*
Arta plastică bisericească, în Ortodoxie, este Transcendentă.

În Catolicism ea devine hipnotică.

*

Fără a fi creştin ortodox practicant, ci prin tradiţia în care m-am născut şi, cu atât mai mult, nici teolog, iată cum "văd" eu lucrurile.

Când intru într-o biserică ortodoxă, dar şi când privesc icoanele pe sticlă care-mi creează, în casă, un spaţiu de linişte şi stare de bine, disting dubla funcţie a acestora: de simbol - văl (transparent) şi de depăşire a acestuia. De cele mai multe ori, rămân la "văl" care mă "învăluie" într-un mister binefăcător. Când, în rare şi fericite momente, vălul se destramă, misterul se adânceşte sporind de un număr infinit de ori şi apare o "înţelegere" imposibil de exprimat. Este "darul" şi "harul" icoanelor ortodoxe, mai ales a celor în stil bizantin, dar şi a celor "naïve" de pe la noi, prin "impersonalitatea" autorilor care şi-au imprimat-o în operă. In plus, coexistenţa simultană a mai multor surse de lumină care există pretutindeni şi nicăieri, poate destrăma, în clipe de graţie, "vălul" de care aminteam.

Cât despre reprezentările plastice catolice, ele sunt - mai ales în catedrale - aşa cum am spus, "hipnotizante". Mă "hipnotizează" autorul de geniu din catedralele italiene, în primul rând . Un Michelangelo, un Rafael, Leonardo… Inclusiv "tehnica" desăvârşită a acestora. Cu respectarea perspectivei, a "umbrelor", a "proporţiilor" etc., etc., etc.. Şi nu mai reuşesc să pătrund "dincolo". Autorul ia locul Divinului şi mă blochează.

*

Având în vedere tradiţia noastră (a românilor) ortodoxă, care ne-a "modelat", în mod specific, "percepţia" sacrului, consider că tendinţele "iconoclaste" din ultimul timp, de a elimina, de exemplu, icoanele din şcoli e, cel puţin, un mimetism prostesc în numele unor "principii" ce vizează "multiculturalitatea" (dacă nu cu mult mai mult). Şi asta, deoarece "iconicul" ortodox nu are nevoie de spaţiul unei catedrale catolice pentru a se manifesta. El poate apare şi în spaţii - să le zicem - "mirene". Iar "liniştea" , căpătată, de multe ori, printr-o percepţie chiar şi neconştietizată a privitorului, nu poate face decât bine. Sau în cel mai rău caz, când ea nu apare, nu se poate întâmpla nimic rău.