omul a făcut restul”.

Pe măsura avansului cunoaşterii s-a văzut însă că nici armonia Universului, nici cea a fenomenelor pământeşti nu sunt atât de simple şi evidente (deci demne de înţelepciunea şi gândirea matematică divină) pe cât s-a crezut iniţial. În plus, există fenomene nematematizabile prin natura lor, deci pe care matematica (sau cel puţin matematica actuală) nu este în stare să le descrie. Vom mai reveni cu exemple în acest sens. La acestea adăugăm existenţa antinomiilor logice şi a paradoxurilor care au măcinat fundamentele matematicilor

Matematicianul de origine română Nicholas Georgescu‑Roegen, în urma unei vaste experienţe practice de aplicare a matematicilor la fenomene economice, scria: “ori de câte ori matematizarea este posibilă, nu există cuvinte pentru a‑i lăuda meritele. Părerea mea este însă că aritmetizarea integrală e imposibilă, că există cunoştinţe valabile chiar şi fără aritmetizare şi că o aritmetizare falsă este chiar periculoasă dacă este vândută drept autentică”. Solomon Marcus afirma şi el: “nu rareori reprezentările simbolice şi formulele sunt un balast, un mod de a goni intuiţia directă, de a epata pe profani. Matematica devine astfel un nou tip, deosebit de periculos de demagogie”.

Putem să cităm aici şi pe Lucian Blaga care scria: “Kant afirmă că «în orice disciplină a naturii există numai atâta adevărată ştiinţă câtă matematică se cuprinde în ea». E cazul să spunem că această apreciere a lui Kant păcătuieşte sub mai multe raporturi: 1. Kant crede că însuşi criteriul ştiinţei este matematica. Ceea ce echivalează cu o supraevaluare a acesteia, putând să ducă, precum a şi dus, pe unii teoreticieni ai ştiinţei la un pan‑matematism. 2. Kant credea probabil că toate ştiinţele naturii vor lua o înfăţişare matematică, credinţă pe care procesul istoric de mai târziu nu a confirmat‑o”.

Desigur, ştim că ceea ce azi nu este matematizabil (sau nu este eficient de matematizat), poate deveni matematizabil mâine; în paralel însă, aria fenomenelor încă nematematizate creşte şi ea. Dar nu pierdem din vedere nici faptul că însăşi propria coerenţă internă a matematicilor este măcinată de paradoxuri, cum ar fi cele relevate prin teoremele lui Gödel, dar şi de celelalte, care au dezbinat diferitele şcoli matematice la începutul secolului trecut.

Există, de regulă, două categorii de persoane care se încred în mod exagerat în puterea matematicii: matematicienii “puri”, cei care nu şi-au propus niciodată să-şi aplice teoriile în realitate şi semidocţii (deci nu ignoranţii) în matematici. Trebuie să subliniem – încă o dată – în special pentru cei din a doua categorie, că principiile (axiomele) teoriilor matematice nu sunt adevăruri absolute ci construcţii omeneşti bazate pe criteriul simplităţii şi utilităţii, adesea fără legătură cu ceva din realitate. Matematica, oricât se dovedeşte de puternică şi de elegantă, rămâne în ultimă instanţă un instrument omenesc, cu imperfecţiuni, inerente oricărui instrument omenesc. Cu alte cuvinte, citând din nou pe unul dintre cei mai mari fizicieni ai secolului trecut, Werner Heisenberg: “matematica reprezintă forma în care noi exprimăm înţelegerea pe care o avem asupra naturii; matematica nu reprezintă însă conţinutul ei”. Pentru logică se poate face o argumentare similară.

28. Cunoaşterea nu este convergentă, deci nu ne apropie tot mai mult de un număr de „legi” universale – adevăruri preexistente – ci este divergentă, semănând mai degrabă cu ramurile unui copac, care cresc unele din altele, în toate direcţiile, iar concomitent creşte şi suprafaţa lor de contact cu necunoscutul.

Ideea rezultă de fapt dintr-o afirmaţie precedentă, care nega existenţa adevărurilor preexistente. Dar ea ilustrează şi modul în care a evoluat în fapt ştiinţa în ultimele secole. În primul rând achiziţiile unui moment au constituit premisele pasului următor (determinism cultural – deci, dacă hazardul ar fi produs premise diferite, poate că s-ar fi avansat într-o altă direcţie); în al doilea rând, pe măsura acumulării de noi cunoştinţe, a crescut concomitent şi numărul de probleme nerezolvate.

Thomas Kuhn scria, de pildă, în acest sens că „s‑ar putea să fim nevoiţi să renunţăm la ideea, explicită sau implicită, că schimbările de paradigme îi apropie tot mai mult de adevăr pe oamenii de ştiinţă şi pe cei ce învaţă de la ei. [...] Suntem profund obişnuiţi să concepem ştiinţa ca pe o întreprindere care se apropie permanent de scopuri «prestabilite de natură»”. El adăuga: „dacă putem învăţa să înlocuim evoluţia‑spre‑ceea‑ce‑dorim‑să‑cunoaştem cu evoluţia‑de‑la‑ceea‑ce‑cunoaştem, atunci vor dispărea anumite probleme supărătoare”.

Viziunea divergentă a cunoaşterii l-a făcut pe  David Bohm, să postuleze că „lumea este guvernată de o infinitate de legi şi factori care nu pot fi cuprinşi în ştiinţă”. Ideea, în esenţă probabil corectă, păcătuieşte în formularea ei, prin faptul că presupune, tacit, pre‑existenţa legilor (în infinitatea lor), care ar avea „acolo” o înfăţişare similară cu cea pe care o folosim şi noi. Probabil că o exprimare mai adecvată ar fi fost aceea că, nu este exclus ca, prin instrumentele (omeneşti) actuale de construire a teoriilor (de pildă prin formalismul matematic) legităţile lumii reale să nu poată fi cuprinse într‑un model (sau grup de modele) de dimensiuni finite. Deci, cu instrumentele omeneşti, fenomenele din Univers să nu poată fi descrise exhaustiv decât printr‑un număr infinit de legi. Teorema lui Gödel spune de altfel ceva foarte asemănător. Aceasta nu din cauza perversităţii rânduielilor Cosmosului ci din cauza inadecvării instrumentelor omeneşti prin care încercăm – eroic – să găsim, pe potriva minţii noastre, ordine în aceste rânduieli.

29. Cuvântul, logica şi matematica sunt doar o parte din instrumentele umane ale cunoaşterii. Ele sunt funciarmente limitate în posibilităţi. A reduce filosofia la studiul lor, în credinţa că ele ar conţine, încifrate, ţesătura ontologică a realităţii este o o rătăcire către o „filosofie minoră” sterilă.

Tendinţa de a face din cuvânt, logică şi matematică nu doar “alfa şi omega” cunoaşterii ci chiar structura tainică pe care ar fi clădită realitatea, duce la o importantă îngustare a orizontului, iar disputele arţăgoase, generate de încercările de a corecta neajunsurile cuvântului ori paradoxurile logice – percepute ca mici neînţelegeri, reparabile, în înţelegerea ordinei divine a lucrurilor – încearcă să înlocuiască adevăratele probleme ale metafizicii cu altele minore.

O filosofie axată pe astfel de dispute, ori pe cele căutând structura tainică a Universului în subtilităţile vocabularului unei limbi sau a alteia, ori încercând găsirea sensului noţiunilor ignorând nivelul (1) neverbal al cunoaşterii etc. seamănă cu o fabrică în care cea mai importantă (dacă nu cumva unica) secţie este sculăria...

Cât despre cei care cred – conform tradiţiei religioase pitagoreice – că ţesătura temeliei lumii reale este încifrată tainic în labirinturile cuvântului şi ale matematicii şcolăreşti, conform acelui „La început a fost Cuvântul”, aceştia sunt handicapaţi prin orbirea produsă de iluzia unui ipotetic adevăr unic, aşezat la temelia Creaţiei, idee pe care nu o împărtăşim, din motive argumentate în tezele precedente.

4. Determinismul şi liberul arbitru

30. Paradigma mecanicistă are un domeniu de aplicare limitat la unele fenomene fizice sau chimice. Credinţa că în toate domeniile cunoaşterii ştiinţifice, chiar şi în domeniile vieţii, creativităţii, societăţii etc. se pot aplica modele de tipul celor din mecanică, este falsă.

De la Isaac Newton şi până în primele decenii ale secolului trecut legile mecanicii au dominat nu doar gândirea fizicienilor ci şi a tuturor persoanelor şcolite. De pildă atomul este gândit şi azi de cei mai mulţi ca o grămăjoară de bile (nucleul) în jurul căruia se învârt alte bile mai mici (electronii), iar aceste bile se pot ciocni, uneori, cam ca cele de biliard etc. Un fizician contemporan are deja o imagine foarte diferită, dar majoritatea oamenilor trecuţi prin şcoală sunt încă puternic afectaţi de această prejudecată. În râvna lor, aproape religioasă, de a „matematiza” diverse domenii, mulţi au propus legi de tipul celor care explică ciocnirea bilelor, urcarea şi coborârea pe planul înclinat, traiectoria unui obiect aruncat etc. chiar şi pentru fenomene omeneşti ori ale vieţii sociale.  

Un neajuns al ecuaţiilor mecanicii (şi nu cel mai mare) este – de exemplu – că ele sunt reversibile. Aruncarea unui obiect în sus (în vid) se descrie – matematic – exact ca şi căderea acelui obiect pe aceeaşi traiectorie; în formulă trebuie schimbat doar un semn. Hipnoza indusă de mecanică i-a dus pe unii să creadă că din astfel de ecuaţii (deci dintr-o lume ideală, funciarmente ipotetică) se poate deduce existenţa (?!!) unor lumi în care timpul ar curge invers, iar efectul poate precede cauza... (trebuie schimbat doar un semn...). Ar fi suficient să apelăm la un alt capitol banal al aceleiaşi fizici – termodinamica – pentru a avea o imagine complet schimbată: practic toate fenomenele din realitatea cu care ne confruntăm sunt ireversibile. O cascadă nu poate fi făcută să curgă de jos în sus, un cadavru putrezit nu poate fi readus la viaţă ş.a.m.d. Este doar un singur exemplu care ilustrează limitele abordării mecaniciste şi contradicţiile dintre două lumi ideale înrudite.

Una dintre cauzele abordării mecaniciste este şi credinţa monistă a unora în unicitatea adevărurilor ştiinţifice. Aceştia, dacă le arăţi o teorie (nivel (3)) care explică anumite fenomene şi are şi coerenţă logică, vor fi convinşi că respectiva teorie este şi singura şi cea „obiectivă”. Conduita corectă este acceptarea pluralistă a diferitelor viziuni, pentru explicarea fenomenelor realităţii. Unele viziuni ar putea fi mecaniciste, altele nu. Fiecare teorie poate fi utilizată satisfăcător în anumite situaţii şi mai puţin în altele. Contrazicându-se pe alocuri, ele îşi relevă limitele, atenţionând utilizatorul, ceea ce permite o reflectare mai adecvată a realităţii.

31. Omul dispune de liber arbitru; în consecinţă nu poate fi acceptat modelul mecanicist care presupune că toate fenomenele sunt deterministe.Liberul arbitru implică responsabilitate.

Mecanica lui Newton se bazează pe determinism. Aceasta presupune că ori de câte ori sunt îndeplinite anumite condiţii (cauzele), se produce în mod obligatoriu efectul (mereu acelaşi). Dar dacă din aceleaşi cauze rezultă mereu acelaşi efect şi dacă atomii sunt un fel de bile, atunci, dacă cineva ar cunoaşte complet, la un moment dat, starea fiecărei particule din Univers, el ar putea prezice integral mersul acestora (deci implicit a tuturor lucrurilor şi fiinţelor) până la sfârşitul timpului. Această viziune a fost numită Iluzia Laplaciană, după numele matematicianului Pierre-Simon Laplace care scria în 1773: “Dacă ar exista o inteligenţă care să poată cuprinde, la un moment dat, toate raporturile dintre componentele Universului, ea ar fi în stare să determine, pentru o anumită perioadă în trecut sau în viitor, poziţia, mişcarea şi toate relaţiile dintre aceste componente”.

O astfel de inteligenţă ar putea deci să spună nu doar care vor fi mâine numerele câştigătoare la loto ori cine va muri din accidente de circulaţie, dar va şti şi faptul că nou-născutul de azi va ajunge un criminal – destinat implacabil iadului – sau un geniu, cunoscând toate detaliile capodoperelor pe care geniul le va crea. Dacă ar fi aşa, consecinţele ar fi foarte grave.

Viziunea deterministă mecanicistă duce la imaginea unui Univers care funcţionează implacabil şi în care decizia omenească nu ar avea nici un rost. Într-o astfel de lume nu am avea decât iluzia unui liber-arbitru, a dreptului nostru de a hotărî pe ce drum o apucăm, ca şi iluzia că ceea ce am creat este ceva cu adevărat nou. Într-o astfel de lume nu am fi decât nişte păpuşi trase pe sfoară, care interpretăm în mod mecanic piesa destinului, care ne-a fost hărăzită de la începutul lumii şi în care nu am putea schimba nici o virgulă. În acest caz responsabilitatea omului pentru cele ce se întâmplă cu el nu ar avea sens.

Un om care gândeşte raţional greu va fi de acord cu lipsa liberului arbitru uman, cu faptul că fenomene pe care el le percepe ca fiind cu adevărat imprevizibile: de pildă creaţia autentică, ştiinţifică, metafizică ori artistică, ar fi doar simple procese cauză-efect. Dar nu poate fi de acord nici teologul care ştie că fiecărui om i s-a dat însuşirea de a distinge între bine şi rău şi de a acţiona în consecinţă, într-o manieră proprie, pe care Divinitatea o poate apoi sancţiona pozitiv sau negativ.

Desigur, cea mai mare parte a acţiunilor umane sunt deterministe sau probabiliste; dar admitem că există între acestea şi o „scânteie” demiurgică (manifestată doar din când în când şi poate nici măcar la orice fiinţă umană) care transcende determinismul. Semnul de recunoaştere al oricărei acţiuni voluntare (prin opoziţie cu cele rutiniere: deterministe sau probabiliste) este responsabilitatea.

32. În lumea reală, în particular la nivelul mişcării fizice şi chimice, pe lângă fenomenele deterministe, există şi fenomene intrinsec probabiliste.

Din teza precedentă rezultă că nu putem fi de acord că toate fenomenele din realitate respectă determinismul. Între determinismul strict şi liberul arbitru uman ar putea exista, ca o treaptă intermediară, fenomenele probabiliste.

Contradicţia dintre înlănţuirea implacabilă a fenomenelor prin relaţii cauză-efect şi observaţia de bun simţ că omul are totuşi capacitatea să schimbe, fie şi numai un pic, mersul lucrurilor, i-a preocupat şi pe antici. Pentru a evita determinismul implacabil, Epicur şi apoi Lucretiu, presupuneau că atomii fac din când în când nişte mişcări neaşteptate, fără o cauză care poate fi cunoscută (mişcări numite de ei clinamen).

Totuşi, sub influenţa mecanicismului, chiar şi la începutul secolului douăzeci, mulţi gânditori resimţeau ca o încălcare a ordinii naturale acceptarea faptului că ceva în realitate s-ar putea petrece la întâmplare. Mai degrabă – spuneau ei – este vorba de ignoranţa noastră. Albert Einstein afirma, de pildă, în acest sens că “Dumnezeu nu joacă zaruri”.

Dar în 1927, Werner Heisenberg, aprofundând studiul mecanicii cuantice, a arătat că ne va fi oricând imposibil să determinăm cu precizie simultan atât poziţia cât şi impulsul mişcării unei molecule dintr‑un volum de gaz. Nu din motive “tehnice” (deci că nu am avea instrumente destul de performante etc.) ci din motive “principiale”, inevitabile. Acest celebru principiu de incertitudine introduce întâmplătorul în toate fenomenele, într-un mod asemănător cu clinamen-ul anticilor. Din el rezultă că, de la nivelul cuantic la cel cosmic, fenomenele fizice pot fi de două feluri: deterministe şi probabiliste. Gânditori ca Jacques Monod, Ilia Prigogine, Patrick Suppes au îmbrăţişat cu entuziasm această viziune. Max Planck, Erwin Schrödinger sau Albert Einstein, care ezitau în a abandona modelul determinist au fost etichetaţi în consecinţă de mulţi fizicieni mai tineri drept “fosile”.

33. Fenomenele din realitate sunt aşadar de trei tipuri: deterministe, probabiliste şi voluntare. Fenomenele voluntare sunt specific umane, chiar dacă germenii lor apar şi la alte vieţuitoare avansate.

Chiar cei ce admit existenţa fenomenelor probabiliste, alături de cele deterministe, vor avea o reţinere – bazată pe prejudecăţi de tip mecanicist, induse cultural – în a accepta că, de fapt, fenomenele sunt nu de două ci de trei tipuri: deterministe, probabiliste şi voluntare, întrucât vor avea tendinţa să abordeze şi manifestările liberului arbitru uman prin paradigmele lumii fizico-chimice.

Studiu de caz

Cele trei tipuri de fenomenele enunţate mai sus se ilustrează cel mai bine cu ajutorul urnei cu bile a lui Jacques Bernoulli. Să zicem că într‑o astfel de urnă s-au introdus (doar) cincizeci de bile albe. Dacă vom extrage o bilă, ea va fi în mod necesar albă. În acest caz avem de-a face cu un fenomen determinist.

Dacă în aceeaşi urnă, pe lângă cele cincizeci de bile albe mai introducem şi cincizeci de bile negre, le amestecăm bine şi extragem apoi o bilă la întâmplare, atunci şansa ca această bilă să fie albă va fi de “jumate-jumate” sau – spus ceva mai riguros – probabilitatea va fi egală cu 0,5. Ştim exact această probabilitate, deoarece ştim ce am pus în urnă. Ceva asemănător se petrece la extragerile de la loterie.

Dar s-ar putea întâmpla şi altfel. Să zicem că cineva a pus 100 de bile albe şi negre în urnă, dar nu mi-a spus câte din fiecare şi nici nu mi se permite să răstorn urna să le număr. Am voie doar să extrag o bilă, să notez ce culoare a avut, să arunc bila înapoi în urnă, să amestec bine conţinutul urnei şi să repet această succesiune de operaţii de câte ori doresc. Mi se cere să determin astfel probabilitatea extragerii unei bile albe (eventual spre folosul unei alte persoane care vrea apoi să-şi încerce norocul). Dacă după – să spunem – o mie de încercări, am extras o mie de bile albe, este aproape sigur că toate bilele sunt albe (situaţia seamănă cu observarea a o mie de lebede albe, după care, prin acel “habit of mind” de care vorbea Hume, pariem că toate lebedele sunt albe). Dacă am obţinut între 495 şi 505 bile albe, este aproape sigur că bilele de cele două culori sunt 50/50. Legea numerelor mari, enunţată de acelaşi Bernoulli, ne asigură că, cu cât vom face mai multe extrageri, cu atât rezultatul împărţirii numărului de bile albe extrase la numărul total de extrageri (rezultat numit şi frecvenţă relativă) va fi mai aproape de probabilitatea extragerii unei bile albe.

Astfel de situaţii – fenomene probabiliste – se întâlnesc frecvent şi în viaţa noastră de toate zilele. Notând de câte ori plouă şi de câte ori e frumos într-o anumită zonă, sau cât de des apare în staţie un anumit autobuz, putem să evaluăm şansele noastre de a avea un concediu plăcut, sau să găsim modul cel mai sigur de a ajunge mai repede la o destinaţie. Totuşi, nu se subliniază suficient de ferm că legea numerelor mari este valabilă doar în anumite condiţii; că se întâlnesc şi cazuri în care probabilitatea nu există... În astfel de cazuri contabilizarea extragerilor pentru a calcula frecvenţă relativă reprezintă o activitate fără rost!

Să ne imaginăm, de pildă, că în urna pe care am dat‑o ca exemplu mai sus, sălăşuieşte un demon răutăcios (nemuritor şi cu fantezia inepuizabilă), capabil să ia decizii şi iniţiative, în funcţie de nişte obiective care nouă ne scapă. Demonul ne‑ar putea strecura în mână, fără să ne dăm seama, bila care îi convine, sau ar putea chiar schimba complet conţinutul urnei, într‑un moment de nebăgare de seamă. Să ne imaginăm de pildă că după ce la primele o mie de extrageri ne‑a oferit doar bile albe (făcându‑ne să credem că acest tip de bile este singurul din urnă), la următoarele o sută de mii ne va face să apucăm doar bile negre, iar după acestea bile multicolore ş.a.m.d. Oricât am încerca să aplicăm în această situaţie statistica şi legea numerelor mari, nu vom putea ajunge la nici o concluzie corectă privind conţinutul urnei.

Cei hipnotizaţi de viziunea mecanicistă vor fi tentaţi să remarce imediat că exemplul de mai sus este din cale‑afară de artificial, deoarece nimeni n‑a văzut nicăieri astfel de urne cu demoni... Or, situaţii de tipul acesta sunt mult mai frecvente – în viaţa cea de toate zilele – decât ne imaginăm. Atunci când interlocutorul nostru ia o decizie neaşteptată, atunci când apare o nouă reglementare sau lege, atunci când un artist surprinde prin originalitatea sa, chiar şi atunci când un animal se comportă cu totul altfel decât până atunci şi decât ne-am fi aşteptat, ne aflăm de fapt în faţa unor urne cu demoni, deci în faţa unui fenomen voluntar.

Studiu de caz

Un exemplu la îndemână pentru a ilustra fenomenele voluntare este competiţia dintre doi agenţi: un joc, o confruntare sportivă, concurenţa dintre două firme sau partide politice etc. Fiecare dintre agenţi posedă nişte adevăruri privind adversarul său şi îşi elaborează o strategie în consecinţă. Dar dacă unul dintre competitori constată că strategia pe care o utilizează nu este destul de eficace, o va schimba cât va putea de repede. Această schimbare adversarul o va resimţi – după un timp – ca o schimbare în ceea ce ştia el despre mediul asupra căruia acţionează, ceea ce îl va determina să îşi reconsidere adevărurile care descriau acest mediu şi, pe noua bază, să‑şi alcătuiască o strategie îmbunătăţită. Primul competitor, sesizând şi el schimbarea, va proceda la fel s.a.m.d. Aceste schimbări durează cât durează competiţia. Agenţii nu numai că îşi vor modifica strategiile lor fără preaviz dar chiar vor încerca să ascundă cât mai mult această schimbare. Înţelegem astfel că o bună parte din istoria competitivă a lumii vii a fost, de fapt, o nesfârşită strădanie pentru a perfecţiona tehnica de a fi imprevizibil, care la om a ajuns aproape la perfecţiune.

34. Din punctul de vedere al statisticii, trăsătura de bază a unui fenomen voluntar este capacitatea de a fi imprevizibil, nu doar în act ci şi în repartiţie.

Un fenomen probabilist este imprevizibil „în act”, în sensul că nu putem prevedea cu precizie detaliile următoarei manifestări a fenomenului (de pildă, dacă la următoarea extragere vom obţine sau nu o bilă albă). Dar el este previzibil în repartiţie (deci, dacă ştim că în urnă avem doar bile albe şi negre, cu cât extragem mai multe bile, cu atât vom putea calcula mai precis probabilitatea ca următoarea bilă să fie albă). Un fenomen voluntar este – în schimb – imprevizibil atât în act cât şi ca repartiţie, tocmai prin schimbarea, din timp în timp, a repartiţiei însăşi.

Folosind terminologia din statistică, un fenomen este determinist dacă este previzibil ca eveniment, probabilist dacă este imprevizibil ca eveniment (acţiune), dar previzibil ca repartiţie (strategie) şi voluntar dacă este imprevizibil, atât ca eveniment cât şi ca repartiţie. Pentru fenomenele voluntare, probabilitatea nu există decât cel mult pe segmente de timp (între două schimbări ale strategiei); dar aceste perioade au – de regulă – limite bine ascunse şi o lungime insuficientă pentru a putea aplica în mod corect legea numerelor mari.

Ca o curiozitate, putem observa că, dacă spiritul ştiinţific raţional modern, hrănit, mecanicist, cu studiul lumii fizice, posedă o “orbire psihică” pentru fenomenele voluntare, recunoscând cel mult diada determinist‑probabilist, gândirea primitivă suferea de o orbire exact inversă, investind cu calităţi ale voluntarului, fenomene care pentru noi sunt evident deterministe ori probabiliste: o furtună sau o eclipsă de Soare se declanşau din capriciul zeilor sau al demonilor, boala venea de la un răuvoitor din tribul vecin etc. Totul în jur era populat cu spirite capricioase, care trebuiau îmbunate în fel şi chip.

35. Nu poate exista o ştiinţă a fenomenelor voluntare, conceptul fiind o contradicţie în termeni.

Principalul merit (sine qua non) al unei teorii ştiinţifice este capacitatea de a prezice noi adevăruri (care vor fi sau nu validate în viitor); dar cum am putea realiza oare o previziune a unor lucruri funciarmente imprevizibile?

Adevărurile ştiinţifice sunt perfectibile doar dacă descriu fenomene deterministe şi probabiliste “pure”, care se desfăşoară în aceeaşi manieră azi ca şi cu miliarde de ani în urmă. Cunoaşterea acestor fenomene este abordată presupunând că ele sunt repetabile.  În schimb fenomenele voluntare umane, în special cele implicând creaţia umană, tocmai pentru că esenţa lor este surpriza, producerea de acţiuni imprevizibile, formează o ţesătura irepetabilă – a istoriei şi progresului – în politică, în artă, în ştiinţă etc., exercitând o tendinţă divergentă nu doar asupra cunoaşterii ci şi a realităţii.

Desigur, majoritatea actelor umane sunt rezultatul unei „alegeri raţionale”, operaţie rutinieră, deterministă sau probabilistă, care poate fi transmisă şi calculatorului. Dar acel procent infim de „decizie”, prin care se manifestă – din când în când – liberul arbitru uman, face diferenţa şi în cazuri excepţionale poate să abată chiar mersul întregii umanităţi de la cursul previzibil ştiinţific.

Studiu de caz

Dacă am dori să construim o ştiinţă, de pildă a istoriei, la modul în care am definit adevărul ştiinţific şi teoria ştiinţifică, deci o ştiinţă capabilă să facă, între altele, predicţii care să fie apoi validate în realitate, am putea include într-o astfel de ştiinţă aspectele de rutină (deterministe şi probabiliste) ale actorilor istoriei, şi, până la un punct, actele colective ale unor mase amorfe de oameni, mase care acţionează doar determinist ori probabilist. Dar nu vom putea include în nici un fel actele voluntare ale marilor personalităţi, deciziile lor imprevizibile (or, istoria abundă de astfel de acte). Vom putea deci explica prin astfel de teorii toate evoluţiile deterministe sau probabiliste, ca şi toate „alegerile raţionale” dar nu şi deciziile majore, menite să surprindă. Or acestea au forjat, într-o măsură hotărâtoare, şi vor forja şi în viitor, într-un mod imprevizibil, mersul istoriei. Un raţionament asemănător se poate face pentru orice domeniu al cunoaşterii care include fenomene voluntare.

5. Sinergetica gândirii umane

36. În anumite condiţii, dintr-o formă inferioară se poate naşte o formă superioară, cu calităţi care nu existau în forma inferioară. De pildă, printr-un efect sinergic, în cazul unui număr mare de componente, ca şi prin complexitatea relaţiilor dintre acestea, întregul poate căpăta calităţi noi, inexistente în componente, în relaţii ori în structuri similare mai puţin complexe.

Acest adevăr, este numit principiul emergenţei, opus principiului “creaţionist” care susţine contrarul, şi anume că o calitate nouă poate să apară doar dacă este supraadăugată de o instanţă exterioară. De pildă, conform principiului emergenţei, acceptăm că fenomenele voluntare, liberul arbitru, darul creativităţii umane (să zicem în arte) nu sunt iluzii, nici o însuşiri conferite de o instanţă superioară, ci rezultatul sinergiei unor factori care s-au acumulat pe parcursul evoluţiei, a filogenezei, poate şi a altor factori, ducând la un “salt calitativ” la nivelul omului